Către un model multidimensional al psihopatiei
Traducere Corina Gheorgheza
Rezumat: Clasificarea tulburărilor de personalitate a fost sistematic supusă unei serii de dileme conceptuale, metodologice și chiar etice. În acest context, este demn de menționat faptul că psihopatia nu a fost inclusă în vademecumul psihiatric DSM5, fiind asimilată, cu unele nuanțe, tulburării de personalitate antisocială. Totuși, experiența profesională în domeniul sănătății mintale și criminologiei sugerează că realitatea acestui construct psihologic este oarecum mai complexă. De fapt, ceea ce putem observa la persoanele „diagnosticate” cu psihopatie este o mare eterogenitate a profilurilor de personalitate, cu grade variate de perversitate sau profunzime emoțională, ceea ce face ca unele instrumente tradiționale de evaluare a psihopatiei să fie instrumente foarte limitate pentru a înțelege constelația sa complexă de fațete. Acest articol oferă o revizuire actualizată a celor mai recente descoperiri despre personalitatea psihopatică, a cărei definiție s-ar potrivi mai bine într-o hartă conceptuală formată din diferiți parametri de natură cognitivă, comportamentală, interpersonală și emoțională. Datorită acestei noi abordări, au apărut diverse instrumente de evaluare, dintre care evidențiem diferitele versiuni ale CAPP (Comprehensive Assessment of Psychopathic Personality). Deși este clar că este nevoie de mai multe cercetări în acest domeniu, descoperirile disponibile care adoptă o abordare multidimensională sunt promițătoare pentru avansarea unei înțelegeri holistice și cuprinzătoare a personalității psihopatice.
1. Introducere
Psihopatia este, probabil, una dintre cele mai complexe anomalii psihice de descris și clasificat. Un adevărat labirint conceptual, care a generat o dezbatere constantă atât în ceea ce privește definirea sa, cât și încadrarea nosologică și evaluarea. S-ar putea spune că aceste controverse au însoțit întotdeauna acest construct psihologic încă din momentul în care a fost definit. În plus, nu poate fi ignorat faptul că, în cazurile în care acest profil de personalitate dobândește o relevanță patologică, abordarea terapeutică este adesea deosebit de ineficace. Oricum ar fi, psihopatia se prezintă tradițional ca un set specific de trăsături de personalitate și comportamente care sunt evaluate de profesioniștii din domeniul sănătății mintale prin intermediul Psychopathy Checklist-Revised (PCL-R) de Robert Hare, pe care îl vom detalia mai târziu. Așa cum vom vedea în rândurile următoare, persoanele cu acest diagnostic prezintă o lipsă de inhibiție și întâmpină dificultăți în a învăța din experiență. Inițial, unii dintre ei pot părea fermecători, dar dificultățile lor de a experimenta vinovăția, empatia sau afecțiunea dezinteresată devin evidente destul de repede. Cu toate acestea, deși psihopatia este adesea conceptualizată ca o tulburare mintală, unii cercetători pun la îndoială natura sa dezadaptativă și argumentează că aceasta ar putea avea avantaje dintr-o perspectivă evolutivă (Ene și alții, 2022; Brazil și alții, 2024). Conform acestei perspective, psihopatia este concepută ca o strategie adaptativă bazată pe înșelăciune și manipulare pentru obținerea de beneficii reproductive pe termen scurt. În termeni similari, se poate spune că unele trăsături tipic psihopatice, în special capacitatea de a lua decizii în situații complicate, incerte sau stresante, fără influențe emoționale, pot fi un avantaj în anumite contexte profesionale, cum ar fi politica sau mediul de afaceri. Pentru aceste contexte, au fost dezvoltate chiar și instrumente specifice de evaluare a trăsăturilor psihopatice "de succes", cum ar fi Business-Scan 360 (Babiak et al., 2010) sau Psychopathy Measure-Management Research Version (PM-MRV; Boddy și alții, 2010).
De asemenea, psihopatia poate aduce avantaje în cazul forțelor de ordine, conform unei cercetări realizate de McKinley și Verona (2023), care sugerează adecvarea anumitor trăsături de personalitate psihopatică, în special în misiuni care necesită luarea de decizii în situații critice sau de urgență. Aceste scenarii profesionale, în concluzie, sunt frecvent populate de indivizi care au un mare succes și care corespund, în totalitate sau parțial, profilului descris mai sus (Meloy și alții, 2018; Preston și alții, 2022).
Psihopatia este de obicei definită ca o tulburare de personalitate caracterizată de o serie de trăsături, printre care egocentrismul, impulsivitatea, iresponsabilitatea, emoțiile superficiale, minciuna și manipularea, precum și o tendință spre încălcarea normelor sociale. O primă observație este că „psihopatia,” așa cum am descris-o, nu a fost recunoscută oficial de psihiatrie sub acest termen, deși în domeniul Psihologiei și Criminalisticiiutilizarea sa este foarte răspândită. Cea mai apropiată categorie diagnostică, deși cu diferențe notabile, pe care o întâlnim în Manualul de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mintale (DSM5), este Tulburarea de Personalitate Antisocială. În ambele cazuri, discutăm despre tipare de comportament caracterizate printr-o tendință clară spre încălcarea normelor și așteptărilor sociale, ceea ce le corelează semnificativ cu comportamentele infracționale.
Așa cum am menționat anterior, programele de intervenție pentru aceste tipuri de profiluri s-au caracterizat printr-un pesimism notabil, fie datorită eficienței lor foarte scăzute, fie pentru că au avut efecte contraproductive, ducând la situații în care psihopații supuși tratamentului, de obicei în instituții penitenciare, au învățat noi tehnici de manipulare sau și-au exacerbat comportamentul violent (Reidy, Kearns și DeGue, 2013). În acest context, toate indiciile sugerează că cea mai rațională opțiune este prevenția timpurie (Bjørnebekk și Thøgersen, 2022), mai ales având în vedere faptul că un psihopat, în afara mediului penitenciar, este puțin probabil să solicite tratament psihologic.
De fapt, și în general, un psihopat este departe de a concepe că ar avea o problemă, deoarece, din perspectiva sa subiectivă particulară, trăsăturile sale de personalitate sunt în perfectă armonie cu identitatea sa ideală, fără a genera vreun disconfort psihologic, fenomen cunoscut în domeniul sănătății mintale ca simptome egosintonice. Acesta este, de fapt, motivul pentru care o mare parte din dovezile empirice disponibile, referitoare la definirea constructului și la elaborarea programelor de tratament, s-au concentrat asupra populației aflate în detenție.
Cercetările mai recente, însă, axate pe etiologia psihopatiei și, mai ales, pe analiza mecanismelor de procesare cognitivă și emoțională ale indivizilor cu acest profil de personalitate, au fost realizate și cu populația non-infracțională sau, cel puțin, neinstituționalizată. În această linie de cercetare, una dintre primele propuneri a fost cea dezvoltată în jurul „Inventarului de Personalitate Psihopatică” (PPI, Psychopathic Personality Inventory). Acesta este un test de personalitate conceput pentru a evalua trăsăturile asociate cu psihopatia la populația adultă non-infracțională, dezvoltat de Scott Lilienfeld și Brian Andrews începând din 1996. Spre deosebire de alte măsurători ale gradului de psihopatie, cum ar fi scala lui Hare, PPI este un test de autoevaluare, nu un interviu. Scopul său este de a identifica în mod cuprinzător trăsăturile de personalitate psihopatică, fără a presupune legături specifice cu comportamente antisociale sau criminale.
