Preambul:
Cu toate că morțile subite la copii captează mult atenția mass-media și atenția publicului, adevărata amploare rămânenecunoscută. Copiii mor în casă, mor în spitale sau în centrele de îngrijire...
Copiii nu sunt ”meniți” să moară, iar ancheta poliției privind moartea neașteptată și subită a unui copil trebuie să pornească de la această realitate de bază.
Moartea bruscă și neașteptată a unui bebeluș sau a unui copil este o tragedie pentru familie și pentru toți cei implicați. Astfel de decese pot rezulta din afecțiuni medicale nerecunoscute anterior sau ca urmare a unor incidente neintenționate. Cu toate acestea, o proporție importantă de decese subite și neașteptate în copilărie rămân inexplicabile. Există dovezi de la nivel internațional că o proporție semnificativă de decese subite și neașteptate la copii sunt asociate cu condiții de mediu nefavorabile cum ar fi dormitul în comun cu îngrijitorii, fumatul pasiv și consumul de alcool sau abuzul de substanțe de către îngrijitori. În cazuri rare, acțiunile părinților sau acțiuni ale unor terțe părți prin abuz sau neglijență pot cauza sau contribui la deces.
O moarte neașteptată poate fi suficient de bine explicată – prin prezentarea sa clinică, sau prin analize de laborator sau radiologice precoce - astfel încât medicul curant să poată emite un certificat medical privind cauza decesului.
În toate cazurile de deces neașteptat în care un medic de familie nu poate elibera un certificat de deces, este responsabilitatea medicului legist de a determina cauza decesului și de a se asigura că toate cerințele legale privind înregistrarea sunt îndeplinite. Cu toate acestea, pentru a face acest lucru, medicul legist depinde de informațiile furnizate de către profesioniștii implicați în îngrijirea copilului și care au răspuns la deces.
Definiția Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) pentru moarte subită este decesul în termen de 24 de ore de la apariția simptomelor, însă în practica medico-legală majoritatea cazurilor de moarte subită apar în câteva minute sau chiar secunde de la debutul simptomelor. Este esențial să ne amintim că o moarte subită nu este neapărat neașteptată, iar o moarte neașteptată nu este neapărat bruscă, dar aceste două fațete sunt adesea combinate.
Câteva considerații etiologice privind moartea subită la copii.
Atunci când moartea naturală este foarte rapidă, cel mai frecvent cauza stopului cardiac ireversibil este un accident cardiovascular sau o anomalie cardiovasculară.
O cauză relativ frecventă de colaps brusc și decesul adesea rapid este hemoragia subarahnoidiană ca o consecință a ruperii unui anevrism "congenital" (de tip berry) al arterelor cerebrale bazale, fie în poligonul lui Willis însuși sau în arterele care îl alimentează.
Fie că este vorba de anevrisme berry, descrierea ca fiind "congenitale" depinde de interpretarea cuvântului: strict vorbind, acestea nu sunt prezente la naștere, dar slăbiciunea peretelui vasului (de obicei la o bifurcație) de la care se dezvoltă acestea este prezentă la naștere. Anevrismele pot avea un diametru de câțiva milimetri sau se pot extinde până la câțiva centimetri; pot fi unice sau multiple și pot fi găsite pe una sau mai multe artere.
Cauza majoră a morții subite în cadrul aparatului respirator este, din nou, vasculară. Embolia pulmonară este foarte frecventă și este cauza cea mai subdiagnosticată din punct de vedere clinic și care conduce la deces. În aproape toate cazurile, sursa emboliilor este în venele profunde ale picioarelor sau în venele pelviene. Majoritatea trombozelor rămân tăcute și nu cauzează probleme, dar o parte dintre ele embolizează și blochează arterele pulmonare de diferite dimensiuni. Tromboembolii mari pot ocluzia originea arterelor pulmonare (embolii în șa), ceea ce are ca rezultat o solicitare acută masivă a inimii drepte și insuficiență cardiacă ca urmare a blocajului mecanic, în timp ce cele mai mici tromboembolii ajung să se aloce în vasele de sânge pulmonare de calibru mic, unde interferează cu funcția pulmonară și duc la afectarea miocardului, ischemie și stop cardiac. O cauză predispozantă pentru tromboembolismul pulmonar poate fi identificată la o proporție semnificativă a acestor decese, inclusiv imobilizarea în urma unor intervenții chirurgicale sau traumatisme. Cu toate acestea, restul apar în mod neașteptat în mod normal, la persoane ambulante care nu au raportat niciun simptom clinic.
