NEGOCIERILE ÎN CAZUL LUĂRII DE OSTATICI


#artofnegociation

În diferitele forme de conducere a negocierilor polițienești, luările de ostatici reprezintă examenul capacității umane. Intervențiile sunt condiționate de informație, agresori, ostatici, obstacolele/oportunitățile fizice, caracteristicile situației, timpii de acțiune, cogniții, emoții și comportamente. Negocierile polițienești sunt poziționate în primele rânduri ale INCERTITUDINII umane, moment de la care ”dacă X, atunci se produce Y”, se volatilizează. Nicio procedură din lume nu poate garanta succesul și nici nu o face.

”Era într-o vară. Conflict acut în familie. Ambii soți foarte bine situați în ierarhia socială. Erau divorțați, copiii fiind dați în grija mamei prin soluția instanței. Soțul profită de lipsa soției de acasă și își ia cei doi copii, îi suie în autoturism și dispare spre o direcție necunoscută. Soția află și se declanșează nebunia.

Autoturismul va fi blocat în trafic și primul echipaj de” mascați” se va asigura că bărbatul nu se va mișca de acolo, de pe drumul național. Între negociator și” mascați” se va stabili un limbaj numai de ei cunoscut. Este ÎNCREDERE RECIPROCĂ și RESPECT RECIPROC: ca negociator te simți protejat de trupele S.A.S. ; ca expert în intervenție rapidă, ai încredere că negociatorul știe ce are de făcut. Fiecare poate greși.

Sunt două variante: dacă negociatorul va decide, se va interveni în forță asupra autoturismului în care bărbatul s-a” auto baricadat” împreună cu copiii.

A doua variantă: negociatorul va reuși să îl determine pe bărbat să iasă din autoturism, eliberând ulterior copiii. Totul ține de semne foarte discrete. Este stabilit un semn în care negociatorul va” da verde” intervenției în forță.

Prioritatea polițiștilor: salvarea vieții și protecția persoanelor.

Va dura 4 ore, timp în care negociatorul va încerca să comunice cu bărbatul în dreptul portierei acestuia. De neuitat rămân groaza din privirea copiilor... Toți cei din autoturism pot vedea arsenalul tactic din duba” mascaților” care poate exploda într-o clipă prin asaltul asupra bărbatului... Dar, sunt și copii acolo. Copii îngroziți.

Motorul autoturismului cedează la cele 40 de grade de afară, cu AC pornit, uleiul începe să curgă din carterul motorului învăluind totul într-o ceață albăstrie. Crește pericolul de asfixiere în autoturism. Negocierea continuă...

Negocierea reușește fără ca autoturismul să fie dat peste cap, fără ca nimeni să sufere, iar bărbatul iese de bună-voie din autoturism după 3 ore. Va fi încătușat departe de privirile copiilor săi, în spatele dubei” mascaților”. O oră ulterior, negociatorul îl va” ventila” și pregăti pentru ceea ce va urma în destinul său.

Se mai încheiase un episod urât în care nu uiți priviri, gesturi, mișcări.”

ROMÂNIA învață din mers, empiric. Alte state, fac cercetări. Iată câteva rezultate:


Trăsăturile specifice PĂRINȚILOR CARE ÎȘI RĂPESC COPIII (PRC)

- PRC disprețuiesc, neagă valorile celuilalt părinte referitor la copil; se consideră cei mai buni părinți; ei nu văd de ce ar trebui și celălalt partener în viața copilului;

- PRC își răpesc mai ales copiii mici (2-3 ani). Aceștia sunt ușor de transportat și păcălit, nu protestează verbal, nu-și pot declina identitatea sau să dea relații despre ei; copiii mai mari care sunt ținuți de părintele răpitor sunt cei care sunt în mod particular sensibili, apropiați de personalitatea copilului;

- Majoritatea PRC (exceptând pe cei paranoici) dispun de o rețea de suport social (familie, prieteni, comunități culturale, de cult) care îi ajută și financiar dar și moral;

- Majoritatea PRC nu consideră ceva ilegitim în ceea ce fac;

- Mamele și tații își răpesc copii în mod egal dar cu diferența că tații o fac până să se pronunțe instanța, mamele o fac după.