Analiza factorială a subscalelelor din Inventarul de Personalitate Psihopatică (PPI) dezvăluie, totuși, aceleași două dimensiuni pe care le vom regăsi și în PCL-R. Prima reflectă fațeta emoțional-interpersonală a psihopatiei, care include un caracter dominant, curaj și anxietate scăzută; iar cealaltă este asociată cu deviația socială, având o corelație puternică cu comportamentul antisocial și abuzul de substanțe. În orice caz, cel mai relevant punct de plecare în acest parcurs îl reprezintă lucrările lui Hervey Cleckley și, desigur, ale lui Robert Hare.
2. Origini simple ale unui construct complex. O dimensiune, doi factori.
Cu permisiunea lui Philippe Pinel, care în jurul anului 1799 a introdus termenul de „nebunie fără delir” (Trichet, 2014) pentru a se referi la indivizi cu tendințe spre comportament violent fără a manifesta niciun fel de sentiment de vinovăție sau remușcare, trebuie să-l recunoaștem pe Hervey Cleckley ca un pionier în studiul psihopatiei. În lucrarea sa, publicată în 1941, sugestiv intitulată „The Mask of Sanity,” Cleckley a detaliat primele criterii de diagnostic ale psihopatiei, care au influențat semnificativ cercetările ulterioare.
Cu toate acestea, așa cum am menționat deja, referința incontestabilă în ceea ce privește studiul și evaluarea psihopatiei este Robert Hare. Scala sa, PCL-R (Psychopathy Checklist-Revised), rămâne până în prezent cel mai utilizat instrument în cercetare, practica clinică și, în special, în domeniul forensei (Hare, 1980, 1991, 2010).
Tabelul 1. Scala lui Hare pentru evaluarea psihopatiei
În manualul de procedură pentru aplicarea scalei PCL-R, se specifică faptul că evaluatorul va acorda 0, 1 sau 2 puncte pentru fiecare dintre cei 20 de itemi, pe baza unui interviu cu subiectul și a întregii documentații disponibile (istoric infracțional, viață profesională, etc.). O scorare egală sau mai mare de 30 reprezintă „punctul de tăiere” pentru a considera că există o psihopatie. În Regatul Unit, cu un barem mai strict, acest prag este stabilit la 25 pentru a stabili un diagnostic de psihopatie. De asemenea, acest autor a dezvoltat o scală de evaluare a psihopatiei pentru a fi aplicată adolescenților (PCL:YV, Forth, Kosson și Hare, 2003), care include 40 de itemi. Totuși, la fel ca noi, el își exprimă îngrijorarea cu privire la utilizarea sa în sistemul de justiție juvenilă, având în vedere riscurile implicate de etichetarea infractorilor minori drept psihopați, adică cei care nu au împlinit încă 18 ani.
Limitarea acestor scale este că, deși este foarte util pentru cercetarea clinică să existe un instrument atât de folosit, poate ascunde marea heterogenitate existentă între profilele psihopatice și poate închide în mod fals unele dezbateri încă deschise în legătură cu acest construct, asupra cărora ne propunem să aducem unele clarificări, pe care le-am putea rezuma în următoarele puncte:
— În primul rând, este paradoxal faptul că unele dintre criteriile unei tulburări sunt simptome clinic irelevante sau, în unele cazuri, pozitive, cum ar fi stima de sine ridicată sau vorbăria excesivă. Pe de altă parte, criteriul de „promiscuitate sexuală” poate depinde pur și simplu de evaluări morale, dacă nu se raportează disconfort psihologic din partea adulților implicați în succesiunea relațiilor sexuale contabilizate sub această etichetă. Aceeași considerație se aplică și relațiilor maritale frecvente și de scurtă durată.
— Este rezonabil să ne întrebăm dacă ne confruntăm cu o singură tulburare, cu diferite niveluri de gravitate, sau cu profile de personalitate de naturi foarte diferite.
— În cele din urmă, rămâne o sursă de dezacord dacă comportamentul infracțional și violent joacă un rol esențial și central în definirea psihopatiei sau dacă este doar o caracteristică, poate chiar neesențială, din ansamblul simptomelor sale. Trebuie spus că al doilea punct menționat mai sus este legat de faptul că, așa cum am constatat, structura scalei prezintă, de la bun început, doi factori clar diferențiați, și anume cei deja menționați: interpersonal și antisocial.
În aceeași direcție, Durand și Matsumoto (2017) au propus de asemenea două tipuri de psihopați. Pe de o parte, cei caracterizați de dominație și îndrăzneală, unde lipsa empatiei este o trăsătură distinctivă, și, pe de altă parte, cei caracterizați de un profil antisocial, a căror trăsătură distinctivă este impulsivitatea. Două tipuri, evident, destul de apropiate de cele menționate mai sus.
Două tipuri, evident, destul de apropiate de cele menționate mai devreme. Ceea ce subliniază în mod special lucrarea acestor autori sunt posibilitățile de intervenție terapeutică și integrare socială ceva mai favorabile pe care le oferă cel de-al doilea grup, având o etiologie mai socio-ambientală, în comparație cu primul grup, ale cărui cauze sunt atribuite, de obicei, geneticii sau altor variabile biologice.
Ajunși la acest punct, pare rezonabil să sugerăm că psihopații nu reprezintă un grup monolitic, ci un grup potențial eterogen, cu diverse profiluri de severitate diferită, grade de disfuncționalitate, tendințe violente și relevanță clinică. În orice caz, aceștia provoacă neplăceri majore sau chiar foarte grave persoanelor care au ghinionul de a le ieși în cale (Skeem și alții, 2003). Problema acestei considerații, conform căreia nu putem considera psihopații un grup monolitic, cu singura variație în intensitatea „psihopatiei,” este că nu este însoțită de instrumentele necesare pentru a înțelege și evalua diversitatea cazurilor posibile (Skeem și alții, 2011).
În consecință, există un corp semnificativ de cunoștințe specifice despre „delincventul psihopat așa cum este definit în PCL-R” (MacDonald și Iacono, 2006), dar ne lipsește informația despre natura, structura și limitele constructului psihopatiei dintr-o perspectivă multidimensională. Această limitare nu este exclusivă pentru scala lui Hare. De exemplu, în scala PCL:SV (Psychopathy Checklist-Screening Version), adesea utilizată în contexte non-criminale, comportamentul antisocial rămâne un component central.