Acest lucru face uneori ca stabilirea relației de cauzalitate între deces și o leziune- eveniment vătămător să devină dificilă. În sensul dreptului civil (unde standardul de probă pentru stabilirea cauzalității este "pe balanța probabilităților"), embolia poate adesea să fie legată de traumatism, dar în cazul unui proces penal standardul de probă mai ridicat ("dincolo de îndoiala rezonabilă") este necesar și poate fi mult mai greu de demonstrat.
Decese rapide (dar nu bruște) pot apărea și din cauza apariției unor infecții toracice fulminante, în special în formelegalopante de gripă.
O altă ipoteză este aceea a unei sufocări mecanice deliberate. Se speculează că până la 10 la sută din cazurile de moarte subită sunt cauzate de acțiunea externă a unui adult. Ca și în cazul morții subite și inexplicabile la adult, este probabil ca sorgintea simptomatologiei letale să nu poată fi detectată cu ajutorul examenului macroscopic sau microscopic, ci prin mijloace biologice moleculare, care se pot dovedi a fi relevante în cel puțin în unele cazuri. Orice profesionist din domeniul sănătății trebuie să fie cu siguranță vigilent în cazul oricărui deces infantil, dar pericolele de întărire a vinovăției în marea majoritate a cazurilor părinților nevinovați trebuie să fie puse în balanță cu șansa de a detecta o sufocare deliberată.
Unul dintre cele mai importante aspecte ale expertizei criminalistice medicină legală - atât clinic, cât și patologic – este evaluarea, clasificarea și documentarea leziunilor. Orice profesionist din domeniul sănătății ar trebui să fie capabil să documenteze în mod corespunzător leziunile într-un mod care să poată fi înțeles și interpretat de alte persoane. Majoritatea profesioniștilor din domeniul sănătății care nu sunt medici legiști, nu sunt instruiți în interpretarea leziunilor și a cauzalității rănilor, dar o documentare corectă poate ajuta foarte mult în procesul juridic și în etapele sale ulterioare.
Rolul patologului medico-legal și al medicului legist este de a se asigura că relevanța medicală a constatărilor sau a lipsei acestora, este înțeleasă de către organele de anchetă.
Investigarea decesului unui copil este un proces extrem de dificil și este, de asemenea, foarte solicitantă pentru anchetatori în ceea ce privește presiunea emoțională asupra lor. Copiii nu sunt ”meniți” să moară, iar ancheta poliției privind moartea neașteptată și subită a unui copil trebuie să pornească de la această realitate de bază. Acest lucru înseamnă că, chiar și atunci când nu există factori aparent suspecți, contribuția poliției la investigație trebuie să fie detaliată și amănunțită.
O abordare sensibilă, dar controlată a locului faptei este necesară alături de conservarea acesteia. Avem de a face cu un echilibru delicat între investigarea a ceea ce s-ar putea dovedi a fi o situație de moarte naturală, reducând în același timp la minimum potențiala pierdere de probe în cazul în care se constată ulterior că moartea copilului este suspectă.
Moartea subită și neașteptată în copilărie.
Cu toate că morțile subite la copii captează mult atenția mass-media și atenția publicului, adevărata amploare rămâne necunoscută. Copiii mor în casă, mor în spitale sau în centre de îngrijire...
În cazul în care poliția este prima care ajunge la fața locului, ar trebui să se solicite cu prioritate, asistență medicală de urgență. În toate cazurile de moarte subită și neașteptată în copilărie, indiferent dacă există sau nu suspiciuni evidente, un investigator principal ar trebui să fie însărcinat să se ocupe imediat de anchetă. Este recomandat ca investigatorul principal al poliției să asiste la locul unde se află cadavrul pentru a ține legătura cu medicul principal și cu alți medici. De asemenea, este important ca mediul în care se află copilul să fie securizat cu sensibilitate și cu atenție până când se va efectua o evaluare comună a locului faptei. Este important ca anchetatorul să aprecieze rapid dacă există sau nu factori suspecți.