PROFILE ALE PĂRINȚILOR CU RISC DE RĂPIRE A PROPRIULUI COPIL

  • Profil 1: când a existat o amenințare anterioară sau când răpirea tocmai are loc

Părintele a proferat amenințări, are istoric de ascundere/mutare a copilului, încălcare a vizitelor, l-a smuls de pe stradă, a pătruns peste celălalt. Când mai sunt și alți factori de risc prezenți, aceștia cresc riscul de a răpi copilul:

- PRC este șomer, nu are casă și este fără suport emoțional și financiar în zonă;

- PRC și-a divulgat planurile și are resursele sociale cu sprijinul familiei extinse;

- PRC și-a lichidat datoriile și a extras mari sume de bani/a împrumutat bani mulți din alte surse.

  • Profil 2: când unul din părinți suspectează/crede că a avut loc un abuz asupra copilului iar familia/prietenii îi împărtășesc îngrijorările.

PRC crede că autoritățile nu fac nimic; cresc tulburările în comunicare, agresivitatea și neîncrederea. Deseori o mărturisire inconsistentă despre un abuz sexual, poate face mama să își răpească copilul.

  • Profil 3: când părintele este psihotic paranoic

Aici, unul dintre părinți, afișează clar o paranoia autentică, credințe iraționale și comportamente specifice delirului paranoiac. Aceștia consideră că fostul partener a rănit sau i-a spălat creierul celuilalt copil. PRC deseori nu vor sprijinul celorlalți; convingerile lor sunt destul de fixe ca să justifice ceea ce consideră a fi urgent pentru a proteja copilul și pe sine.

PRC psihotici sunt cei mai periculoși răpitori.

Este important de notat că părinții psihotici au istoric de violență domestică, hospitalizare pentru tulburări psihice sau pentru un abuz serios de substanțe. De obicei, sunt” depășiți” de divorț.

Este important de notat că PRC nu își percep copilul ca o personalitate distinctă. Ei își percep copilul fuzionând cu el ca victimă, caz în care vor lua măsuri imediate pe cale de consecință sau își percep copilul ca pe o parte a celuilalt care este astfel urât (caz în care pot abandona copilul în mod precipitat sau îl pot chiar ucide). Dizolvarea căsniciei și problema custodiei pot deveni trăgaciul pentru acești indivizi psihotici.

  • Profil 4: când unul dintre părinți este un mare sociopat

Părinții sociopați sunt descriși cu un lung istoric de contestare a autorității, a legilor, sau încălcări flagrante ale legii. Dezvoltă relații de putere cu cei din jur, sunt exploatativi și mari manipulatori. Întrețin idei exagerate despre ei și sunt foarte încântați de a exercita puterea și controlul asupra celorlalți. Ca și psihoticii, aceștia sunt incapabili să-și perceapă copiii că având trebuințe sau drepturi distincte. Drept urmare, își folosesc copiii să lovească în celălalt partener, ca instrumente de pedepsire a celuilalt sau ca trofee obținute în lupta cu fostul partener.

  • Profil 5: când părinții sunt cetățeni ai altui stat/de culturi diferite/mixte

Aceștia au puternice legături cu familia extinsă și au fost percepuți drept potențiali răpitori. Riscul de răpire este mai acut mai ales în timpul separării și divorțului, când acești părinți devin marginali și simt nevoia să se reîntoarcă la rădăcinile lor culturale și etnice pentru a-și reclădi identitatea de sine. Din acest profil fac parte PRC care își idealizează familia, țara natală și cultura, depreciind cultura (nouă) americană.