În concluzie, aceste instrumente, având în vedere cunoștințele actuale despre psihopatie, prezintă limitări notabile în „capturarea” tuturor potențialelor dimensiuni ale, să-i spunem, „spectrului” psihopatic (Brooks și Fritzon, 2020), cu tipologii diverse și bine identificate, care nu sunt neapărat legate de comportamente ilegale, precum așa-numiții psihopați integrați, care se camuflează frecvent drept cetățeni respectabili, și pe care îi vom descrie în următoarea secțiune.
3. Triada întunecată a psihopaților integrați
După analizele pe care le-am desfășurat, una dintre concluziile pe care le putem trage este că, probabil, a existat o anumită exagerare din partea profesioniștilor din domeniul sănătății mintale atunci când au „patologizat” automat ceea ce nu este altceva decât un catalog de profile de personalitate perverse care, în anumite ocazii și prin apel la consensul social, pot constitui o tulburare cu relevanță clinică. Cu alte cuvinte, a înșela, a te simți superior celorlalți, a minți, a domina și a manipula cu o precizie și o răceală excepționale nu constituie neapărat o psihopatologie. Într-adevăr, printre aceste profile, găsim un grup cunoscut sub numele de psihopați integrați, care corespund cu ceea ce Paulhus și Williams (2002) asociază cu „triada întunecată a personalității,” formată din trei trăsături fundamentale: machiavelism, narcisism și psihopatie interpersonală propriu-zisă.
Acești indivizi se caracterizează prin insensibilitate afectivă (lipsa empatiei, afectivitate superficială și absența remușcărilor) și o tendință de manipulare în relațiile interpersonale (minciună, ipocrizie, aroganță etc.). Potrivit lui Redondo și Garrido (2013), persoanele cu acest profil au o capacitate mai mare de autocontrol și, probabil, sunt mai inteligente decât cei aflați în închisoare cu diagnostice similare, în parte pentru că sunt mai puțin impulsivi și, de asemenea, pentru că au beneficiat de mai multe oportunități de a studia și de a interacționa cu persoane în contexte sociale convenționale. În concluzie, aceștia împărtășesc un numitor comun: un caracter rău intenționat prin care își urmăresc propriile dorințe și obiective personale în detrimentul exploatării sau prejudicierii altor persoane, pe care le văd doar ca trepte în ascensiunea lor socială și/sau profesională.
Având în vedere această cazuistică, în care putem întâlni de la criminali sadici până la directori executivi de mari corporații, autori precum Gao și Raine (2010) propun un model neurobiologic pentru a identifica, în mod specific, diferențele dintre psihopații de „succes” și cei care nu au reușit. Acești autori susțin ipoteza conform căreia psihopații de succes au un mod de funcționare neurobiologic particular, cu performanțe cognitive în multe cazuri superioare celorlalți indivizi. Aceste competențe îi pot ajuta să-și atingă mai ușor obiectivele personale, folosindu-se, fără îndoială, de metode lipsite de etică, dar, în orice caz, fără a fi nevoie să recurgă la violență fizică. Iar dacă apelează la violență, aceasta va fi, în general, funcțională și instrumentală.
Pe de altă parte, în cazul psihopaților care au avut o viață eșuată și care sunt adesea implicați într-o carieră infracțională mai mult sau mai puțin consolidată, modificările structurale și funcționale ale creierului, disfuncțiile sistemului nervos autonom și un mediu social nefavorabil pot explica deficiențele lor cognitive și emoționale, precum și tendințele lor agresive, care tind să fie mai impulsive și emoționale. În această direcție se încadrează și descoperirea lui Bergstrøm și Farrington (2022), care au concluzionat în cercetările lor că acest tip de personalitate psihopatică prezice recidiva infracțională pe parcursul întregii vieți, chiar și după controlul factorilor de risc importanți din copilărie.
Pentru evaluarea triadei întunecate, unul dintre cele mai mari progrese îl regăsim în SD3 (Short Dark Triad), ale cărui teste psihometrice pot fi întâlnite în lucrări precum cele ale lui Vaughan și colaboratorii (2019) sau Pechorro și colaboratorii (2019). Este vorba despre un instrument de autoevaluare de 27 de itemi, conceput pentru a examina cele trei trăsături pe care le-am descris. Scala a fost dezvoltată inițial prin revizuirea surselor seminale pentru fiecare dintre constructele asociate triadei întunecate, cu scopul de a le operaționaliza în mod independent, deși, după cum sugerează Jones și Paulhus (2011, 2014) sau Brugués și Caparrón (2022), există „interacțiuni clare” care au dus la utilizarea acestei scale ca măsură unidimensională a unui profil de personalitate caracterizat de insensibilitatea morală. Așa cum am menționat anterior, în numele unei parsimoni conceptuale, perpetuăm din nou tendința de a ne dota cu instrumente prea grosiere pentru a evalua personalitatea psihopatică.
Din fericire, într-o revizuire realizată de Furnham, Richards și Paulhus (2013), aceștia au concluzionat că gruparea celor trei trăsături într-un singur factor poate fi o abordare prea simplistă pentru a diferenția persoanele „bune” de cele „rele”. În cazul narcisismului, de exemplu, au fost identificați mai multe subtipuri, cum ar fi: liderul autoritar, exhibiționistul grandios și, în cele din urmă, cel care crede că are dreptul intrinsec de a exploata persoanele din jurul său (Ackerman și colaboratorii, 2010). De asemenea, am observat că putem identifica forme „de succes” și „non-succes” ale psihopatiei.
Astfel, având în vedere caracterul multidimensional evident atât al narcisismului, cât și al psihopatiei și, probabil, al machiavelismului – întrucât, dintr-o perspectivă cognitivă, este posibil să găsim indivizi psihopați foarte abili în planificarea unui obiectiv, fie el legal sau ilegal, și, pe de altă parte, psihopați cu strategii de planificare mai rudimentare și mai puțin elaborate – toate acestea ne conduc la deducerea faptului că am putea obține profiluri foarte diverse în sfera acestei triade întunecate.
4. Ce știm despre psihopatie: nu este atât de simplu cum pare
Așa cum am putut observa în secțiunile precedente, pare că am putea întâmpina dificultăți în încercarea de a ajunge la un consens larg cu privire la ce este psihopatia. Într-adevăr, tot ceea ce depășește definiția acestei deviații de personalitate ca fiind „ceea ce măsoară scala PCL-R a lui Hare” înseamnă a păși pe un teren alunecos (San Juan și Vozmediano, 2022). Acest lucru este reflectat în nesiguranța transmisă de DSM5, care o asociază inițial cu tulburarea de personalitate antisocială și concluzionează, într-un mare „melange,” că „acest tipar a fost, de asemenea, numit psihopatie, sociopatie sau tulburare de personalitate disociată,” corelând-o direct cu „recidiva infracțională în închisoare.” Cu toate acestea, mai târziu, în modelul alternativ al aceluiași manual, se evită referirea directă la comportamentul infracțional: „O variantă distinctă, adesea denumită psihopatie, este lipsa considerabilă de anxietate sau frică și un stil interpersonal îndrăzneț, care poate masca comportamentele dezadaptative.” Oricum ar fi, este de-a dreptul remarcabil acel „adesea” referindu-se la o etichetă folosită în mod obișnuit în domeniul Psihologiei Criminale.