Factori care pot crește suspiciunea:
- Antecedente de violență asupra copilului. - Relatări inconsecvente ale celor apropiați. - Probleme de sănătate mintală. - Vizite anterioare atipice la spital. - Antecedente de abuz de alcool la aparținători. - Copil de peste 12 luni. - Cunoscut de serviciile sociale. - Antecedente de abuz de droguri în familie. - Antecedente de violență domestică. - Cazier judiciar. - Decesul anterior al unui frate sau al unei surori.
Investigatorul principal ar trebui să se deplaseze inițial la locul unde se află cadavrul, după caz la serviciul de urgență. În cazul în care cadavrul copilului a fost mutat, anchetatorii ar trebui să facă o verificare vizuală a copilului și împrejurimile acestuia, notând orice factori, așa cum sunt descriși mai sus ca fiind suspecți. Trebuie să se stabilească cum a fost cadavrul mutat, iar poziția în care este găsit copilul ar trebui să fie înregistrată. Trebuie să se identifice posibilele scene și să se păstreze probe, dar, de obicei, în această etapă nu este adecvat să se confiște lenjerie de pat, de exemplu, din pătuț. În cazurile în care copilul a fost mutat la camera de urgență, investigatorul principal ar trebui să delege un anchetator cu experiență care să efectueze o evaluare inițială și să stabilească cu precizie dacă există vreo probabilitate ca probele potențiale să poată să fi fost îndepărtate sau distruse. În multe cazuri, securitatea locului faptei poate fi realizată printr-o prezență discretă, dar dacă există vreun pericol ca probele potențiale să fie pierdute, trebuie să se recurgă la o protecție mai robustă a locului faptei. Este esențial ca locul în care a decedat copilul și toate obiectele găsite să fie păstrate cât mai aproape de starea lor, în așteptarea unei evaluări complete a locului faptei.
Investigatorul principal ar trebui să se întâlnească cu familia, de preferință cu un medic pediatru și să explice procesul de investigare. În cazul în care decesul unui copil este considerat suspect, anchetatorii ar trebui să ia în considerare cea mai bună modalitate de a obține o relatare de la îngrijitorii copilului. În cazul în care aceștia sunt suspecți, atunci orice decizie referitoare la prezența voluntară sau arestarea în vederea audierilor ulterioare trebuie să fie luate în considerare și echilibrate.
În cazul în care nu există suspecți clari, dar se consideră că decesul a survenit în mod suspect, îngrijitorii și alte persoane aflate în incintă, atunci când copilul a murit ar putea fi martori importanți și, în cazul în care este posibil, ar trebui să se înregistreze relatările acestora. În cazul în care decesul este în mod clar suspect, ar trebui să se asigure o securitate completă a locului faptei pusă în aplicare sub îndrumarea unui anchetator experimentat.
Managementul de caz.
În cazurile în care nu există o suspiciune aparentă, personalul medical interoghează adesea familia înainte ca poliția să ajungă la spital în încercarea de a stabili circumstanțele din jurul morții copilului. Aceste relatări ar trebui să fie căutate de către anchetatori, deoarece se pot dovedi utile, în cazul în care va fi furnizată o versiune diferită sau dacă probele medico-legale nu vor susține versiunea inițială.
Trebuie să se ia în considerare evidențierea oricăror factori de neglijență care pot fi evidenți, cum ar fi temperatura de la locul faptei, starea locuinței, igiena generală și disponibilitatea alimentelor sau a băuturilor. În cazul în care articolele sau alte obiecte au fost păstrate pentru o perioadă de timp, acestea trebuie să fie păstrate ca prezentabile oricând, iar orice etichete sau ambalaje oficiale ar trebui să fie îndepărtate înainte de a fi returnate. Articolele ar trebui să fie returnate cât mai curând posibil după ce a fost formulat verdictul medicului legist sau după încheierea anchetei.
O examinare fizică externă a copilului mort, ar trebui să fie efectuată de către personalul medical și de poliție în cel mai scurt timp posibil, pentru a înregistra orice semne suspecte.
