De ce „citirea oamenilor” este adesea doar o iluzie

Articol de Corina Gheorgheza

De-a lungul timpului științele comportamentale ne-au oferit o mulțime de cunoștințe prețioase despre comportamentul uman. Deja putem spune că știm destule despre emoții, personalitate, cultură, gândire, comunicare, comportamente verbale și nonverbale, relații și multe alte aspecte ce determină funcționarea umană.

Însă, specialiștii pare că se confruntă cu o problemă delicată. Ceea ce știința ne spune despre oameni în general nu este suficient pentru a înțelege individul care stă în fața noastră. Oamenii de știință au ajuns la concluzia că, a-i înțelege pe oameni presupune, în esență, un proces de inferență.

Nu observăm în mod direct gândurile, intențiile, motivele, emoțiile sau credințele altei persoane. Nu observăm în mod direct nici încrederea, minciuna, frica, empatia sau intenția. Ce observăm, în schimb, sunt comportamentele și ceea ce persoana ne comunică: cuvinte, tonalitatea vocii, decizii, interacțiuni, mișcări faciale și alte forme de comportament.

Pe baza acestor observații, noi evaluăm ceea ce este cel mai probabil ca ei să dorească să spună și, uneori, construim explicații pe baza unor dovezi incomplete.

Și asta este mult mai complicat decât sună.

Oamenii și comportamentul uman sunt extraordinar de complexe

Să începem cu omul, cu individul. Ființele umane vin pe lume cu ceea ce putem numi „trusa psihologică de scule” individuală, ce conține capacitatea de a simți sau de a nu simți emoții, personalitatea, limbajul, cogniția, interacțiunile sociale și alte funcții psihologice. Însă nu toți venim pe lume cu același număr de configurări. Oricine a petrecut timp cu un copil știe că aceștia diferă unul de celălalt încă din primele stadii ale vieții.

Și apoi începe dezvoltarea. De la naștere sau, mai bine zis, încă din mediul intrauterin, interacționăm cu mediul care ne înconjoară. Această interacțiune produce experiențe și istorii care sunt unice pentru fiecare dintre noi. Capacitățile noastre inițiale interacționează cu dezvoltarea, relațiile, circumstanțele, oportunitățile, provocările și nenumărate alte experiențe de-a lungul copilăriei, adolescenței, perioadei adulte etc.

Prin urmare, atunci când întâlnim o persoană, ne aflăm în fața rezultatului unui parcurs de dezvoltare extraordinar de complex, iar comportamentul reflectă acea complexitate.

În orice moment, comportamentul unei persoane poate fi influențat simultan de biologie, personalitate, dezvoltare, obiective, emoții, relații, cultură, cerințe organizaționale, situația imediată și istoria personală. Niciunul dintre acești factori, luat separat, nu poate explica în mod adecvat majoritatea comportamentelor umane.

Să luăm drept exemplu un domeniu extrem de popular: citirea feței. Comportamentul facial este produs de un sistem neuromuscular complex. Numeroșii mușchi ai feței pot fi activați în combinații diferite, la intensități variabile, cu grade diferite de simetrie și în secvențe temporale distincte.

Aceste mișcări pot semnala emoții, dar exprimarea emoțiilor este doar una dintre funcțiile feței. Mușchii faciali sunt implicați și în articularea vorbirii, reglarea conversației, semnalarea proceselor cognitive, activitatea fizică și multe alte funcții.

Așadar, chiar și în cadrul unui singur canal comportamental - fața, avem de-a face cu un sistem de semnale extraordinar de complex. Iar apoi încercăm să-i descifrăm semnificația.

Problema care dă de gândit cercetătorilor

Psihologia clinică ne învață să fim atenți la omul din fața noastră. Un clinician nu tratează o medie statistică. În fața sa se află o persoană. Poate fi vorba despre un cuplu sau o familie, dar, în cele din urmă, lucrează cu ființe umane.

De cealaltă parte, avem cercetătorii. Cercetarea, în schimb, funcționează în general diferit. Majoritatea studiilor psihologice analizează efectele la nivel de grup. Comparăm grupuri sau examinăm asocierile dintre variabile. Colectăm observații de la numeroase persoane și folosim metode statistice pentru a identifica tipare sistematice din datele obținute.