Acest grad de incertitudine în ceea ce privește definiția sa, împreună cu existența unor dovezi empirice neconcludente cu privire la etiologia psihopatiei, arată că ne aflăm în fața unei provocări extrem de interesante în domeniul științelor sănătății mintale și criminologiei. În ceea ce privește cauzele, cercetarea actuală este fără îndoială condusă de neuroștiințe, care văd această tulburare ca fiind rezultatul unei funcționări anormale a cortexului orbitofrontal. Mai recent, au fost publicate studii care leagă personalitatea psihopatică de modificările microstructurale ale materiei albe (Waller și alții, 2017), având în vedere că, potrivit acestor descoperiri, materia albă are o relație strânsă cu gestionarea proceselor cognitive și a emoțiilor. Cu toate acestea, rămân multe întrebări nerezolvate cu privire la motivele apariției acestor anomalii la nivel cerebral (Korponay și alții, 2017; Mahmut și alții, 2008).
De exemplu, nu există certitudinea completă că problema psihopatului constă exclusiv într-o deficiență în gestionarea emoțiilor. De fapt, o cercetare realizată de Baskin-Sommers și alții (2016) susține că comportamentul disfuncțional asociat cu psihopatia poate fi consecința unui deficit în procesele cognitive, mai degrabă decât a unui deficit în procesarea emoțională. Potrivit acestor autori, psihopații sunt frecvent descriși ca indivizi imuni la depresie și incapabili să simtă frică și, mai ales, ca prădători sociali incapabili să empatizeze cu oamenii cu care interacționează. Cu toate acestea, cercetarea sugerează că această interpretare poate să nu fie complet precisă. Studiul se concentrează pe luarea deciziilor bazate pe cost-beneficiu în ceea ce privește regretele sau remușcările legate de comportamentul antisocial, constatând că dificultățile experimentate de indivizii psihopați sunt legate de incapacitatea lor de a compara soluții alternative în această evaluare cost-beneficiu a regretului, după un comportament antisocial.
În concluzie, am putea spune că pentru un psihopat fiecare situație în care se află este complet nouă și, așa cum am menționat la început, are dificultăți semnificative în a învăța din experiențele anterioare. Această idee a inexistenței unui deficit real în procesarea emoțională la psihopați pare să fie susținută, cel puțin parțial, de o cercetare realizată de Sandvick și alții (2014) cu privire la recunoașterea emoțiilor.
Acești autori au descoperit că participanții cu niveluri ridicate de psihopatie interpersonală și afectivă au obținut scoruri mai mari la sarcina de recunoaștere a emoțiilor. Cu alte cuvinte, participanții care au raportat sau au demonstrat comportamente frecvent manipulatoare, insensibile sau înșelătoare, caracteristice profilului psihopatic, păreau, paradoxal, mai competenți în recunoașterea emoțiilor celorlalți. Pe de altă parte, subiecții care au prezentat trăsături mai explicit legate de comportamentul antisocial au obținut scoruri mai mici la testul de recunoaștere a emoțiilor. Cu alte cuvinte, putem deduce că cei mai buni manipulatori sunt cei care îți înțeleg mai ușor stările emoționale.
Acest lucru înseamnă că, contrar opiniei populare, pot exista psihopați cu un nivel ridicat de empatie, în sensul că înțeleg foarte bine cum te simți. Însă, această informație nu este folosită în scopuri compasive sau solidare, ci va fi orientată spre manipulare, înșelăciune sau extorcare. În concluzie, psihopatul poate fi foarte empatic, dar ar fi vorba despre o „empatie perversă” sau, cum este cunoscută în alte domenii ale psihologiei, o „empatie cognitivă,” în care, conform autorilor precum Martingano, Herrera și Konrath (2021) sau Abramson și alții (2020), sunt implicate procese și structuri neuronale diferite față de cele implicate în „empatia afectivă”. În acest sens, un studiu strălucit realizat de Blair (2018) subliniază că un deficit în empatia afectivă ar fi o trăsătură distinctivă a personalității psihopatice.
În aceeași direcție, un alt proces mental studiat este legat de una dintre trăsăturile prototipice ale psihopaților: înșelăciunea. Cu toții mințim cu o anumită frecvență, deoarece minciuna aduce avantaje inegabile, bine cunoscute de toată lumea. Evident, ne referim la minciunile prosociale. De fapt, a fi prea sincer poate fi puțin adaptativ și socialmente nedorit. Ceea ce ne poate provoca, în cel mai bun caz, disonanțe cognitive sunt minciunile antisociale, deoarece intră în coliziune cu principiile noastre morale și de conviețuire pașnică, fiind orientate exclusiv spre beneficiul personal sau chiar spre prejudiciul altora. În virtutea filtrelor noastre morale și etice, de obicei fie dozăm, fie renunțăm complet la minciunile antisociale. Din această perspectivă, atribuim tendința de a minți a psihopaților exclusiv lipsei acestor filtre morale și etice. Însă totul pare să indice că lucrurile sunt mai complexe. Un studiu realizat de Shao și Lee (2017) demonstrează că abilitatea de a minți se îmbunătățește semnificativ prin antrenament la indivizii cu scoruri ridicate de psihopatie. Cu alte cuvinte, aceste descoperiri sugerează că anumite profiluri de psihopați nu au neapărat o capacitate înnăscută de a minți, ci o abilitate de a învăța să o facă mai eficient. Așa cum este bine cunoscut în domeniul psihologiei, minciuna necesită o serie de procese cognitive, printre care atenția, memorarea, controlul impulsurilor și soluționarea conflictelor – competențe în care par să fie mai eficienți indivizii cu niveluri ridicate de psihopatie.
Aceste direcții de cercetare la care ne-am referit, privind procese cognitive cheie în interacțiunile noastre sociale, precum luarea deciziilor bazate pe evaluări cost-beneficiu, recunoașterea emoțiilor, empatia, minciuna, devin cu atât mai relevante pentru scopul acestei analize dacă, așa cum sugerează Pletti și alții (2016) și împărtășim în totalitate această idee, înțelegem psihopatia ca un ansamblu de trăsături și competențe care se regăsesc la multe persoane. În opinia noastră, ele sunt prezente la toți, dacă luăm în considerare fiecare ocazie în care am mințit pentru beneficiul propriu, nu ne-am simțit vinovați pentru o acțiune mai puțin onorabilă sau am simțit o compasiune foarte slabă sau irelevantă pentru nenorocirea unui cunoscut. Acestea sunt trăsături, evident, în grade și combinații diferite, care, în funcție de importanța pe care o capătă în fiecare individ, vor da naștere unei mari diversități de moduri de a se raporta la ceilalți și, de la un anumit prag, sau „punct de tăiere”, la diferite fenotipuri. psihopați mai mult sau mai puțin adaptativi, cu un nivel de ajustare psihologică mai bun sau mai slab. În această linie, o analiză sistematică realizată de Oskarsson și colaboratorii săi (2021) sugerează că descoperirile lor susțin ideea că personalitatea psihopatică este un construct multifațetat, mai degrabă decât unul unitar. De fapt, Tsang și Salekin (2019) vorbesc despre o „constelație” de simptome pentru a o defini.