Orice astfel de urme ar trebui să fie înregistrate de un fotograf al poliției cu pregătire în acest sens pe principiul fotografierii judiciare: observă, fixează, ridică. Este absolut firesc ca familia să dorească să îl țină în brațe sau să îl atingă pe copilul mort. Cu condiția ca acest lucru să se facă în prezența unui profesionist, cum ar fi un ofițer de poliție, o asistentă medicală sau un asistent social, aceasta ar trebui să fie permisă în majoritatea cazurilor, deoarece este foarte puțin probabil ca medicul legist să piardă probe medico-legale. Cu toate acestea, în cazul în care, până la acest moment, decesul a fost considerat suspect, ofițerul și medicul legist trebuie să fie consultați, iar acordul acestora să fie dat, înainte ca familiei să i se permită să țină copilul în brațe. De asemenea, orice contact fizic trebuie să fie supravegheat de o prezență profesionistă discretă.
Spitalele doresc adesea să returneze familiilor îndurerate o clemă de păr, obiecte ale copilului mort pe care le-a avut în spital. Poliția trebuie să refuze dacă există motive întemeiate pentru a crede că aceasta ar pune în pericol ancheta. De multe ori, acest lucru este mai bine de realizat după ce s-a efectuat ancheta post-mortem.
În toate cazurile, poliția ar trebui să solicite ca un medic pediatru sau un patolog cu expertiză pediatrică să efectueze o examinare post-mortem a copilului. Un studiu scheletic complet ar trebui întotdeauna să fie solicitat și, de asemenea, dacă este relevant, o scanare RMN. În cazurile în care există suspiciuni de leziuni la nivelul capului, ar trebui să se ceară sfatul unui neuro-radiolog cu privire la beneficiile suplimentare ale efectuării unei tomografii computerizate înainte de autopsie. Aceste scanări ar trebui să fie efectuate și interpretate de un radiolog pediatru sau de un radiolog cu expertiză pediatrică, pentru a maximiza oportunitatea recuperării și interpretării probelor. Indiferent dacă examinarea post-mortem relevă sau nu semne fizice de leziuni, este important să se verifice dacă se impune o investigație mai extinsă sau efectuarea de teste toxicologice. Acestea ar trebui să fie ghidate de informații despre orice medicamente sau droguri depistate la locul decesului.
Spre deosebire de multe omucideri ale adulților în care cauza morții este evidentă și există martori independenți, majoritatea omuciderilor comise asupra copiilor necesită o documentare mult mai extinsă a indiciilor circumstanțiale și a probelor medicale de specialitate. Suspectul este de asemenea, în mod invariabil din familie sau în strânsă legătură cu aceasta, mai degrabă decât un străin. Aceste investigații durează adesea luni de zile pentru a rezolvare din cauza naturii specializate a expertizei medico-legale și a testelor medicale. Ori de câte ori este posibil, familiile îndurerate ar trebui să fie ținute la curent cu toate progresele înregistrate în timpul anchetei, cu excepția cazului în care acest lucru ar putea compromită orice acțiune intenționată a poliției. Ar trebui să se aibă grijă să se evite orice dublare a eforturilor, în special în ceea ce privește orice acțiuni directe cu familia.
Strategia de comunicare cu familiile ar trebui să fie un punct pe ordinea de zi a reuniunilor, aceasta făcând parte din strategia ofițerului care ține legătura cu familia. În orice caz în care moartea este suspectă, se efectuează o autopsie medico-legală. De asemenea, se impune ca investigatorul principal să participe la examinarea post-mortem și să nu delege altcuiva această sarcină.
Factori care sugerează că un deces poate fi suspect.
Factorii de mai jos nu reprezintă o listă completă, ci mai degrabă pentru a evidenția anumiți factori care, atunci când sunt luați în considerare împreună, pot da naștere unui nivel mai ridicat de suspiciune și ar merita o analiză mai detaliată. Aceștia ar trebui să fie luați în considerare în contextul general al decesului și al mediului familial mai larg. Prezența unor astfel de factori poate întări necesitatea unei investigații medico-legale post-mortem.
1. Preocupări anterioare sau în curs de desfășurare privind salvarea copiilor în cadrul familiei referitoare la acest copil sau la alți frați.
2. Decese anterioare ale fraților și surorilor (de exemplu, decese anterioare inexplicabile). În astfel de cazuri, ar trebui să se realizeze un istoric al familiei extinse, iar circumstanțele și constatările din acele decese ar trebui să fie revizuite, inclusiv luarea în considerare a testării genetice.