Să presupunem că, comparăm două grupuri și identificăm o diferență semnificativă statistic între mediile lor. Această diferență poate fi foarte solidă din punct de vedere statistic. Însă, atunci când analizăm distribuția indivizilor din cadrul celor două grupuri, observăm de obicei o variabilitate enormă și o suprapunere considerabilă.

O metodă statistică bine-cunoscută pentru testarea diferențelor dintre grupuri este analiza varianței, cunoscută și sub denumirea de ANOVA. Aceasta face ca problema despre care vorbim aici să devină deosebit de vizibilă. ANOVA separă variabilitatea datelor asociată diferențelor dintre grupuri, de variabilitatea existentă între indivizii din cadrul acelor grupuri.

O diferență între grupuri, validă din punct de vedere științific, se poate transforma aproape într-un stereotip atunci când trecem prea ușor de la tendința medie a unui grup la o presupunere despre o anumită persoană.

Aceeași problemă apare în toate științele comportamentale. Analizele de amploare ale cercetărilor din psihologia socială au arătat că multe efecte confirmate științific explică doar o parte relativ modestă din variabilitatea generală a comportamentului uman. Acest lucru nu înseamnă că efectele respective sunt lipsite de importanță. Dimpotrivă. Rezultatele științifice solide ne oferă informații esențiale.

Dar ele lasă multe lucruri neexplicate. Această constatare a condus la un principiu esential:

Un efect științific solid poate fi real, replicabil, util și important, fără a reprezenta o explicație completă a individului pe care îl avem în față.

Nicio persoană nu trăiește într-un vid

Există și o altă dificultate. Nicio persoană nu este o insulă și nimeni nu trăiește într-un vid abstract. Fiecare individ există în cadrul mai multor contexte suprapuse și interconectate.

În orice moment, o persoană se află într-un anumit mediu fizic. Este posibil să interacționeze cu o altă persoană cu care are o anumită relație. Această interacțiune poate avea loc în cadrul unei organizații, un loc de muncă, o familie, o școală, o unitate militară, un departament de poliție sau o altă instituție. La rândul lor, aceste organizații există în cadrul unor comunități și societăți, care sunt integrate în contexte sociale și istorice mai ample.

Cultura acționează la toate nivelurile acestor sisteme interconectate. Din acest motiv, nu cred că ar trebui tratată ca un element suplimentar în înțelegerea comportamentului. Cultura modelează contextele în care apare comportamentul. Ea influențează așteptările, semnificațiile, relațiile, normele și comportamentul în sine. Mai mult decât atât, cultura îl modelează și pe observatorul care încearcă să interpreteze acel comportament.

Aceasta înseamnă că același comportament observabil poate avea semnificații diferite în contexte diferite. Atunci când scoatem un comportament din context, îi putem schimba sensul.

Prin urmare, pentru a înțelege o altă persoană nu este suficient să observăm ceea ce face. Trebuie să înțelegem și unde are loc comportamentul, în prezența cui, în ce împrejurări, în cadrul cărei relații și în interiorul căror sisteme culturale și sociale.

Observăm ceea ce ne dorim cel mai mult să aflăm

Acest aspect ne readuce la problema fundamentală a inferenței. Ce vrem, de fapt, să aflăm atunci când spunem că dorim să înțelegem o altă persoană?

Vrem să știm ce gândește. Ce simte. Dacă are încredere în noi. Dacă încearcă să ne inducă în eroare. Ce intenționează să facă. Ce o motivează.

Dar niciunul dintre aceste lucruri nu poate fi observat direct. Ceea ce observăm în realitate sunt cuvintele, mișcările feței, vocea, gesturile, acțiunile, momentul și ritmul în care acestea apar, deciziile și interacțiunile.

Unele dintre aceste comportamente ne pot oferi informații relevante despre stările mentale care stau la baza lor. Altele, nu. Iar acest lucru creează o nouă problemă.

Facem inferențe din haos

O mare parte din comportamentul uman este zgomot. Unele comportamente reprezintă semnale relevante. Însă diferențierea semnalelor semnificative de zgomot este dificilă, iar oamenii nu reușesc întotdeauna să o facă foarte bine. Mai mult decât atât, în interacțiunile umane reale, comportamentele nu ni se prezintă, în mod convenabil, unul câte unul.