În concluzie, am detaliat o serie de parametri pentru a defini trăsăturile psihopatice care, asemenea funcționării unui egalizator, pot să se manifeste cu diferite grade de intensitate și importanță în fiecare individ, dând naștere unei tipologii vaste de psihopați. Această diversitate ne-ar putea determina, într-o bună zi, să percepem acest profil de personalitate ca pe un „spectru” complex, care, în funcție de configurația sa, poate produce un erou de război, o filicidă motivată de răzbunare, un om de afaceri de succes, un violator sadic în serie, o escroacă de bătrâni, un angajat care își urmărește sistematic beneficiul personal și profesional în detrimentul celorlalți sau chiar un președinte de țară. (San Juan, 2022).
Spre un model multidimensional: „spectrul” psihopatiei
Ajunși în acest punct, este evidentă necesitatea dezvoltării unei perspective care să analizeze constructul psihopatic dintr-o perspectivă multidimensională. În acest scop, în ultima decadă a fost dezvoltată o „hartă conceptuală” al psihopatiei, ceea ce, în mod colateral, va necesita crearea unor instrumente de analiză și diagnostic mai complexe. Aliniindu-ne la această perspectivă, acordăm o atenție deosebită modelului propus de Cooke și colaboratorii săi (2012) și de Sellbom, Cooke și Hart (2015).
Acest model presupune că psihopatia trebuie definită prin prisma trăsăturilor de personalitate, în loc de a insista pe analiza comportamentelor infracționale sau antisociale ca element central al constructului. Conform acestui model, putem identifica o serie de parametri psihologici caracterizați, în principal, de următoarele simptome:
a) Apego în relațiile personale: Dezinteres, lipsa angajamentului sau solidarității, lipsa empatiei și indiferență.
b) Comportament: Lipsa perseverenței, fiabilitate redusă, temere, neliniște, comportament perturbator, agresivitate.
c) Cogniție: Suspiciune, lipsă de concentrare, intoleranță, rigiditate, lipsa planificării.
d) Dominanță în relațiile sociale: Antagonism, aroganță, tendință spre minciună și manipulare, nesinceritate, loialitate superficială. Înclinație spre înșelăciune.
e) Emoție: Anxietate scăzută, dificultate în a experimenta plăcerea, instabilitate și lipsă de profunzime emoțională, lipsa remușcărilor.
f) Autoconcept și imagine de sine: Egocentrism, aroganță și un sentiment de unicitate, autoritate și invulnerabilitate.
Figura 1. Dimensiuni de evaluare a personalității psihopatice (CAPP)
Pornind de la acest model multidimensional al psihopatiei, a fost dezvoltat CAPP (Comprehensive Assessment of Psychopathic Personality) ca un instrument de evaluare integrală a personalității psihopatice (figura 1) (Cooke și alții, 2021), care abordează cele șase dimensiuni detaliate anterior. Pe baza acestui cadru conceptual au fost dezvoltate o gamă diversă de materiale, cum ar fi Scala de Evaluare a Simptomelor CAPP (CAPP-SRS-CI; Cooke și Logan, 2018), Scala de Evaluare Lexicală CAPP (CAPP-LRS; Sellbom și alții, 2015) sau Scala de Autoevaluare CAPP (CAPP-SR; Cooke și Logan, 2015).
Finalmente, ne-am dori să evidențiem pentru funcționalitatea sa CAPP-SR, o măsură de autoevaluare ce constă în 99 de itemi, testată deja pe eșantioane din mai multe țări, printre care, însă, nu se numără Spania. Conform rezultatelor preliminare ale testelor psihometrice, această măsură prezintă un model promițător de validitate convergentă și discriminantă (Cooke, 2018; Sellbom, Cooke și Shou, 2019; Hanniball și alții, 2019). Totuși, în acord cu unii autori (Hoff și alții, 2014; Hoff și alții, 2015; Kavish și alții, 2020; Sellbom, Laurinaitytė și Laurinaviėius, 2021), considerăm că este necesară continuarea cercetării pentru a confirma validitatea de construct a modelului.
În orice caz, aspectul deosebit de relevant pentru tema de față este că dezvoltarea unor materiale și scale de această natură trebuie, în opinia noastră, să se bazeze pe șase principii directoare, inspirate din lucrările lui Sellbom și Cooke (2020), și anume:
1. În primul rând, criteriile de evaluare a personalității psihopatice trebuie să fie legate de deviațiile personale, nu de deviațiile sociale, morale sau culturale. Cu alte cuvinte, simptomele trebuie să reflecte trăsături de personalitate, nu acte care intră în conflict cu normele sociale, cum ar fi promiscuitatea sexuală, numărul de căsătorii ale unui individ sau comportamentele ilegale.
2. În al doilea rând, claritatea de înțelegere a oricărui instrument presupune definirea simptomelor în termeni atomistici, adică termeni care reflectă trăsături fundamentale ale funcționării personalității, evitând constructele complexe de simptome.
3. În continuare, caracteristicile personalității pot fi bine reprezentate prin descriptori simpli, de un singur cuvânt, care aparțin limbajului natural, evitând tehnicismul psihiatric.
4. În al patrulea rând, toate indiciile sugerează că indicatorii care formează spectrul personalității psihopatice nu sunt neapărat stabili și statici; astfel, un model conceptual al psihopatiei ar trebui să reflecte această posibilă natură dinamică.
5. În al cincilea rând, după aceeași logică cu care definim teoretic structura personalității „normale”, putem considera că simptomele psihopatice pot fi grupate ierarhic în categorii mai generale. Gruparea simptomelor specifice în diferite categorii oferă avantajul unei referințe semantice suplimentare, reducând astfel posibilele ambiguități.
6. În al șaselea rând, harta conceptuală ar trebui să ofere o descriere exhaustivă și maximalistă a tuturor simptomelor care pot fi asociate cu personalitatea psihopatică. Într-un proces ulterior de analiză a validității și fiabilității modelului, este întotdeauna mai eficient să eliminăm ceea ce este irelevant sau nesemnificativ decât să stabilim retroactiv ce simptome, inițial omise, ar fi trebuit adăugate.
Discuție și concluzii
De-a lungul acestui articol, au fost prezentate limitările conceptuale ale considerării psihopatiei ca un construct monolitic sau, eventual, unul cu doi factori caracterizați de o gestionare perversă a relațiilor interpersonale și un model de comportament antisocial. Pe de altă parte, deși psihopatia nu a fost recunoscută de psihiatria oficială ca o patologie, este evident că acesta este tratamentul pe care îl primește în majoritatea cazurilor raportate de profesioniștii din domeniul sănătății mintale.
Cu toate acestea, poziția noastră este că putem observa un spectru larg în ceea ce privește personalitatea psihopatică, cu comportamente care, deși pot provoca stupefacție și nu pot fi considerate „normale,” nu ajung neapărat la nivelul unei patologii reale. Poziția noastră este, în orice caz, ceva mai conservatoare decât cea susținută de unii autori, cum ar fi Jurkajo (2019), care neagă categoric că psihopatia ar fi o psihopatologie.
