Titlul original: Forensic Spotlight Dowsing for Human Remains — Considerations for Investigators. By Michael A. Easter, M.S.F.S., and Angi M. Christensen, Ph.D.
Traducere: Dorin Dumitran
Uneori, anchetatorii caută locul unde sunt depozitate rămășițele umane. Acest lucru poate fi dificil, mai ales dacă cadavrele au fost ascunse și/sau a trecut o perioadă semnificativă de timp de la deces și depunere. Diferite abordări s-au dovedit a fi de succes în localizarea rămășițelor umane, inclusiv evaluări vizuale, tehnici geofizice, imagistică și utilizarea câinilor. Metoda de căutare utilizată depinde de diverși factori, cum ar fi informațiile despre caz, terenul local și resursele disponibile.
Metodă nedovedită.
Radiestezia, numită și "divinație" sau "vrăjitorie", se referă la practica de a observa un indicator - adesea un băț bifurcat, tije, fire îndoite sau un pendul - care se mișcă ca răspuns la un anumit tip de influență sau emițător. Unii consideră că este o metodă fiabilă de localizare a elementelor subterane de interes, inclusiv a apei, petrolului și minereurilor. Există chiar și cei care cred că radiestezia poate ajuta la localizarea rămășițelor îngropate (uneori numită "vrăjitoria mormintelor").
Cu toate acestea, mulți consideră radiestezia o practică controversată sau chiar pseudoștiință, fără o explicație științifică sau larg acceptată pentru ceea ce influențează răspunsul sau pentru cum și de ce funcționează această practică. Diverse explicații au inclus solul perturbat, câmpurile magnetice, proprietățile piezoelectrice ale oaselor, câmpurile de radiații, percepția extrasenzorială, criptestezia, intervenția divină sau alte fenomene paranormale[1].
Nu există prea multe îndoieli cu privire la faptul că indicatoarele radiestezice se mișcă, dar există și alte explicații pentru acest fenomen, în afară de răspunsul la influențele subterane. De obicei, indicatoarele sunt ținute într-o poziție de echilibru instabil și, prin urmare, o mică mișcare, cum ar fi o vibrație involuntară în brațul utilizatorului, se amplifică și determină indicatoarele să se miște vizibil. Acest comportament motor involuntar, ghidat de percepția utilizatorului, este denumit efect sau acțiune ideomotorie[2].
Deși există multe succese radiestezice susținute și documentate, acestea sunt în mare parte relatări anecdotice furnizate de către radiesteziștii înșiși[3]. Au fost efectuate mai multe studii obiective privind radiestezia pentru apă, iar rezultatele indică faptul că atunci când radiesteziștii sunt evaluați în condiții controlate, aceștia nu au performanțe mai bune decât cele ale hazardului[4]. U.S. Geological Survey explică faptul că unul dintre motivele pentru care radiesteziștii pentru apă pot părea atât de competenți este faptul că există apă sub suprafața Pământului aproape peste tot[5].
Au existat puține teste obiective, dacă nu chiar niciunul, ale radiesteziei pentru cadavrele îngropate. Cu toate acestea, a fost susținută ca metodă eficientă și este chiar inclusă ca parte a unor programe de formare a investigatorilor locului faptei[6] , inclusiv a celor oferite agențiilor guvernamentale americane. De asemenea, în unele contexte arheologice se face referire la radiestezie pentru a detecta perturbări și caracteristici ale subsolului[7].
Cu toate acestea, alții pun sub semnul întrebării capacitatea de a localiza cadavrele îngropate cu ajutorul baghetelor radiestezice. Scepticii consideră că promovarea radiesteziei și a unor practici similare nefondate oferă speranțe false investigatorilor și celor dragi, pe lângă faptul că reprezintă o utilizare ineficientă a resurselor. Testele informale ale radiesteziei pentru morminte raportează incertitudini și suspiciuni cu privire la eficacitatea acesteia[8] și sugerează că teste mai riguroase ar putea oferi clarificări suplimentare.
Test științific.