Primim simultan cuvinte, mișcări ale feței, caracteristici ale vocii, gesturi, postură, indicii temporale, acțiuni, informații despre context și istoricul interacțiunilor. Unele pot fi relevante. Altele, nu. Unele pot indica aceeași direcție, în timp ce altele se pot contrazice.

Este un haos. Și totuși, în fiecare zi facem inferențe pornind de la acest haos.

Uneori observăm un singur comportament și credem imediat că știm ce înseamnă. Cineva își îndepărtează privirea, își încrucișează brațele, ezită înainte de a răspunde, își schimbă tonul vocii, zâmbește, se încruntă sau face o altă mișcare, iar noi trecem rapid de la acea observație la o concluzie despre ceea ce se petrece în mintea persoanei respective.

Dar comportamentul uman nu funcționează atât de simplu.

Când o teorie solidă se înșală în privința individului

În anii 1980, au existat numeroase studii ce au avut ca subiect central teoriile evaluării cognitive a emoțiilor. În general, aceste teorii susțin că, atunci când oamenii se confruntă cu diferite evenimente, mintea lor le evaluează în anumite moduri, iar aceste evaluări contribuie la emoțiile pe care le trăiesc.

In esență teoria este corectă, dar la nivel psihologic trebuie să se petreacă ceva care să determine apariția furiei în locul fricii, a tristeții în locul bucuriei sau a unei reacții emoționale în locul alteia.

Cercetătorii au elaborat modele sofisticate ale acestor procese de evaluare, iar multe dintre relațiile prezise de acestea au fost confirmate în studii desfășurate în culturi diferite.

La un moment dat, unul dintre principalii cercetători din acest domeniu a creat un program informatic care încerca să inverseze procesul. Programul îi cerea unei persoane să se gândească la o experiență emoțională, fără să precizeze ce emoție trăise. Apoi îi adresa întrebări corespunzătoare dimensiunilor evaluării cognitive identificate prin cercetare. Pe baza răspunsurilor primite, programul deducea emoția pe care persoana respectivă o trăise.

Au fost analizate mai multe persoane care au folosit programul. Iar acesta se înșela adesea. O persoană putea răspunde la toate întrebările, iar programul ajungea, în esență, la concluzia: „Ai trăit această emoție”, iar persoana avea să răspundă: „Nu. Nu aceasta era emoția pe care o trăiam.”

Așadar, aveam în față un sistem teoretic sofisticat, susținut de rezultate semnificative statistic, replicabile și confirmate în culturi diferite. Și totuși, atunci când problema era inversată și i se cerea modelului să spună ce se petrecea în interiorul unei anumite persoane, atingerea unui nivel ridicat de acuratețe devenea mult mai dificilă.

În concluzie, lecția era aceeași cu cea rezultată din activitatea statistică:

O teorie poate descrie corect un tipar și, în același timp, se poate înșela în privința persoanei aflate în fața noastră.

Nu toate semnalele au aceeași valoare diagnostică

Mai există o dificultate. Chiar și atunci când reușim să distingem semnalele relevante de zgomot, nu toate semnalele sunt la fel de informative. Unele sunt slabe și ambigue. Altele au o legătură mai puternică cu anumite stări psihologice. Prin urmare, observațiile diferite au o valoare probatorie diferită.

Aceasta înseamnă că profesioniștii care încearcă să înțeleagă o altă persoană trebuie să facă diferența între dovezile mai slabe și cele mai solide și să recunoască situațiile în care sunt necesare informații suplimentare.

Un semnal comportamental ar trebui tratat ca un indiciu sau ca un indicator, nu ca o dovadă directă și incontestabilă a unei stări mintale.

Un semnal ne poate indica faptul că se întâmplă ceva ce merită atenția noastră. Poate sugera o ipoteză. Ne poate arăta că trebuie să adresăm o nouă întrebare, să obținem informații suplimentare sau să căutăm dovezi pe un alt canal comportamental.

Dar un indiciu nu este o dovadă. Această distincție este esențială.

Poate fi necesar să integrăm mai multe canale și surse de informații. Dovezile convergente pot consolida o interpretare. Dovezile divergente pot fi la fel de importante, deoarece ne arată că explicația noastră actuală ar putea fi incompletă sau incorectă.