Indiferent de poziție, în domeniul criminalisticii și în contextul cunoștințelor actuale, rapoartele referitoare la indivizi care au comis un delict „ca urmare” a unei psihopatii concluzionează, în general, necesitatea ca aceștia să-și asume întreaga responsabilitate penală, deoarece se presupune că abilitățile lor volitive și intelectuale sunt intacte. Doar în prezența unor afecțiuni concomitente, cum ar fi o tulburare de control al impulsurilor, ar putea fi atenuată această responsabilitate.
Pentru a rezolva aceste dileme, considerăm că este utilă harta conceptuală dezvoltată de Cooke și colaboratorii săi, deși, așa cum am menționat, este necesară mai multă cercetare pentru a defini mai precis constelația de profiluri care pot alcătui psihopatia. Din această perspectivă, personalitatea psihopatică este reprezentată printr-o serie de dimensiuni, în funcție de care nu vom obține neapărat un profil prototipic unic cu scoruri la același extrem al fiecărei dimensiuni. De exemplu, așa cum am detaliat, empatia cognitivă poate fi foarte mare sau inexistentă. În plus, violența poate fi reactivă, emoțională, pur instrumentală sau chiar absentă; planificarea actelor, legale sau ilegale, poate fi sofisticată și machiavelică sau, uneori, neîndemânatică și impulsivă. În ceea ce privește această ultimă dimensiune, de caracter mai antisocial, competențele sociale pot fi foarte deficitare, contrastând cu loialitatea superficială caracteristică psihopaților primari.
Apelul la mai multă cercetare este, de altfel, extrem de urgent în Spania, unde sunt aproape inexistente eforturile de validare în limba noastră a CAPP sau a oricărui alt instrument cu o abordare multidimensională. Există totuși excepții demne de apreciat, cum ar fi munca dezvoltată de Flórez și colaboratorii săi (2022).
În orice caz, și în contextul acestei vaste tipologii de cazuri, există trei profiluri psihopatice care ne atrag în mod special atenția. În primul rând, agresorul violent fără nicio relație personală cu victima sa. Adică, acel agresor care nici măcar nu are o justificare de tip răzbunător pentru comportamentul său violent (Redondo și Garrido, 2013). În acest caz, victima este doar un obiect despersonalizat, a cărui utilitate este satisfacerea pulsiunii criminale a acestui tip de psihopat.
Pe de altă parte, sunt de asemenea de interes psihopații integrați. Aceștia sunt cei a căror prădare sistematică a celor din jurul lor nu este de natură infracțională, ci formează un „stil de viață” toxic, bazat pe degradarea sistematică a bunăstării celorlalți.
În ceea ce privește incertitudinile, ne stârnesc interesul și profiluri precum cel descris de neurocercetătorul american James Fallon, care, după decenii de studiu asupra creierului psihopaților criminali, a ajuns la concluzia că propriul său creier prezenta aceleași caracteristici ca ale criminalilor. Fallon se autodefinește drept un „psihopat prosocial” – o descriere care ridică multe întrebări despre natura și spectrul psihopatiei.
Un psihopat „bun” este, așadar, un tip de individ care, deși recunoaște că are dificultăți în a simți empatie, este capabil să urmeze „scenariul” normelor sociale și să aibă succes atât în carieră, cât și în relațiile sociale, contribuind chiar la fericirea celor din jur și a partenerului său. Acesta ar putea fi inclus într-un cadru de cercetare denumit „psihopatie pozitivă”, exemplificat prin lucrările lui Falkenbach și colaboratorii săi (2017), care sugerează importanța identificării trăsăturilor psihopatice în colective unde anumite caracteristici pot fi adaptative, cum ar fi personalul de urgență și forțele de securitate.
În concluzie, studiul psihopatiei ar trebui probabil să acorde o atenție mai mare rolului victimelor. Majoritatea oamenilor au un „bias de onestitate”, adică o tendință de a presupune că majoritatea oamenilor sunt sinceri (Michaelian, 2013). Drept urmare, suntem adesea înșelați cu ușurință, mai ales de către persoane care au abilități speciale în a minți. Lilienfeld și colaboratorii săi (2019) suspectează că persoanele cu trăsături psihopatice capitalizează în mod regulat acest bias de onestitate, imitându-l și trădând astfel încrederea celor cu care se relaționează. Deși, în general, oamenii nu sunt înzestrați în mod special pentru a detecta minciuna, există totuși persoane deosebit de susceptibile la victimizare din partea celor cu o personalitate psihopatică.
Din acest motiv, profesioniștii din domeniul sănătății mintale ar trebui să acorde atenție nu doar măsurilor pe care le putem lua pentru a gestiona psihopații, ci, poate, mai ales, cum putem proteja persoanele deosebit de vulnerabile la exploatare și manipulare. În plus, nu trebuie ignorată tendința spre victimizare în cazul persoanelor cu trăsături psihopatice, mai ales în cazurile în care profilurile lor sunt legate de implicarea în acțiuni infracționale. În această direcție, un studiu realizat de Boccio și Beaver (2021) arată că trăsăturile psihopatice de personalitate sunt asociate pozitiv cu probabilitatea de victimizare în adolescență și la maturitate.
[Link către discursul lui James Fallon: https://youtu.be/fzqn6Z_Iss0?si=uDZb6zfpbVBmZqVz](https://youtu.be/fzqn6Z_Iss0?si=uDZb6zfpbVBmZqVz)
Referințe
- Abramson, L., Uzefovsky, F., Toccaceli, V., & Knafo-Noam, A. (2020). The genetic and environmental origins of emotional and cognitive empathy: Review and meta-analyses of twin studies. Neuroscience & Biobehavioral Reviews, 114, 113-133. [https://doi.org/10.1016/j.neubiorev.2020.03.023](https://doi.org/10.1016/j.neubiorev.2020.03.023).
- Ackerman, R., Witt, E., Donnellan, M., Trzesniewski, K. H., Robins, R. W., & Kashy, D. A. (2010). What Does the Narcissistic Personality Inventory Really Measure? Assessment, 18, 67-87.
- Babiak, P., Neumann, C. S., & Hare, R. D. (2010). Corporate psychopathy: Talking the walk. Behavioral Sciences & the Law, 28(2), 174–193. [https://doi.org/10.1002/bsl.925](https://doi.org/10.1002/bsl.925).
- Baskin-Sommers, A., Stuppy-Sullivan, A., & Buckholtz, J. W. (2016). Psychopathic individuals exhibit but do not avoid regret during counterfactual decision-making. Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America, 113(50), 14438-14443.
- Bergstrøm, H., & Farrington, D. (2022). Psychopathic personality and criminal violence across the life-course in a prospective longitudinal study: Does psychopathic personality predict violence when controlling for other risk factors? Journal of Criminal Justice, 80, 101817. [https://doi.org/10.1016/j.jcrimjus.2021.101817](https://doi.org/10.1016/j.jcrimjus.2021.101817).