3. Întârzierea căutării de ajutor fără o explicație adecvată și ratarea persistentă a controalelor medicale periodice. Factorii de stres, cum ar fi datoriile, bolile, problemele economice și factorii de vecinătate pot crește riscul.
4. Explicații incoerente. Relatarea dată de părinți sau de îngrijitori cu privire la circumstanțele decesului ar trebui să fie documentate cuvânt cu cuvânt. Orice neconcordanță în relatările ulterioare pot fi îngrijorătoare, deși este important să se țină cont de faptul că unele neconcordanțe pot apărea ca urmare a șocului și a traumei provocate de decesul copilului. Explicațiile cu privire la modul în care s-au produs leziunile ar trebui să fie supuse unei examinări detaliate atunci când:
A) explicația se schimbă în timp sau în urma unui interogatoriu.
B) cauza raportată depășește nivelul de dezvoltare al sugarului (de exemplu, între vârsta de două și opt luni, sugarii nu merg de obicei în picioare și, prin urmare, nu cad fără ”ajutor”; ei pot, desigur, să cadă de la înălțime).
C) explicația în legătură cu momentul decesului nu este susținută, de exemplu, în cazul în care prezența rigor mortis indică faptul că bebelușul a murit de mai mult timp decât s-a declarat.
5. Leziuni inexplicabile în prezent, fie pe corp, fie la momente anterioare vizitelor medicale. Orice dovadă de hemoragie sau leziune majoră (craniană, osoasă, viscerală sau ale țesuturilor moi) este suspectă, dacă nu se dovedește contrariul. O examinare a sugarului ar trebui să stabilească prezența sau nu a unor vânătăi inexplicabile, arsuri, urme de mușcături sau prezența sângelui, inclusiv:
A) vânătăi multiple la nivelul feței, urechilor, membrelor sau trunchiului.
B) vânătăi la un sugar imobilizat sau vânătăi atipice care sunt în afara contextului de dezvoltare a sugarului.
C) vânătăi cu amprente și vânătăi liniare.
D) frenulum - pliul îngust al mucoasei care împiedică buzele să se îndepărteze prea mult de gingii poate fi rupt prin acțiuni precum hrănirea forțată (dar rețineți că acest lucru se poate întâmpla și în timpul unei resuscitări energice).
E) hemoragiile peteșiale pot fi sau nu, prezente în sufocare, iar absența lor nu este concludentă în niciun caz, dar prezența lor ar trebui să fie notată și discutată cu pediatrul, oftalmologul sau patologul.
F) sânge în jurul gurii și a nasului.
G) o cantitate mică de sângerare în jurul gurii și a nasului poate fi normală, dar prezența sângelui la nivelul frenului labial ar trebui să fie tratată cu suspiciune. O anumită cantitate de mucus spumos de culoare roz în jurul gurii poate fi normală. Cu toate acestea, în ambele cazuri ar trebui să se ceară opinia medicală.
H) atunci când pe oricare altă parte a corpului există arsuri, excoriații, urme de mușcături sau leziuni ale oaselor, fracturi noi sau în curs de vindecare;
I) un corp străin în căile respiratorii superioare.
6. Antecedente de abuz domestic în familie.
7. Dovada abuzului de droguri sau de alcool în trecut sau în prezent, inclusiv dacă părinții sau îngrijitorii par a fi încă în stare de ebrietate.
8. Dovezi ale unor probleme de sănătate mintală ale părinților, inclusiv boli inventate sau induse.
9. Probleme de neglijare. Observații cu privire la starea fizică a sugarului și a locuinței, a igienei generale și a curățeniei, disponibilitatea hranei, adecvarea îmbrăcămintei și a așternutului și temperatura mediului în care se află sugarul, sunt importante. Acest lucru va ajuta la stabilirea faptului dacă există probleme de neglijență subiacente implicate.
10. Condamnări anterioare ale părinților și ale îngrijitorilor, în special violență asupra copiilor. Poliția, în cadrul schimbului de informații, va fi în măsură să verifice aceste informații.
