Maeștrii Islamului


#psihologiareligiei


Tema nu își propune să trateze biografic Maeștrii Islamului. Lecturi despre aceștia pot fi găsite oriunde, sursele sunt multiple în biblioteci, să nu mai menționăm resursele web. Înțelegerea operelor Maeștrilor considerăm că nu se poate realiza decât în cadrul istoric și cultural al civilizației Islamului, dincolo de ceea ce se întâmplă azi la nivelul reprezentărilor colective despre această civilizație: ”afluxul” de imigranți, ”problema” arabă, ”valul” de imigranți, sunt tot atâtea conceptualizări prezente în discursul public care nu aduc nimic bun, nimic constructiv în acest joc al percepțiilor sociale. Se pare că nu am învățat nimic din istorie și este motivul suficient pentru care, în lucrarea de față, vom încerca să săpăm la soclul edificiului ridicat azi Ignoranței ce asigură rețeta perfectă pentru dezastru dacă stă alături de Putere.

Lucrarea mai face o invitație lectorului care este îndemnat să se imagineze purtat pe o altă planetă unde, primul lucru pe care va trebui să îl facă, este acela de a înțelege natura din jurul său. Este un demers pornit de la nivel zero, în care vom încerca să ne apropiem de o civilizație care stă pe continentul european de aproape 600 de ani, civilizație care, în expresia sa culturală și artistică va fi valorizată abia în anul 1977 când, la Londra, este organizată-de către Titus Burckhardt- prima expoziție de artă islamică din lume. Până la aceste eveniment întâlnim valorizări experiențiale particulare, comerciale, cărturărești în maniere sensibil individualizante dar extrem de prețioase pentru fiecare dintre noi, prin elogiul pe care Islamul îl aduce Sacrului văzut ca nuntă între Frumos (Jamil) și Adevăr (Hqyq).

Azi, din fericire, încă mai putem lectura scrierile Maeștrilor (despre care vom vorbi într-un alt capitol) și a le înțelege învățăturile prin vocea unui William Chittik, Rene Guénon, Martin Lings, Frithjof Schuon, Seyyed Hossein Nasr. Tot prin ei cunoaștem cele mai bune traduceri ale Coranului (chiar dacă, Quran în sine nu se traduce), fiecare traducere ”atingând ceva”. Menționăm traducerile și exegezele lui Mohammad Pickthol, A.G. Albery, Mohammad Assad, Thomas Cleary, Michael Sells, pentru a-i menționa pe cei mai importanți în spiritualitatea islamică și universală.

Cuvântul ”spiritualitate” este de sorginte Vestică și el nu apare decât târziu în vocabularul francez, prin secolul XVIII, fiind unul din cei mai importanți termeni și, totodată, unul din cei mai ambigui termeni. Acum, în lume, mulți sunt interesați de spiritualitate dar nu sunt interesați de religie. Este-spune Hossein Nasr într-un interviu-ca și cum a-i fi interesat de var, fără să fii interesat de perete. Spirituality vine din latinescul ”spiritus”, ”ruah” ebraic, Spirit care s-a revelat în religii sub diferite forme.

Spiritualitatea islamică este un subiect foarte vast, transmis prin diferite canale, prin diferite personalități. Avem o ramificație islamică prin poezie și artă, iar a doua este o cristalizare a spiritualității islamice prin sufism. Islamul se manifestă în sharia (legea islamică), în rugăciunile zilnice, atât în afara formelor de practică spirituală cât și în afara formelor intime de practică spirituală. Rugăciunea este o practică a modului în care ajungem la realitatea interioară, Profetul, spune Hossein Nasr, fiind primul sufi, primul care a găsit Calea. Pentru Islam (căruia îi este interzis să îl descrie pe Dumnezeu) Substanța lui Dumnezeu este Prezența. Cerul reprezintă întotdeauna Transcendența, musulmanul autentic știind că nu este loc pe pământ care să nu aibă certitudinea prezenței Transcendenței.

Nucleul Coranului, conform Școlii Tradiționaliste, este rugăciunea ”Dumnezeule amintește-ne să ne amintim!” prin dansul sacru, prin poezia sacră, prin Caligrafia sacră. A-ți aminti de Dumnezeu este nucleul spiritualității islamice, sufismul fiind cel care a încercat să păstreze acest nucleu în pofida tuturor opreliștilor: modernismul și fundamentalismul. Acestea distrug Islamul, frumosul și civilizația. Modernismul îl distruge prin arhitecții instruiți în Germania, Franța, Vestul Europei care vin și afectează frumusețea artei islamice. Fundamentalismul distruge Islamul prin grozăviile pe care le provoacă în numele unui război sfânt deformat conceptual cu intenție. Ji-had se traduce prin ”bătălie continuă pentru virtute” (Hossein Nasr-interviuri).

Șiismul, ca o completare a ordinului sufi are o anumită dimensiune esoterică în rugăciunile șiite, în contactul și trăirea imamilor inspirați de Profet. Rugăciunea nu este una obișnuit religioasă ci este una gnostică, esoterică, mistică și care conține aproape întregul Adevăr al spiritualității islamice. Tradiția urmărește să păstreze această spiritualitate chiar și în domeniul filosofiei și științei.