- Bjørnebekk, G., & Thøgersen, D. (2022). Possible Interventions for Preventing the Development of Psychopathic Traits among Children and Adolescents? International Journal of Environmental Research and Public Health, 19(1), 409. [https://doi.org/10.3390/ijerph19010409](https://doi.org/10.3390/ijerph19010409).
- Blair, R. J. R. (2018). Traits of empathy and anger: implications for psychopathy and other disorders associated with aggression. Philosophical Transactions of the Royal Society of London, 373(1744), 20170155. [https://doi.org/10.1098/rstb.2017.0155](https://doi.org/10.1098/rstb.2017.0155).
- Boccio, C. M., & Beaver, K. M. (2021). Psychopathic Personality Traits and the Risk for Personal Victimization. Journal of Interpersonal Violence, 36(13-14), NP6981-NP7004. [https://doi.org/10.1177/0886260518824658](https://doi.org/10.1177/0886260518824658).
- Boddy, C. R., Ladyshewsky, R. K., & Galvin, P. (2010). The influence of corporate psychopaths on corporate social responsibility and organizational commitment to employees. Journal of Business Ethics, 97, 1–19. [https://doi.org/10.1007/s10551-010-0492-3](https://doi.org/10.1007/s10551-010-0492-3).
- Brazil, K. J., Farrell, A. H., Boer, A., & Volk, A. A. (2024). Adolescent psychopathic traits and adverse environments: Associations with socially adaptive outcomes. Development and Psychopathology, 1-13. [https://doi.org/10.1017/S0954579424000051](https://doi.org/10.1017/S0954579424000051).
- Brooks, N., & Fritzon, K. (2020). The Assessment of Psychopathic Personality Across Settings. În Corporate Psychopathy. Palgrave Macmillan, Cham. [https://doi.org/10.1007/978-3-030-27188-6_4](https://doi.org/10.1007/978-3-030-27188-6_4).
- Brugués, G., & Caparrón, B. (2022). The Dark Constellation of Personality, Moral Disengagement and Emotional Intelligence in Incarcerated Offenders. What’s Behind the Psychopathic Personality? Journal of Forensic Psychology Research and Practice, 23(4), 345-371. [https://doi.org/10.1080/24732850.2022.2028395](https://doi.org/10.1080/24732850.2022.2028395).
- Cooke, D. (2018). Psychopathic personality disorder: Capturing an elusive concept. European Journal of Analytic Philosophy, 14(1), 15–32. [https://doi.org/10.31820/ejap.14.1.1](https://doi.org/10.31820/ejap.14.1.1).
- Cooke, D. J., Hart, S. D., Logan, C., & Michie, C. (2012). Explicating the construct of psychopathy: Development and validation of a conceptual model, the Comprehensive Assessment of Psychopathic Personality (CAPP). International Journal of Forensic Mental Health, 11, 242–252. [https://doi.org/10.1080/14999013.2012.746759](https://doi.org/10.1080/14999013.2012.746759).
- Cooke, D. J., Hart, S. D., Logan, C., & Michie, C. (2021). Evaluating the test validity of the Comprehensive Assessment of Psychopathic Personality Symptom Rating Scale (CAPP SRS). Journal of Personality Assessment, 1–12. [https://doi.org/10.1080/00223891.2021.19980](https://doi.org/10.1080/00223891.2021.19980).
- Cooke, D. J., & Logan, C. (2015). Capturing clinical complexity: Towards a personality-oriented measure of psychopathy. Journal of Criminal Justice, 43, 262–273. [https://daneshyari.com/article/preview/882729.pdf](https://daneshyari.com/article/preview/882729.pdf).
- Cooke, D. J., & Logan, C. (2018). Capturing psychopathic personality: Penetrating the mask of sanity through clinical interview. In C. J. Patrick (Ed.), Handbook of Psychopathy (2nd ed.). New York: Guilford Press.
- Durand, G., & Matsumoto, E. (2017). The effects of psychopathic traits on fear of pain, anxiety, and stress. Personality and Individual Differences, 119(1), 198-203.
- Falkenbach, D. M., McKinley, S. J., & Roelofs-Larson, F. R. (2017). Two sides of the same coin: Psychopathy case studies from an urban police department. Journal of Forensic Psychology Research and Practice, 17(5), 1-19.
- Flórez Menéndez, G., Ferrer, V., García, L., Crespo, M., Pérez, M., & Saiz, P. (2022). Psicopatía y adicciones en mujeres: Estudio comparativo utilizando el Psychopathy Checklist Revised y el Comprehensive Assessment of Psychopathic Personality. Adicciones, 34(3), 235-245.
- Forth, A. E., Kosson, D. S., & Hare, R. D. (2003). The Psychopathy Checklist: Youth Version. Toronto: Multi-Health Systems.
- Furnham, A., Richards, S., & Paulhus, D. (2013). The Dark Triad of Personality: A 10-Year Review. Social and Personality Psychology Compass, 7(3), 199–216.
- Gao, Y., & Raine, A. (2010). Successful and unsuccessful psychopaths: a neurobiological model. Behavioral Sciences & The Law, 28, 194-210.
- Hanniball, K. B., Gatner, D. T., Douglas, K. S., Viljoen, J. L., & Aknin, L. B. (2019). Examining the triarchic psychopathy measure and comprehensive assessment of psychopathic personality in self-identified offender populations. Personality Disorders: Theory, Research, and Treatment, 10(4), 340–353. [https://doi.org/10.1037/per0000333](https://doi.org/10.1037/per0000333).
- Hare, R. D. (1980). A research scale for the assessment of psychopathy in criminal populations. Personality and Individual Differences, 1, 111–119. [https://doi.org/10.1016/0191-8869(80)90028-8](https://doi.org/10.1016/0191-8869(80)90028-8).
- Hare, R. D. (1991). The Hare Psychopathy Checklist-Revised. Toronto, ON: Multi-Health Systems.
- Hare, R. D. (2010). Escala de Evaluación de Psicopatía de Hare Revisada (PCLR). Madrid: TEA.
- Hoff, H. A., Rypdal, K., Hart, S. D., Cooke, D. J., & Mykletun, A. (2015). Domains of psychopathy: Evaluating the structure of a lexical model of psychopathic personality disorder. Personality Disorders: Theory, Research, and Treatment, 6(2), 117–128. [https://doi.org/10.1037/per0000111](https://doi.org/10.1037/per0000111).
- Hoff, H. A., Rypdal, K., Hystad, S. W., Hart, S. D., Mykletun, A., Kreis, M. K. F., & Cooke, D. J. (2014). Cross-language consistency of the Comprehensive Assessment of Psychopathic Personality (CAPP) model. Personality Disorders: Theory, Research, and Treatment, 5(4), 356–368. [https://doi.org/10.1037/per0000069](https://doi.org/10.1037/per0000069).
