Simularea tulburării psihice.Texte alese dintr-o carte uitată. 1949.

#psychology


Simularea tulburării psihice nu se observă atât de des. Este însă necesar să se ia în considerare că frecvența simulărilor variază în funcție de evenimente ale vieții (…). Pot simula oameni complet sănătoși, dar simularea se observă mai ales la acele persoane care, din punct de vedere psihic, nu sunt complet sănătoase (psihopații, oligofrenii, etc.). uneori recurg la simulări și nebunii în toată puterea cuvântului.

Noțiunea de simulare include în ea diversele forme de conduită prefăcută. Se deosebesc:

1. Simularea anamnezei, adică comunicarea de date false cu privire la viața din trecut și la bolile suferite.

2. Simularea medicamentoasă.

3. Simularea tulburării psihice însăși.


Prima formă de simulare nu necesită explicații. Datele false pot fi aduse la cunoștința medicului atât de persoana supusă anchetei, cât și de rudele ei.

Tot în această categorie se pot include și referirile false ale persoanei anchetate la o stare, chipurile, maladivă, din perioada comiterii infracțiunii. Invocarea amneziei în practica judiciaro-psihiatrică este destul de frecventă.

Mult mai rar se întâlnesc simulările medicamentoase, adică întrebuințarea pentru scopuri de simulare a diferitelor mijloace medicale. În acest caz, pot fi folosite atropina, care lărgește pupilele, cocaina, care înăbușă senzațiile de foame și ușurează suportarea ei, diferite medicamente somnifere, etc.

Cel mai mare interes practic îl prezintă simularea tulburărilor psihice însăși. Această formă de simulare este foarte variată. Simularea unei forme tipice oarecare de tulburare psihică, care să se desfășoare după un plan dinainte stabilit, se observă relativ rar. Astfel de simulare cere o mare pregătire și o cunoaștere îndeaproape a psihiatriei clinice. De cele mai multe ori se întâlnește simularea tulburărilor celor mai elementare, cum ar fi accesele, stări de excitație, de surdo-muțenie, de paralizie și de debilitate mintală.

La alegerea formei de conduită de simulare un mare rol îl joacă experiența din trecut a persoanei ce simulează, de exemplu, cunoștințe căpătate în urma internării în spitalul de psihiatrie și ideile existente în cercurile largi ale populației despre bolile psihice. În concordanță cu aceasta, simularea are adesea un caracter grotesc, de caricatură. Persoana care simulează holbează ochii, râde fără sens, dă înadins răspunsuri absurde, se unge cu excremente și își produce vătămări superficiale.

La simularea îndelungată a unei tulburări psihice, se reprezintă de obicei o stare de indolență, de imobilitate, de tăcere însoțită de refuzul de a avea orice contact cu personalul medical. Aceasta se explică prin faptul că simularea unei astfel de stări este legată de un risc mai mic de a se trăda printr-o frază oarecare lipsită de precauție. Cât privește starea de excitație trebuie spus că prezentarea ei într-o perioadă de timp mai îndelungată nu este posibilă, din cauza istovirii inevitabile care survine în asemenea cazuri. (…) În multe cazuri, când simularea are caracter de caricatură, caracter primitiv, ea poate fi recunoscută fără mari greutăți. Se întâlnesc însă cazuri de simulare foarte iscusită, făcută în urma unei pregătiri speciale, când greutățile punerii diagnosticului sunt foarte mari.

Pentru recunoașterea simulării, este nevoie să se țină seama de următoarele norme:

1) De obicei, cel care simulează nu reprezintă totalitatea caracteristicilor clinice ale unei forme oarecare de boală psihică ci numai unele simptome izolate ale ei.

2) Persoana care simulează reproduce adesea simptome incompatibile cu boala psihică pe care o simulează, ele fiind luate de la diferite forme de tulburări psihice.