Un studiu orb recent a testat capacitatea radiesteziștilor neexperimentați de a detecta oasele îngropate cu ajutorul baghetelor de radiestezie[9]. Proiectul de testare a implicat nouă "morminte" săpate special pentru experiment - șase nu conțineau oase, iar trei conțineau oase de origine non-umană. Zonele de sol perturbat în care au fost săpate mormintele nu au fost mascate astfel încât participanții la studiu să poată vedea clar unde se afla fiecare mormânt, eliminând astfel efectul perturbării solului ca indiciu vizual pentru localizarea oaselor.
"Au existat puține, dacă nu chiar niciun fel de teste obiective de radiestezie pentru cadavrele îngropate."
Douăzeci de voluntari fără experiență anterioară în radiestezie au participat la studiu. Jumătate dintre ei au fost rugați să determine care dintre morminte conțineau oase pe baza unei evaluări vizuale. Cealaltă jumătate a folosit indicatoare radiestezice - în acest caz, o configurație formată din două tije înclinate - pentru a determina care morminte conțineau oase. Toți participanții au fost informați că între zero și nouă dintre morminte ar fi putut conține oase. Unii participanți care au folosit baghetele radiestezice au raportat că baghetele convergeau asupra anumitor morminte, unii au raportat că au simțit o forță care mișca baghetele, iar alții au raportat că nu au simțit nimic.
Succesul fiecărui grup a fost evaluat statistic în funcție de faptul dacă gropile identificate de fiecare participant și conținând oase reprezentau un adevărat pozitiv (selectarea corectă a unei gropi care conținea oase), un adevărat negativ (selectarea corectă a unei gropi care nu conținea oase), un fals pozitiv (selectarea incorectă a unei gropi care nu conținea oase) sau un fals negativ (selectarea incorectă a unei gropi care nu conținea oase). Rezultatele au indicat că nu a existat nicio relație între răspunsul tijei radiestezice și locația reală a oaselor. Mai mult, nu a existat nicio diferență semnificativă în ceea ce privește capacitatea de a identifica corect locațiile oaselor între grupul de radiesteziști și participanții care au evaluat vizual mormintele.
Teste suplimentare ar putea fi în continuare benefice, inclusiv cele care utilizează eșantioane de dimensiuni mai mari, oase umane, alte tipuri de sol și/sau locații și radiesteziști cu experiență. Cu toate acestea, rezultatele acestui studiu sugerează că radiestezia nu este o metodă fiabilă de localizare a rămășițelor. Deși mișcările tijelor au fost observate de către participanți, s-a constatat că acestea nu au nicio legătură cu locațiile reale ale oaselor îngropate. Mișcările unora dintre tije au fost în concordanță cu răspunsul ideomotor (adică amplificarea unei mișcări involuntare generate de percepția utilizatorului).
Concluzie.
Unii practicieni continuă să susțină radiestezia sau alte metode de căutare discutabile din punct de vedere științific, cerând chiar și onorarii substanțiale investigatorilor sau familiilor pentru aceste servicii. Prin urmare, este important ca astfel de tehnici să fie bine înțelese și riguros testate și ca anchetatorii să caute și să utilizeze metode adecvate, fiabile și valide.
"Metodele de căutare nesigure sau nefondate pot avea efecte dăunătoare asupra unei investigații, inclusiv cheltuieli financiare inutile, costuri de timp și alte resurse, precum și false speranțe în rândul anchetatorilor și al celor dragi."
Agentul special Easter este ofițer de criminalistică în cadrul Diviziei de investigații criminale a armatei SUA din Quantico, Virginia. El poate fi contactat la michael.a.easter2.mil@army.mil.
Dr. Christensen este antropolog criminalist în cadrul Diviziei de laborator a FBI din Quantico, Virginia. Poate fi contactată la amchristensen@fbi.gov.
Aceasta este publicația numărul 21.26 a Diviziei de Laborator a Biroului Federal de Investigații. Numele producătorilor comerciali sunt furnizate doar cu titlu informativ, iar includerea lor nu implică aprobarea FBI, a armatei americane sau a guvernului american. Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar politica sau poziția oficială a FBI, a armatei americane sau a guvernului SUA.