11. În cazul în care copilul avea o dizabilitate fizică sau de învățare sau o afecțiune medicală preexistentă semnificativă. Un indicator suplimentar ar putea fi un sugar retras din punct de vedere social (nu este scos afară).
12. Traumatisme craniene abuzive:
A) Aceste leziuni se prezintă cu simptome nespecifice variind de la apnee, eveniment aparent banal dar care pune în pericol viața, convulsii, somnolență inexplicabilă sau "pierdere bruscă de conștiință". O stare de spirit suspectă își poate avea drept sorginte identificarea unor leziuni retiniene decelabile prin hemoragii retiniene la examinarea fundului de ochi și a hemoragiei subdurale evidențiată prin tomografie computerizată.
B) Fotografiile retinei pentru semnele de hemoragie se pot dovedi neprețuite. Un medic pediatru cu experiență în oftalmologie pediatrică poate fi capabil să facă diferența între o hemoragie produsă prin scuturare (sindromul copilului scuturat) și una cauzată de o lovitură în zona capului.
C) În timpul resuscitării, un test de screening pentru tulburările de coagulare trebuie efectuat cu promptitudine, deoarece leziunile cerebrale vor provoca în cele din urmă un efect similar. Ar trebui să se facă o înregistrare fotografică a tuturor leziunilor imediat și din nou după 24 de ore. D) Opinia patologului în urma autopsiei este importantă, în ceea ce privește documentarea extinsă.
Examinarea sugarului care a murit brusc și neașteptat.
Examinarea medicală generală.
1. Consemnați poziția în care a fost adormit și găsit copilul (în poziția culcat, lateral sau în decubit dorsal).
2. Consemnați prezența lichidului spumos (a unui amestec de aer și de secreție seromucoasă). Acesta este de obicei pătat cu sânge și este prezent în jurul nasului sau al gurii.
3. Documentați prezența sângelui sau a vărsăturilor pe haine sau pe corp.
4. Notați starea generală de nutriție și dacă există semne de nutriție, de deshidratare.
5. Cântărește și măsoară sugarul, notând lungimea și circumferința capului. Reprezentați măsurătorile pe o diagramă de centile și verificați cu măsurătorile din fișa personală de sănătate a copilului, dacă acesta este disponibil.
6. Notați prezența punctelor de tentativă de acces vascular și documentați prezența acelor intraosoase, a canulelor intravenoase, a unui tub endotraheal sau a unui drenaj toracic, după caz. Acestea nu trebuie îndepărtate decât după ce s-a discutat cu poliția și cu medicul legist.
7. Verificați dacă există trăsături dismorfice, pliuri anormale ale pielii și semne din naștere.
8. Înregistrați temperatura rectală a sugarului folosind un termometru cu citire joasă de îndată ce este posibil după confirmarea decesului și, în cazul în care posibil, o oră mai târziu. Estimarea momentului morții cu ajutorul măsurării temperaturii corpului este o știință inexactă, chiar și în cazul celor cu experiență.
Rigor mortis.
În momentul morții, corpul este flasc până când mușchii se înțepenesc în rigor mortis datorită încetării glicolizei. Aceasta este detectabilă pentru prima dată în mușchii pleoapelor, gâtului și maxilarului între 2 și 6 ore de la deces la adulți și se răspândește la brațe, picioare și trunchi în următoarele două ore, 4 până la 6 ore. Regulă: corpul intră în rigor mortis de la cap spre picioare și se relaxează invers.
Ritmul de apariție (și dispariție) a rigor mortis este dependent de mulți factori, inclusiv de temperatura corpului înainte de moarte, temperatura ambientală și masa musculară. Astfel, amploarea rigorului mortis nu poate fi invocată pentru a estima momentul morții. La sugari, aceasta poate să apară rapid și să fie imperceptibilă din cauza masei musculare mici.
Lividitățile cadaverice.
Lividitatea, sau colorarea roșie-violacee a pielii, apare în părțile declive ale corpului din cauza acumulării gravitaționale a sângelui după ce circulația sângelui a încetat. Aceasta poate fi observată pentru prima dată între 30 de minute și 2 ore și atinge maximul la aproximativ 5 ore. Apare mai întâi sub forma unor pete mici, rotunde care pentru un observator neexperimentat, pot semăna cu vânătăile. Acestea își schimbă forma și dimensiunea, apoi se unesc pe următoarele circa două ore pentru a apărea în modelul general, cu o formă orizontală, cu margini orizontale și zone fără sânge datorate îmbrăcămintei strâmte sau presiunii de contact. Zonele de presiune de contact vor fi recunoscute ca o zonă de paloare, de exemplu, pe nas și pe obraji la un sugar care era cu fața în jos la în momentul decesului. Înregistrați prezența și distribuția lividității și orice zone de presiune de contact (semne de compresie).
