ANIMALE DOMESTICE ȘI STĂPÂNI. (Partea a-II-a)

#forensicscience

Animalele domestice nu simt nevoia să vâneze pentru a se hrăni. Acțiunea acestora asupra cadavrelor aflate în spații închise, ar trebui asociată cu faptul că defunctul era izolat, locuia singur; animalele de companie s-ar plimba în voie prin casă dar nu ajung la mâncare (Zerrin Erkol and Erdem Hösükler apud. Hagan Dogan).

Comportamentul câinilor care se hrănesc cu cadavrul stăpânului lor nu poate fi însă explicat doar prin invocarea foamei. Sunt consemnate cazuri în care câinele avea ce să mănânce (Rotschild & Schneider) și totuși a mâncat din stăpânul său care se sinucise. Explicația autorilor ar fi aceea că patrupedul a început să-și lingă stăpânul, să tragă de el, în încercarea de a-l trezi. Văzând că nu reușește, agresivitatea câinelui a crescut și a început să-l muște pentru a-l trezi. Acesta ar fi un comportament deplasat (engl. displacement behavior) în sine. Dacă animalul nu ar avea posibilitatea să părăsească incinta și ar rămâne închis pentru mult timp, activitatea de curățare a oaselor începe de la fața victimei până jos iar, la final, este devorat abdomenul. Cu alte cuvinte, dacă activitatea de curățare a oaselor reprezintă un comportament ”deplasat”, prin imposibilitatea animalului de a părăsi incinta, glisează spre un comportament de potolire a foamei și asistăm la mutilarea cadavrului. Mai mult decât atât, conform ierarhiei om-câine, slăbiciunea stăpânului se schimbă în dominanță în favoarea câinelui. În acest caz, un soi de ”tulburare mintală” se dezvoltă brusc la câine astfel încât câinele se va simți ”îndreptățit” să-și atace stăpânul, să afișeze un comportament agresiv pentru a-și dovedi supremația. Dacă activitatea de hrănire postmortem se prelungește, animalele ajung la oase (n.t. în căutarea măduvei osoase) și vor lăsa semne dentare pe acestea. În general, plăgile mușcate produse de animalele de pradă produc indentații, perforări osoase și brăzdături. Indentațiile sunt produse ca urmare a cedării substanței osoase sub acțiunea forțelor masticatorii generate de un anumit tip de dentiție dar fără a penetra cortexul osos.

Perforațiile sunt generate de o forță masticatorie mai ridicată care străpunge cortexul osos. Se observă mai ales la nivelul oaselor late cadaverice și ale regiunii scapulare fiind cauzate de canide, respectiv carnasiere.

Brăzdăturile sunt plăgi mușcate, și sunt de 3 ori mai lungi decât lățimea plăgii. Ele sunt paralele cu axa osului și sunt decelabile în formă de ”V” pe secțiunea transversală a osului. Dacă totuși animalul petrece mult timp mestecând, atunci perforațiile și brăzdăturile fac imposibilă individualizarea dentiției din cauza mestecării continue.

Când cadavrele sunt găsite în spațiu deschis, animalele pot lăsa doar oase în urmă care vor fi împrăștiate pe o rază mare.

Studiile au arătat că împrăștierea rămășițelor umane osoase nu este chiar o chestiune circumstanțială. Haglund a investigat comportamentul șacalilor și al câinilor de companie în relație cu împrăștierea rămășițelor scheletice umane, pe o perioadă cuprinsă între 4 ore și 52 de luni. Acesta a descoperit următoarea secvențialitate în procesul de dezarticulare a cadavrelor:

STADIUL ZERO (4 ore-14 zile): nu sunt semne de dezarticulare sau pierderi de țesut neted în faza incipientă postmortem;

STADIUL 1 (22 zile - 2,5 luni): sternul este fragmentat, distrugere de țesuturi, eviscerare, scalpare, dispare scapula, pierderea parțială/totală a claviculei, pierderea epifizelor osoase (capetelor) ale oaselor lungi;

STADIUL 2 (2-4,5 luni): continuare a stadiului 1, fiind devorate extremitățile osoase inferioare;

STADIUL 3 (2-11 luni): toate părțile scheletice sunt sfărâmate cu excepția vertebrelor. În acest stadiu, oasele sunt împrăștiate pe o distanță cuprinsă între 3-91 de metri;

STADIUL 4 (-52 de luni): dezarticulare totală.

Totuși, aceste stadii sunt contestate prin apariția unor excepții. Cea mai importantă problemă care trebuie lămurită este diferențierea între leziunile provocate de animale în perioada intravitam și postvitam. În aceste condiții, absența leziunilor de autoapărare la cadavru nu înseamnă neapărat că leziunile au fost create postmortem (ex: marea criză epileptică). Pentru aceasta, cele mai valoroase investigații sunt cele histologice, histochimie și imunohistochimice pentru a stabili dacă atacul animal s-a produs antemortem sau postmortem.

Dintre carnivore, în general, câinii și pisicile domestice ar răspunde pentru acțiunea asupra cadavrelor găsite în locuințe/spații închise. Leziunile provocate de acestea derutează anchetatorii. Atacurile câinilor sunt mai frecvente decât cele ale pisicilor domestice. Pittbul-ii, Rotweiler-ii și lupul german pot crea și leziuni antemortem. Teoretic, animalele de companie (ne referim la carnasiere) au hrană și nu au nevoie să se hrănească cu cadavrul. Dacă au posibilitatea se pot hrăni și cu hoituri aflate în afara gospodăriei. Atacurile antemortem ale câinilor creează leziuni asemănătoare celor postmortem ceea ce ridică mari probleme anchetei. Leziunile în jurul cărora găsim semne vitale și rezultatele histologice (care vor ajunge ulterior pe masa anchetatorilor), vor fi de mare ajutor pentru a diferenția între leziunile cadaverice intravitam și postvitam. În spațiu închis, acțiunea câinilor asupra cadavrului poate fi imediată sau în decursul câtorva ore. Față de câini care creează leziuni în ”V” și romboidale, pisicile creează leziuni mici, rotunde, cu margini fine. Mai putem găsi oase împrăștiate de animale și fecale de animale, în jurul cadavrului. Stomacul animalului poate conține fragmente din vestimentația cadavrului, dinții victimei, bijuterii, care pot ajuta la identificarea cadavrului.

D.D.


#analizacomportamentala #criminalprofiling #forensic

12 views0 comments

Recent Posts

See All