3) Starea maladivă în reprezentarea persoanei poartă de obicei un caracter fix, stereotip și este lipsită de acea dinamică proprie formei de îmbolnăvire simulate. La aceasta trebuie să se mai adauge deosebirea dintre conduita persoanei examinate în prezența medicilor, în lipsa lor și, pe lângă aceasta, comunicarea de fapte vădit născocite din biografia ei, etc. nu trebuie să se dea o mare importanță recunoașterii simulării. Este necesar însă să se aibă în vedere pe de o parte că cei care simulează rar își recunosc simularea și pe de altă parte că unii bolnavi psihici, de exemplu, schizofrenicii, se autodenunță uneori din motive patologice că simulează.

Mari greutăți întâmpină recunoașterea așa-numitei simulări pe teren patologic, adică simularea la bolnavii mintali (oligofreni, psihopați, etc.). acest gen de simulare se poate exprima fie prin intensificarea arbitrară a tulburărilor maladive existente, fie prin producerea de simptome care nu au legătură cu forma dată a bolii. Prima variantă a simulării pe teren patologic se întâlnește des în practica judiciaro-psihiatrică. Astfel, oligofrenicii accentuează tabloul deficienței lor mintale, arterioscleroticii manifestă tulburări accentuate ale memoriei, schizofrenicii aflați în stadiul de remisie, reproduc simptomele stării de izbucnire psihotică acută, suferită mai înainte, etc. simulările de felul acesta sunt greu de recunoscut, pentru că se bazează pe suferințe patologice existente în realitate și au un aspect foarte convingător. Tot aici intră și cazurile când cel examinat suferă de o oarecare tulburare psihică trecătoare, de exemplu, delirium tremens, iar după vindecare, continuă înadins să manifeste simptomele dispărute. Simularea unor simptome străine bolii de bază se recunoaște cu destulă ușurință.

Cu ocazia recunoașterii simulării, trebuie să se aibă în vedere că, unii, realmente bolnavi psihici, pot face impresia că simulează, din cauza particularităților conduitei lor. Aceasta se referă în special la schizofrenici, care se comportă uneori foarte manierat, parcă bătându-și joc de medic.

Foarte mari greutăți prezintă deosebirea simulării de reacțiile psihogene. În aceste cazuri sunt posibile treceri de la o stare la alta. De exemplu, simularea poate deveni cu timpul atât de automată și de fixată, încât persoana care simulează încetează de a mai fi stăpână pe conduita ei și simularea se transformă astfel în reacție isterică. Este posibilă și trecerea inversă, adică persoana care a suferit o reacție psihogenă continuă după vindecare în mod conștient comportarea patologică.

Cu toate aceste greutăți, delimitarea simulării de reacțiile psihogenice este în unele cazuri foarte importantă. (…). Astfel, la expertiza psihiatrico-judiciară a cazurilor de simulare se ivesc adesea în fața expertului probleme grele. Simplul fapt al constatării existenței simulării nu rezolvă deloc aprecierea judiciaro-psihiatrică. Expertul trebuie să mai stabilească ce se ascunde în dosul acestei simulări.

Rezolvarea chestiunii privitoare la responsabilitatea celui care simulează depinde de faptul dacă persoana în cauză este sau nu bolnavă mintal. În același timp, conduita dersimulare îngreunează adesea recunoașterea schimbărilor psihice ale celui care simulează și a gradului lor.

Pentru o deplină lămurire a chestiunii simulării (n.n. bolilor psihice), este necesar să amintim faptul că, în practica judiciaro-psihiatrică se întâlnește fenomenul opus simulării și anume ”disimularea”. Prin acest termen se înțelege acea conduită a bolnavilor care este îndreptată în scopul de a ascunde tulburările maladive existente. Cu alte cuvinte, disimularea constă în simularea de către alienații mintali a unei sănătăți psihice inexistente. Unii din ei ascund cu dibăcie și mare grijă delirul și halucinațiile și declară cu insistență că sunt sănătoși. La baza disimulării schizofrenicilor se află de obicei dorința bolnavului de a nu se împăca cu ideea bolii pe care o are și tendința de a o învinge într-un fel oarecare. Pentru aceasta, unii schizofrenici explică manifestările anormale din conduita lor prin simulare și nu din cauza bolii.

D.D.



163 views0 comments

Recent Posts

See All