Urme sau leziuni externe.
1. Descrieți orice semne externe, vânătăi, peteșii, abraziuni (zgârieturi), lacerații, urme de mușcături, incizii sau leziuni identificabile, cum ar fi: arsuri, urme de legare sau leziuni cu model.
2. Numărați și măsurați fiecare semn și desenați-le pe o hartă corporală.
3. Palpați scalpul pentru a detecta prezența umflăturilor sau a depresiunilor.
4. Examinați gura și inspectați buza superioară și inferioară și frenul sublingual, dacă este posibil. (Acest lucru poate fi dificil în cazul în care există rigor mortis).
Vânătăile.
Vânătăile neintenționate sunt foarte puțin frecvente la sugarii prematuri și apar la aproximativ 2% dintre sugari. Frecvența vânătăilor crește pe măsură ce bebelușii devin mobili, apărând cu precădere sub genunchi și într-o distribuție în formă de "T facială" pe frunte și pe podul nasului, ca urmare a alunecărilor, împiedicărilor și căderilor. Vânătăile neintenționate apar rareori pe urechi, gât, organele genitale, fese, mâini și partea din față a trunchiului.
Luați în considerare vânătăile intenționate dacă sugarul a fost în mișcare, ele sunt situate departe de proeminențele osoase, pe urechi, gât, organele genitale, fese, mâini și partea din față a trunchiului și apar grupate.
Obiectul creator de leziune/urmă.
Abraziunile.
O excoriație este o leziune superficială care implică doar straturile exterioare ale pielii sau ale membranei mucoase (de exemplu, gingiile), care nu se extinde la grosimea totală a stratului exterior (epidermă). Ea este rezultatul frecării sau a contactului dintre suprafața pielii și o suprafață aspră cu o forță suficientă pentru a provoca o traumă la nivelul epidermei, dar nu trecând prin ea. O excoriație poate fi liniară (zgârietură) sau în perie (târâre).
Lacerațiile.
O lacerație este o rană produsă de o forță contondentă care despică întreaga grosime a pielii sau a membranei mucoase. Ele sunt în general zdrențuite și au tendința de a se deschide. Marginile sunt de obicei abrazive și pot fi, de asemenea, vineții. Ocazional, marginile sunt rabatate sau se produc lambouri de piele prin intermediul unei lovituri de forfecare, a cărei direcție poate fi dedusă. Punți de țesut pot fi expuse în profunzimea plăgii.
Inciziile.
Inciziile sunt răni provocate de instrumente tăietoare ascuțite. Marginile au tendința de a fi drepte, nebroșate și fără abraziune, cu excepția cazului în care un instrument contondent ar fi foarfeca. Inciziile provocate de autoagresiune tind să fie superficiale, multiple și paralele. O incizie este, de obicei, mai lungă decât lățimea sau adâncimea sa. Excepție fac rănile prin înjunghiere, unde adâncimea este mai mare decât lățimea sau adâncimea. Acestea pot fi asociate cu leziuni de apărare, cum ar fi vânătăi pe suprafețele extensoare și cubitală ale antebrațului și ale mâinilor.
Urme de mușcături.
Multe mușcături umane nu sunt recunoscute și sunt interpretate drept vânătăi. O urmă de mușcătură umană este o urmă ovală sau circulară de 2-5 cm formată din două Arcuri concave opuse, cu sau fără echimoze asociate. Orice astfel de urmă inelară trebuie tratată ca fiind suspectă de mușcătură umană. Un odontolog criminalist ar trebui să fie implicat în investigație din timp și să se organizeze fotografierea.
Mușcăturile de animale de la câini, pisici și rozătoare sunt mult mai frecvente decât Mușcăturile umane și, de obicei, mai degrabă sfâșie decât comprimă carnea. Câinii au patru dinți canini proeminenți care sunt considerabil mai lungi decât dinții incisivi. O urmă de mușcătură de câine constă în perechi opuse de mărci triunghiulare sau rotunjite.