  • Profil 6: anumite subgrupuri familiale se simt alienate de sistemul judiciar

Acești PRC sunt 5:

1. Cu educație modestă, nu înțeleg sistemul;

2. Au avut probleme cu legea și nu se așteaptă să fie înțeleși de instanță;

3. Care aparțin anumitor grupuri etnice, religioase sau culturale;

4. Mamă care are copilul în concubinaj, îl vede ca pe proprietatea ei, iar familia o susține;

5. Părinți victime ale violenței domestice care doresc să-și apere copilul.


44% din copiii săltați din familie erau mai mici de 6 ani;

53% au fost săltați de tatăl biologic, iar 25% de către mame;

46% din copiii săltați au lipsit o săptămână, iar 21% pentru mai mult de o lună.

Doar 6% nu s-au mai întors.

- 44% dintre copiii răpiți din familie aveau sub 6 ani. Adolescenții mai greu... ceea ce reflectă independența specifică acestei vârste. Răpirile au apărut mult mai frecvent în familiile în care copilul stătea împreună cu ambii părinți;

- 35% dintre copiii luați din familie au fost luați de mai mulți agresori

Cele mai serioase elemente au fost tentativele de a preveni contactul cu copilul (76%) și intenția de a distruge definitiv hotărârea încredințării (82%)

Instituțiile de aplicare a legii din alte state și-au dezvoltat strategii de negociere ca răspuns la luările de ostatici, la situațiile de baricadare, răpiri de persoane, la crizele existențiale ale unor indivizi și la alte incidente critice. Instituțiile au învățat din revoltele de la penitenciarul Attica, New York și din uciderea atleților israelieni participanți la jocurile olimpice desfășurate la München în anul 1972. Au învățat că, principalul model de intervenție își are fundamentul în cadrul general uman al rezolvării de probleme, în testarea modalităților de reacție, managementul și rezolvarea acestor incidente.

Organizațiile polițienești au adoptat modelul lui Fisher (1991) privind instruirea negociatorilor, model care se sprijină pe 4 stâlpi. Activitatea de instruire cuprinde:

Dezvoltarea abilităților de a separa persoana de problema sa (vorbim despre agresor și aptitudinea negociatorului de a-l separa pe acesta de problema să care ar constitui motivul luării de ostatici);

Concentrarea negociatorului mai mult asupra intereselor agresorului decât asupra poziției sale;

Stimularea dezvoltării opțiunilor adică, abilitatea negociatorului de a-l face pe agresor să” vadă” și alte opțiuni decât păstrarea ostaticilor/uciderea lor;

Dezvoltarea abilităților de a stabili criterii obiective clare de schimbare a comportamentului agresorului.

Evident experiența statelor este diferită și la fel conceptualizarea unor situații. Astfel, în SUA luarea de ostatici este înțeleasă drept activitatea unui agresor care ține o persoană captivă în scop” instrumental” adică, pentru niște motive tangibile; agresorul cere poliției sau autorităților să îi îndeplinească anumite cereri (de ex: transport, bani, etc.). În această situație, ostaticul este folosit de agresor pentru a-și atinge scopul, pentru a obține ceva substanțial.

În situațiile considerate drept neluare de ostatici, o persoană este ținută captivă pentru a satisface o nevoie” expresivă” sau non tangibilă; agresorului nu îi pasă nici de poliție și nici de alte autorități. În acest gen de situații, ostaticul este ținut captiv de către un agresor care se află într-o stare emoțională excepțională (ex: furie, gelozie, frustrare) iar victima, ostaticul este” ca și mort”.

Ce trebuie precizat este că aceste situații nu sunt pure, nu sunt doar” cu luare de ostatici” sau” fără luare de ostatici”. Ele pot glisa de-a lungul unui continuum, iar arta negociatorului este aceea de a citi corect acest termometru pe scala căruia” temperatura” poate crește sau coborî. În funcție de această lectură corectă, este pregătit răspunsul tactic al echipelor de asalt pentru că, în ciuda tuturor eforturilor de a negocia, rezolvarea pe cale pașnică poate eșua. De exemplu, agresorul refuză să vorbească cu negociatorul sau rămâne insensibil/rezistent la orice opțiune. Sunt situații în care, agresorul poate trece la comportamente grave: ucide victima, lucru care necesită intervenția imediată a echipelor tactice.