[1] Sir William Barrett and Theodore Besterman, The Divining Rod: An Experimental and Psychological Investigation (1926; repr., Whitefish, MT: Kessinger Publishing, 2004); Robert Todd Carroll, The Skeptic’s Dictionary: A Collection of Strange Beliefs, Amusing Deceptions, and Dangerous Delusions (Hoboken, NJ: Wiley, 2003); Martin Gardner, Fads and Fallacies in the Name of Science (New York: Dover Publications, 1957); R. Hyman, “Dowsing,” in The Encyclopedia of the Paranormal, ed. Gordon Stein (Buffalo, NY: Prometheus Books, 1996), 222-233; Evon Z. Vogt and Ray Hyman, Water Witching U.S.A., 2nd ed. (Chicago: University of Chicago Press, 2000); Y. Rocard, “Actions of a Very Weak Magnetic Gradient: The Reflex of the Dowser,” in Biological Effects of Magnetic Fields, ed. M.F. Barnothy (Boston: Springer, 1964), 279-286; and Bo Nordell, “The Dowsing Reaction Originates from Piezoelectric Effect in Bone” (lecture, Sixth International Svedala Symposium on Ecological Design, Svedala, Sweden, May 19-21, 1988), http://www.diva-portal.org/smash/get/diva2:1006334/FULLTEXT01.pdf. [2] William B. Carpenter, “On the Influence of Suggestion in Modifying and Directing Muscular Movement, Independently of Volition” (lecture, Proceedings of the Royal Institution of Great Britain, March 12, 1852), https://wellcomecollection.org/works/k532hmn2/items?canvas=1; W. Prinz, “Perception and Action Planning,” European Journal of Cognitive Psychology 9, no. 2 (1997): 129-154, https://doi.org/10.1080/713752551; and Yun Kyoung Shin, Robert W. Proctor, and E.J. Capaldi, “A Review of Contemporary Ideomotor Theory,” Psychological Bulletin 136, no. 6 (2010): 943–974, https://doi.org/10.1037/a0020541. [3] For example, as cited in Janet Raloff, “Dowsing Expectations: New Reports Reawaken Scientific Controversy Over Water Witching,” Science News, August,1995, https://www.thefreelibrary.com/Dowsing+expectations%3A+new+reports+reawaken+scientific+controversy...-a017191677. [4] For example, see Vogt and Hyman; R. Foulkes, “Dowsing Experiments,” Nature 229 (1971): 163-168, https://doi.org/10.1038/229163a0; Michael Martin, “A New Controlled Dowsing Experiment,” Skeptical Inquirer 8, no. 2 (Winter 1983/1984): 138-140, https://skepticalinquirer.org/wp-content/uploads/sites/29/1984/01/Issue-02-44.pdf; James Randi, “A Controlled Test of Dowsing Abilities,” Skeptical Inquirer 4, no. 1 (Fall 1979):16-20, https://cdn.centerforinquiry.org/wp-content/uploads/sites/29/1979/10/22165448/p18.pdf; and Dick Smith, “Two Tests of Divining in Australia,” Skeptical Inquirer 4, no. 4 (Summer 1982): 34-37, https://cdn.centerforinquiry.org/wp-content/uploads/sites/29/1982/07/22165420/p36.pdf. [5] U.S. Geological Survey, Water Dowsing, USGS Unnumbered Series, 1977, https://doi.org/10.3133/7000104. [6] Jarrett Hallcox and Amy Welch, Bodies We’ve Buried: Inside the National Forensic Academy, the World’s Top CSI Training School (New York: Berkley Publishing Group, 2006). [7] For example, Ivor Noel Hume, Historical Archaeology: A Comprehensive Guide for Both Amateurs and Professionals to the Techniques and Methods of Excavating Historical Sites (New York: Knopf, 1968); Charles E. Orser, Jr., and Brian M. Fagan, Historical Archaeology (Upper Saddle River, NJ: Prentice Hall, 1997); and Richard N. Bailey, Eric Cambridge, and H. Denis Briggs, Dowsing and Church Archaeology (Wimborne, UK: Intercept, 1988). [8] Office of the State Archaeologist, University of Iowa, Grave Dowsing Reconsidered, by William Whittaker (Iowa City, IA, 2005), http://online.fliphtml5.com/khqr/sflv/#p=1. [9] Michael Easter, Angi M. Christensen, and Michelle Miller, “Dowsing for Bone: A Blind Test,” Forensic Anthropology 4, no. 1 (2021), https://doi.org/10.5744/fa.2020.0024.
