A T I N G E R I, semne, cuvinte.


Fără al cincilea simț, nici nu am observa că stăm pe un scaun sau că picioarele noastre ating podeaua. Dacă ar lipsi, nu am putea supraviețui, nu am avea niciun sentiment despre noi înșine. De ce și care sunt mecanismele, încă nu cunoaștem nici azi. Există oameni care se nasc orbi sau surzi, dar nimeni nu se naște fără simțul tactil funcțional.


Pe măsură ce tu, ca fetus, crești în uter, uterul te cuprinde și te strânge. Acesta este unul dintre motivele pentru care ai un sentiment atât de puternic de contact. Avem nevoie astfel și de atingere pentru sistemul nostru imunitar, atingerile întărind apărarea organismului făcându-l mai puțin sensibil la agenții patogeni.


Când ești atins tandru se eliberează așa-numitul hormon oxitocină, scade tensiunea arterială, ritmul cardiac scade, concentrația hormonului de stres, cortizolul, scade și el. Acest lucru creează o reacție de relaxare, care la rândul său are un efect pozitiv asupra sistemului imunitar. Cu ajutorul markerilor imunologici din sânge, Știința a demonstrat că sistemul imunitar se stabilizează după un contact intens și că procesele antiinflamatorii sunt accelerate. Alte cercetări au arătat că chiar și o scurtă îmbrățișare de 20 de secunde între parteneri determină scăderea semnificativă a tensiunii arteriale. Corpul nostru are propria farmacie și nu are efecte secundare dăunătoare.


Senzația vitală pe care o simți, copil fiind, apare spontan încă de la începuturile primului contact cu pielea și vocea blândă a mamei. Ca adolescent te desprinzi de părinți și le vei respinge acestora atingerile tandre. După ce pubertatea se instalează și primele „forțe” erotice se trezesc în adolescentul din tine, dorința de tandrețe germinează din nou, dar acest lucru se referă acum la viitorul partener de dragoste. Așa cum un copil a fost odată înrudit cu mama, tot așa în relația de iubire pari uneori înrudit exclusiv cu Celălalt și trăiești aceeași legătură strânsă care amintește de contactul cu mama.


Dacă îți pierzi capacitatea de tandrețe, de a oferi tandrețe prin atingere și contactul cu corpul, ar trebui să înveți (din nou) să eliberezi sentimentele înghesuite și să te relaxezi, să iasă emoția din singurătatea interioară și să poți transmite din nou un sentiment de siguranță și apropiere. Gingășia nu are neapărat nevoie de cuvinte pentru a o exprima, ci se situează mai presus de orice cuvânt. Clinica pediatrică știe că atingerea afectuoasă a copiilor stimulează creșterea, iar clinica geriatrică știe că atingerea ajută și bătrânii prelungindu-le viața. Hormonii eliberați prin atingere transmit un sentiment de confort și siguranță.


După cum sugerează studiile empirice clinice (observația clinică directă), nevoia de sensibilitate este mai pronunțată la femei decât la bărbați. Poate că acest lucru se datorează și faptului că există terminații nervoase mult mai sensibile în pielea unei femei decât în ​​pielea unui bărbat.


Atingerile sunt mult prea scurte în viața de zi cu zi și, de aceea nu trebuie să ne mirăm că oamenii sunt atrași de petreceri sau dornici să se lase pe mâinile unui maseur priceput. Cu toții avem o nevoie puternică de a fi atinși și mângâiați.


Iată cum vede Szondi, curba vieții și a iubirii:



Unde:


h+ / Iubirea față de o persoană: dorința de a primi/a oferi dragoste și tandrețe de la o anumită persoană.

h- / Iubirea colectivă, iubirea față de umanitate: natură, patrie, comunitate, oameni și umanitate. Cultură.


Din tabel înțelegem că frecvența iubirii personale individuale (h+) o depășește pe cea a iubirii colective (h-) în fiecare fază a vieții (n.t. sublinierea nu este în text).

Tendința - în cea mai mare parte nesatisfăcută - de a iubi o persoană anume atinge vârful frecvenței în perioada prepubertății, pubertății și bătrâneții. Punctul scăzut este în intervalul 17-20 de ani.

Iubirea față de umanitate, pe de altă parte, apare cel mai frecvent în deceniile 3 și 4 de viață (20-40 de ani) și atinge punctul său cel mai coborât în perioada prepubertății și a bătrâneții.

Cele două curbe demonstrează că funcțiile condiționate de factorii instinctuali au într-adevăr o dezvoltare biologică independentă în timpul vieții (n.t. sublinierea nu este în text).


Oamenii se ating, se mângâie vrând să transmită mesajul apropierii. Cuplurile longevive par a fi cele în care există un sărut dimineața, urmat de o îmbrățișare pentru a-și lua rămas bun, iar seara, aceleași ritualuri în ordine inversă. Chiar și așa, lungimea medie a contactului corporal dintre noi, este mai mică de cinci minute pe zi. Apoi, cuplurile care experimentează dificultăți de contact sexual sunt cele care gândesc că mângâierea este ”pentru copii”, trăind inadecvanța prin oprirea mângâierilor. În acest fel, ambii parteneri se privează de o plăcere care are un efect pozitiv asupra corpului lor.