Peteșiile.
Prezența hemoragiilor peteșiale împrăștiate în mod dispersat pe frunte, pe față, pe partea din față a gâtului și pe partea interioară și exterioară a pleoapelor și a conjunctivelor poate fi un semn de asfixie. Se pot observa, de asemenea, hemoragii subconjunctivale.
Arsurile.
Arsurile de contact sunt clar delimitate, în forme care oglindesc agentul (de exemplu, un contur triunghiular al bazei unui fier de călcat casnic). Ele pot fi unice sau multiple și pot coexista cu alte leziuni. Arsurile provocate intenționat de țigară sunt clar delimitate, circulare, de 0,5-1 cm, adânc-crăpate, pe toată grosimea, care vor lăsa o cicatrice cu centrul hipopigmentat și o margine pigmentată. Arsurile de țigară sunt considerate leziuni provocate, deși există studii comparative între leziunile provocate și cele accidentale cauzate de țigări.
Arsurile de contact în locații neobișnuite, cum ar fi fesele, picioarele și dosul mâinilor, ridică suspiciunea unei leziuni intenționate. O arsură cu o distribuție simetrică, de tip ”în ciorap”, pe partea inferioară a membrelor inferioare și, uneori, pe membrele superioare, se datorează unei imersiuni forțate a membrelor afectate, în apă fierbinte. Arsurile prin vărsare de băuturi fierbinți apar de obicei pe gât și pe partea superioară a trunchiului și au o distribuție neregulată contur neregulat, cu adâncime variabilă.
Urme de legatură.
Patologii criminaliști au făcut o distincție clară între apariția urmelor de legare în urma spânzurării și a sufocării. În cazul spânzurării, urmele sunt continue și oblice, înclinate în sus spre cel mai înalt punct de suspendare, de obicei în partea din spate a capului. În cazul sufocării, urmele sunt orizontale și discontinue. În ambele cazuri, modelul țesăturii care a provocat urmele poate fi detectat. Dacă este intenționată, pot fi observate urme de prindere. Este important să descrieți cu exactitate orice semne.
Examinați organele genitale externe și anusul.
Examinarea anală.
Dilatarea anală post-mortem este observată din cauza pierderii tonusului muscular la nivelul stadiului de elasticitate primară la aproximativ 75% dintre copii și este considerată ca fiind o constatare normală, în absența unor lacerații sau cicatrici perianale. Cicatricile anale de pe linia mediană pot fi confundate cu rafeul median. Constatarea unei cicatrici perianale sau a unei etichete anale (în afara liniei mediane) implică o traumă anterioară a zonei. Prin urmare, trebuie luat în considerare abuzul sexual penetrant.
Organele genitale externe feminine.
Abuzul sexual cu penetrare trebuie luat în considerare la femeile în cazul în care există o transecție completă a himenului, un semn de traumă vindecată sau, în cazul fetelor prepubere, absența completă a marginii himenului. În cazul în care orice semn indică un posibil abuz sexual cu penetrare, anunțați pediatrul pentru abuz sexual asupra copilului.
Examinarea fundului de ochi.
În cazul în care este posibil, examinați ochii pentru detectarea eventualelor hemoragii retiniene. Dacă sunt prezente, solicitați o examinare oftalmologică deoarece prezența acestora, în număr mare și în toate straturile retinei, indică un traumatism cranian abuziv. În cazul în care moartea unui copil este considerată suspectă, anchetatorul trebuie să ia în considerare cea mai bună modalitate de a obține fotografii a oricăror leziuni vizibile, aparente.
Interviul la domiciliu și vizita la locul unde a murit copilul pot fi foarte dificile, dar pot fi, de asemenea, de mare valoare pentru a înțelege succesiunea evenimentelor care au dus la deces.
Surse:
The Royal College of Pathologists. Sudden unexpected death in infancy and childhood. 2nd edition, November 2016.
Jason Payne-James, Richard Jones, Steven B Karch, John Manlove. Simpson’s Forensic Medicine. 13th Edition. 2011 Hodder & Stoughton Ltd.
D.D.
Comments