Unul din aspectele care au ridicat și ridică și azi probleme este acțiunea imperativă. Adică, pripeala: șeful echipei de intervenție tactică decide să intervină în forță în chiar miezul negocierilor considerând fie că negocierile durează prea mult fie că, în percepția să, acestea nu conduc la nici un rezultat. Acesta, din ignoranță, nu știe sau nu respectă faptul că timpul este cel mai de nădejde prieten al negociatorului.” Cumpărarea de timp” este principalul aliat al negociatorului.

Criza este rezultatul unui conflict care a luat-o razna. Apariția crizei este acea situație în care persoana se confruntă cu obstacole insurmontabile în încercarea sa de a-și atinge scopurile sau de a obține anumite rezultate. Deseori, aceste situații nu pot fi abordate conform modelului de rezolvare a problemelor. Dacă o situație evoluează spre criză, aceasta depinde și de percepția negociatorului și a agresorului, experiența anterioară, mecanismele de a face față și alte aspecte circumstanțiale care pot apărea subit. Aceasta explică de ce un eveniment se dezvoltă oribil, față de altele, de ce unele se termină prost iar altele” bine”.

Starea de criză are 3 caracteristici:

Persoana aflată în criză trăiește cea mai intensă stare emoțională la nivelul cel mai irațional posibil pentru că percepe situația în care se află, drept copleșitoare;

Situația s-a dezvoltat galopant în ultimele 24-48 de ore;

Evenimentul în sine este perceput ca o amenințare la adresa stării sale de bine psihologic sau fizic.

Odată ce mecanismele de a face față s-au prăbușit, funcționarea psihică normală încetează. Altfel descris, ceea ce trebuia rezolvat la nivel rațional, a fost preluat de nivelul emoțional sau afectiv. De aceea, principalul obiectiv al negociatorului este restabilirea liniei funcționale de bază. Pentru aceasta, negocierea în situații de criză implică:

Stabilirea relației de comunicare și dezvoltarea raportului cu agresorul;

Cumpărarea de timp;

Difuziunea emoțiilor intense;

Gestiunea informațiilor pentru a-și adapta” din mers” strategiile de intervenție optimă.

Pentru punctul 1, abilitatea negociatorului constă în aceea de a-l face pe agresor să articuleze corect și să construiască propoziții cât se poate de coerente. Construcția unor propoziții coerente constituie un veritabil căpăstru pus peste emoțiile care sunt gata să o ia razna. Pentru a reuși asta, negociatorul trebuie să asculte activ și niciodată să nu mimeze ascultarea atentă!

Pentru punctul 2, curgerea timpului antrenează după sine scăderea stresului și a încărcării emoționale doar în condițiile în care punctul anterior a fost tratat cum se cuvine. Negociatorii versați știu bine că, trebuie să ții ușa deschisă comunicării, trebuie să vorbești continuu cu agresorul, trebuie să îl menții ocupat, să nu îi oferi timpi liberi sau” morți”.

Pentru punctul 3 care depinde de celelalte două, negociatorul va fi atent la povestea agresorului și la modul în care este aceasta trăită emoțional. Reacția emoțională și comportamentele care se bazează pe aceasta, sunt cele care creează criza mai mult chiar decât evenimentul în sine.

Pentru punctul 4, negociatorul trebuie să evalueze rapid:

- Măsura în care agresorul dispune de mijloace letale pe care le poate folosi împotriva sa, respectiv împotrivaostaticilor;

- Evenimentele sau situațiile care pot precipita criza;

- Înspre ce direcție evoluează cursul acțiunilor și opțiunile pe care le are post-critic.

În luarea de ostatici, NIMENI NU POATE GARANTA NIMIC.

D.D.



289 views0 comments

Recent Posts

See All