În Islam, filosofia s-a dezvoltat etapă cu etapă. Filosofia islamică este filosofie spirituală. Fuziunea aceasta între filosofie și spiritualitate este tot ceea ce poate oferi Islamul lumii moderne, o lume în care ”a gândi” și ”a fi” sunt complet separate. Pentru Islam, filosofia întotdeauna a fost integrată în spiritualitate în ultimii 700 de ani și, iată că, mulți dintre filosofii Islamului sunt și mari anahoreți (sfinți). Chiar și Matematica, Astronomia și Fizica și-au transmis învățăturile Vestului, îmbogățind cunoașterea, sporind creativitatea. Arta islamică este una din cele mai importante manifestări ale spiritualității islamice. Acum, una din cele mai mari tragedii care au lovit lumea islamică, sunt urâtele orașe în care trăim, care întrec în urâțenie orice alt oraș. Pierderea sensului Frumosului este o tragedie azi. Pentru Islam, Dumnezeu este Frumusețe și iubește Frumusețea deci se iubește pe sine în lume, reflecție a Sa. Oriunde a fost prezent Islamul în lume, a creeat civilizații frumoase, din Indonezia până în Maroc și este catastrofal pentru noi atunci când producem urâțenie. Indiferența față de Frumos stă față în față cu dorința Islamului de a creea oaze de Frumos, așa cum spunea Frithjof Schuon într-un interviu: ”religia este, în același timp, Adevăr și Prezență. Fără Prezență, Adevărul devine abstract și deci ireal. Fără Adevăr, Prezența nu are nicio semnificație. Fiecare religie trebuie să dispună de ambele elemente”.

Sunt două mari nuclee ale artei islamice: Arhitectura și Caligrafia. Oriunde s-a îndreptat Islamul, imediat a creeat arhitectură sacră, încă din primii săi 100 de ani de existență. Și-a creeat spații sacre care au devenit orașe. De aceea, în Islam te poți ruga oriunde ești, definindu-ți spațiul sacru. Locul în care te așezi devine așezământ sacru iar extinderea lui devine orașul sacru. Monstruozitățile pe care le construim azi sunt realmente un afront adus metricului islamic. Evident că nimeni nu măsoară așa, dar cineva trebuie să se gândească la asta. Arta islamică și moscheea sunt, pentru musulman, ceea ce este icoana pentru creștin.

Spațiul spiritual islamic este caracterizat de goliciune, deschidere dar plinătate pentru Spirit. Goliciunea moscheii este plinătatea spiritualității, completată de Caligrafie care este descoperirea lui Dumnezeu, încercarea de a-l descrie pe Dumnezeu. Acum trivializăm scrisul, cu toate că acesta este arta de a conecta mâna, inima și concentrarea minții ceea ce, pentru Suflet, înseamnă disciplina Spiritului. A scrie de la dreapta la stânga înseamnă a aduce realitatea către inimă printr-o tragere către sine, de mare concentrare.

O altă modalitate a artei islamice este portul bărbaților și femeilor. Corpul este văzut ca spiritualitate creeată de Dumnezeu. Ceea ce se întâmplă acum este din nou o catastrofă pentru spiritualitatea islamică. Islamul își petrece mare parte din timp pentru a înfrumuseța împrejurimea omului începând de la mica artă (scaun, covor, ac de cusut) și până la marea artă.

Poezia și muzica. În trecut plătiți să scrie poezie, poeții în perioada preislamică erau cei mai disprețuiți. Profetul însuși disprețuia poeții dar, se pare, prin glasul detractorilor săi. Și azi, în Persia, dacă cineva spune ceva care nu are sens, i se reproșează că spune ”poezii”, în sens peiorativ. Dar în sens pozitiv, poezia Islamului a început cu poezia persană și, tocmai de aceea, poezia persană este plină de poezie sufi, ea fiind vehiculul spiritualității islamice și continuă încă să fie așa.

În ceea ce privește Muzica, mulți consideră că Islamul este împotriva muzicii, ceea ce, spune Hossein Nasr, este complet neadevărat. Coranul este muzică, dar nu primește denominarea de muzică în limba arabă. Islamul interiorizează pasiunea pentru Dumnezeu prin muzică, prezentă în marea tradiție sufi: arabă, persană, turcă, nord-indiană, malaieziană, jawaneză, toate, expresii ale prezenței spirituale coranice.

Europa este cuprinsă azi de islamofobie și nu vorbim numai de Franța. Dar, este interesant că jumătate din populația Africii de Nord este arabă și merge în Franța să asculte muzică sacră.

În ce măsură spiritualitatea arabă poate veni în întâmpinarea lumii de azi este o chestiune de moralitate. Sunt mulți care se doresc morali și consideră că pot fi morali fără Dumnezeu și parcă este ceva în fiecare dintre noi care spune că putem fi morali și fără Dumnezeu. Poate și de aceea sunt atât de mulți oameni religioși pentru a demonstra că nu se poate moralitate fără Dumnezeu. Însă moralitatea nu poate fi lipsită de soclul spiritualității. Moralitatea fără spiritualitate înseamnă ipocrizie. Motivul-spune Nasr-pentru care am ajuns în colapsul în care suntem azi este acela că avem moralitate fără spiritualitate.

Relația dintre religii este o altă problemă. Nicio religie nu are vreun monopol asupra a ceea ce se întâmplă azi. Dar, fiecare, își arată umilința într-un fel: musulman și evreu își acoperă capul când intră în lăcașul sfânt; creștinul și-l acoperă. Dar tot semn de umilință este. Este timpul să înțelegem azi, nu mai târziu, că ceea ce făptuim poate fi frumos (asemenea capitelului corintic), clădit cu înțelepciune (capitelul ionic) și susținut cu forță (capitelul doric) pentru a edifica ceva.


D.D.


Sursa foto - https://www.arabamerica.com/history-of-arabic-alchemy/

90 views0 comments

Recent Posts

See All