Prin urmare, înțelegerea oamenilor necesită mai mult decât simpla cunoaștere a indiciilor comportamentale. Presupune să știm cum să analizăm și să evaluăm dovezile.

Orice inferență implică un anumit grad de incertitudine

Atunci când reunim toate aceste elemente, ajungem la o concluzie importantă: orice inferență despre o altă persoană implică un anumit grad de incertitudine.

Oamenii sunt complecși. Comportamentul este determinat de factori multipli. Rezultatele obținute la nivelul grupurilor nu definesc în totalitate indivizii. Oamenii există în cadrul mai multor contexte suprapuse și interconectate. Stările mintale nu pot fi observate direct. Comportamentul conține atât semnale relevante, cât și zgomot. Și chiar și semnalele relevante diferă în ceea ce privește valoarea lor diagnostică.

Pentru orice comportament observat, pot rămâne plauzibile mai multe explicații. Prin urmare, o judecată corectă presupune mai mult decât alegerea primei explicații care ne vine în minte.

Ar trebui să luăm în considerare ipoteze alternative. Ar trebui să ne testăm și să ne retestăm interpretările prin raportare la informațiile convergente, la cele care le contrazic și la datele noi care apar. Atunci când este posibil, ar trebui să integrăm și alte surse de dovezi. De asemenea, ar trebui să ne ajustăm nivelul de încredere în funcție de soliditatea acestor dovezi.

Și, poate cel mai important, ar trebui să fim dispuși să ne schimbăm opinia.

Informațiile noi ne pot consolida interpretarea inițială. O pot slăbi. Ne pot obliga să o revizuim în mod substanțial. Uneori poate fi necesar să renunțăm complet la ea. Acest lucru nu reprezintă un eșec al înțelegerii. Așa ar trebui să funcționeze o înțelegere autentică și riguroasă.

Modestia inferențială

Prin modestie inferențială putem intelege disciplina de a ne limita concluziile despre un anumit individ la ceea ce dovezile disponibile justifică în mod real.

Cercetătorii au nevoie de modestie inferențială. Poate că noi toți avem nevoie de mai multă modestie inferențială.

Trebuie să fim atenți la cât de mult generalizăm rezultatele solide din punct de vedere statistic și la concluziile pe care acestea ne permit să le formulăm despre anumite persoane.

Dar și cei care folosesc sau aplică științele comportamentale au nevoie de modestie inferențială. Atunci când observăm un comportament, ar trebui să rezistăm tentației de a crede imediat că știm ce înseamnă. Încrederea într-o interpretare ar trebui să fie proporțională cu volumul și calitatea dovezilor care o susțin.

Asta nu înseamnă că trebuie să refuzăm să formulăm judecăți. Profesioniștii sunt nevoiți să facă permanent astfel de evaluări. Persoanele care conduc interviuri, clinicienii, investigatorii, managerii, negociatorii, profesioniștii din vânzări, medicii, cadrele didactice și mulți alții trebuie să interpreteze comportamentul oamenilor și, uneori, să acționeze pe baza acestor interpretări.

Modestia inferențială înseamnă să formulăm aceste judecăți cu rigoarea necesară. Înseamnă să nu uităm diferența dintre ceea ce am observat și ceea ce credem că înseamnă observația respectivă.

Înseamnă să recunoaștem existența unor explicații alternative. Înseamnă să știm când avem nevoie de mai multe informații. Și înseamnă să fim dispuși să ne revizuim concluziile.

O metodă, nu mai multe trucuri

Profesioniștii pot învăța numeroase tehnici utile pentru a-i înțelege pe ceilalti. Putem învăța să interpretăm expresiile faciale. Putem studia vocea și limbajul corporal. Putem acumula cunoștințe despre personalitate, cultură, intervievare, negociere, comportamentul simulat, emoții și multe alte aspecte ale comportamentului uman.

Toate aceste domenii ne pot oferi cunoștințe valoroase. Dar poate că problema mai amplă nu este că avem nevoie de și mai multe tehnici izolate. Poate că avem nevoie de o modalitate riguroasă de a înțelege cum se îmbină toate aceste elemente. Până la urmă, poate că întrebarea cea mai importantă nu este:

Cât de bine știm să „citim” oamenii?

Poate că întrebarea mai potrivită este:

Avem oare posibilitatea dezvoltării unei metode riguroase pentru a interpreta comportamentul uman?