- Jones, D. N., & Paulhus, D. L. (2011). Differentiating the dark triad within the interpersonal circumplex. In L. M. Horowitz & S. Strack (Eds.), Handbook of Interpersonal Psychology: Theory, Research, Assessment, and Therapeutic Interventions (pp. 249–268). New York: Wiley.
- Jones, D. N., & Paulhus, D. L. (2014). Introducing the short dark triad (SD3): A brief measure of dark personality traits. Assessment, 21, 28–41. [https://doi.org/10.1177/107319111351405](https://doi.org/10.1177/107319111351405).
- Jurjako, M. (2019). Is psychopathy a harmful dysfunction? Biology and Philosophy, 34(5). [https://doi.org/10.1007/s10539-018-9668-5](https://doi.org/10.1007/s10539-018-9668-5).
- Kavish, N., Schiafo, M., Sellbom, M., & Anderson, J. L. (2020). Construct validity of the Comprehensive Assessment of Psychopathic Personality (CAPP) Lexical Rating Scale. Personality Disorders: Theory, Research, and Treatment, 11(6), 418–430. [https://doi.org/10.1037/per0000390](https://doi.org/10.1037/per0000390).
- Korponay, C., Pujara, M., Philippi, C., David, J., Kosson, D. S., Kiehl, K., & Koenigs, M. (2017). Impulsive-antisocial psychopathic traits linked to increased volume and functional connectivity within prefrontal cortex. Social Cognitive and Affective Neuroscience, 12(7), 1169-1178.
- Lilienfeld, S. O., & Andrews, B. P. (1996). Development and preliminary validation of a self-report measure of psychopathic personality traits in noncriminal populations. Journal of Personality Assessment, 66, 488–524. [https://doi.org/10.1207/s15327752jpa6603_3](https://doi.org/10.1207/s15327752jpa6603_3).
- Preston, O. C., Anestis, J. C., Watts, A. L., Bulla, B. A., Harrop, T. M., Riemens-Van Laare, J., & Lilienfeld, S. O. (2022). Psychopathic personality traits in the workplace: Implications for interpersonally- and organizationally-directed counterproductive and citizenship behaviors. Journal of Psychopathology and Behavioral Assessment, 44, 591–607. [https://doi.org/10.1007/s10862-021-09918-8](https://doi.org/10.1007/s10862-021-09918-8).
- Redondo, S., & Garrido, V. (2013). Principios de Criminología. Valencia: Tirant lo Blanch.
- Reidy, D. E., Kearns, M. C., & DeGue, S. (2013). Reducing psychopathic violence: A review of the treatment literature. Aggression and Violent Behavior, 18(5), 527-538. [https://doi.org/10.1016/j.avb.2013.07.008](https://doi.org/10.1016/j.avb.2013.07.008).
- San Juan, C., & Vozmediano, L. (2022). Psicología Criminal (2ª ed.). Madrid: Editorial Síntesis.
- San Juan, C. (2022). Psicopatía y comportamiento violento. Trépanos, 9. Violencia II.
- Sandvik, A. M., Hansen, A. L., Johnsen, B., & Laberg, J. C. (2014). Psychopathy and the ability to read the “language of the eyes”: Divergence in the psychopathy construct. Scandinavian Journal of Psychology, 55(6), 585-592.
- Seara-Cardoso, A., & Viding, E. (2015). Functional neuroscience of Psychopathic Personality in adults. Journal of Personality, 83(6), 723-737.
- Sellbom, M., Cooke, D. J., & Hart, S. H. (2015). Construct validity of the Comprehensive Assessment of Psychopathic Personality (CAPP) concept map: Getting closer to the core of psychopathy. International Journal of Forensic Mental Health, 14, 172–180. [https://doi.org/10.1080/14999013.2015.1085112](https://doi.org/10.1080/14999013.2015.1085112).
- Sellbom, M., Cooke, D. J., & Shou, Y. (2019). Development and initial validation of the Comprehensive Assessment of Psychopathic Personality–Self-Report (CAPP-SR). Psychological Assessment, 31(7), 878-894. [https://doi.org/10.1037/pas0000714](https://doi.org/10.1037/pas0000714).
- Sellbom, M., & Cooke, D. J. (2020). Comprehensive Assessment of Psychopathic Personality: Self-Report (CAPP-SR) version 1: Manual for administration, scoring and interpretation. New Zealand: Unpublished manual.
- Sellbom, M., Laurinaitytė, I., & Laurinaviėius, A. (2021). Further Validation of the Comprehensive Assessment of Psychopathic Personality-Self-Report (CAPP-SR) in Lithuanian Offender and Nonoffender Samples. Assessment, 28(2), 472-484. [https://doi.org/10.1177/1073191120914403](https://doi.org/10.1177/1073191120914403).
- Shao, R., & Lee, T. M. (2017). Are individuals with higher psychopathic traits better learners at lying? Behavioural and neural evidence. Translational Psychiatry, 7, e1175. [https://doi.org/10.1038/tp.2017.147](https://doi.org/10.1038/tp.2017.147).
- Skeem, J. L., Poythress, N., Edens, J. F., Lilienfeld, S. O., & Cale, E. M. (2003). Psychopathic personality or personalities? Exploring potential variants of psychopathy and their implications for risk assessment. Aggression and Violent Behavior, 8(5), 513-546. [https://doi.org/10.1016/S1359-1789(02)00098-8](https://doi.org/10.1016/S1359-1789(02)00098-8).
- Skeem, J. L., Polaschek, D. L. L., Patrick, C. J., & Lilienfeld, S. O. (2011). Psychopathic personality: Bridging the gap between scientific evidence and public policy. Psychological Science in the Public Interest, 12, 95–162. [https://doi.org/10.1177/1529100611426706](https://doi.org/10.1177/1529100611426706).
- Torrubia, R. (2012). Evaluación de la psicopatía mediante la PCL-R de Hare: Aplicaciones en el ámbito penitenciario. VII Jornadas de A TIP, Almagro, 97-111.
- Trichet, Y. (2014). Genése et évolution de la manie sans délire chez Philippe Pinel. Contribution à l’étude des fondements psychopathologiques de la notion de passage à l’acte. L’Évolution Psychiatrique, 79, 207-224.
- Tsang, S., & Salekin, R. T. (2019). The network of psychopathic personality traits: A network analysis of four self-report measures of psychopathy. Personality Disorders: Theory, Research, and Treatment, 10(3), 246–256. [https://doi.org/10.1037/per0000319](https://doi.org/10.1037/per0000319).
- Vaughan, R., Madigan, D. J., Carter, G. L., & Nicholls, A. R. (2019). The Dark Triad in male and female athletes and non-athletes: Group differences and psychometric properties of the Short Dark Triad (SD3). Psychology of Sport and Exercise, 43, 64-72. [https://doi.org/10.1016/j.psychsport.2019.01.002](https://doi.org/10.1016/j.psychsport.2019.01.002).
- Waller, R., Dotterer, H. L., Murray, L., Maxwell, A. M., & Hyde, L. W. (2017). White-matter tract abnormalities and antisocial behavior: A systematic review of diffusion tensor imaging studies across development. NeuroImage: Clinical, 14, 201-215.
Comments