Vârstnicii, în special, suferă adesea de o lipsă de apropiere și contact - cu atât mai mult atunci când partenerul a murit și contactul cu copiii este îndepărtat. Să fie acesta unul din motivele pentru care atunci” când se duce unul, se duce și celălalt” la scurt timp după?! Din acest motiv, atingerea este din ce în ce mai utilizată în îngrijirea lor clinică (în țările civilizate, nu la noi...).


Prin atingere vrem să fim confirmați și sunt puține lucruri care au un efect calmant atât de puternic precum actul de a mângâia pe cineva. Psihologia umanistă și analiza tranzacțională cunosc aceste lucruri și știu că fiecare persoană trebuie să fie atinsă de oamenii pe care îi iubește pentru a se simți „recunoscuți”. Nimic nu este mai plăcut decât o mângâiere neașteptată sau atingerea cuiva care este ”acoperit de mii de cicatrici”, dar este totuși capabil să ofere/să primească o tandrețe liniștitoare.


Privarea senzorială nu este experimentată doar de un copil în raport cu mama sa. De asemenea, există și în cupluri și deznodământul se poate produce oricând în aceste legături în care nu există contact suficient, respectiv atunci când persoana nu este recunoscută prin tandrețe, îmbrățișări sau cuvinte iubitoare. În astfel de tipuri de relații nu există o transmitere a afecțiunii sau a iubirii dincolo de cuvinte. În aceste cazuri, uneia dintre cele două persoane pare să îi lipsească acea înțelepciune emoțională a simplei atingeri la nivel emoțional, ceea ce ar fi ajutat la construirea unei relații autentice. În aceste cazuri, cealaltă persoană se simte de obicei goală în relație și se va îndoi de sentimentele și justificarea compromisurilor din relație.


Și sadicii pot fi blânzi însă în alt registru interpretativ. Sadicii pot manifesta simultan - în special față de animale – o ”moliciune pasivă” și tandrețe care sunt uimitoare. Termenul destinanalitic „călăul cu inimă de porumbel” (în text: der Henker mit dem Taubenherzen- L. Szondi, Ich-Analyse, p. 295) nu este într-adevăr o exagerare pentru mulți dintre acești oameni. Tiranii sadici se pot comporta și masochistic în același timp - adesea chiar în raport cu același obiect. Despre aceasta va vorbi și Jung, istorisind despre gândurile unui mare ticălos care, distrugând viețile multora din jurul său, își făcea mereu timp să se delecteze mirosind florile de câmp la începutul fiecărei toamne.


Afecțiunea și tandrețea sunt hrană pentru suflet, de care creierul nostru are nevoie și pentru a ne simți parte a acestei lumi, pentru a ne simți parte din lucrurile pe care le iubim.


Tandrețea este o armă puternică, un gest indispensabil care conține întreaga lume a emoțiilor, a echilibrului interior și a bunăstării psihologice. Gingășia poate construi, afirma și modela o viață și poate țese o pătură invizibilă care ne reunește cu persoana pe care o purtăm adânc în inimile noastre. Nici o tehnologie din lume nu poate înlocui așa ceva. Nicio mașină din lume nu are căldura unei îmbrățișări sau a unei mângâieri blânde.


Se mai spune că modul în care o persoană a experimentat mângâieri în timpul copilăriei determină modul în care mai târziu le va aștepta de la ceilalți. Dacă oamenii nu au primit niciodată mângâieri, sunt șanse să nu știe cum să le dea. Cu toate acestea, nevoia noastră de a o avea va fi, fără îndoială, foarte intensă, deși este posibil să nu ne dăm seama deloc de această nevoie. Exprimarea tandreții este foarte complexă deoarece slăbiciunile noastre din copilărie determină multe dintre comportamentele și modelele noastre de gândire din viața noastră adultă. Și, deși pot exista multe diferențe individuale, nevoia de atingere, apropiere și afecțiune este universală. Se găsește nu numai la oameni, ci și la animale. De fapt, putem observa această nevoie și la câini, pisici și altele asemenea.


Forța psihologică a tandreții necondiționate.


Mai presus de toate, sensibilitatea este o proprietate senzorială acompaniată de sentiment. Cu toate acestea, pentru ca aceasta să fie autentică și necondiționată, această tandrețe trebuie să trezească sentimente și emoții pozitive. Când afecțiunea este sinceră și necondiționată, se formează o reciprocitate adecvată. Cei doi oameni se recunosc ca parte a celuilalt. Ei percep aceste mângâieri ca un fel de limbaj care le întărește și le întărește conexiunea. Gestul atingerii trebuie să fie necondiționat pentru a fi influent și relevant. Îți mângâi fața cu mâna, deoarece vine din adâncul inimii mele, pentru că te recunosc ca parte a mea. O fac dezinteresat. Necondiționat.


În fiecare atingere pe care o oferim, se manifestă o parte din noi. Oamenii se mângâie reciproc din plăcere, afecțiune sau din senzația de liniște adusă. Ne mângâiem reciproc pentru a ne transmite o parte din noi înșine și pentru a stabili o legătură. Odată ce tandrețea este oferită, cealaltă persoană trebuie să judece mai târziu dacă este reală și autentică sau nu. Există, de asemenea, unele forme de tandrețe care ne pot dăuna: afecțiunile nesincere sau ironice pot distruge din nou această legătură.

Din punct de vedere umanist sau emoțional, oamenii au nevoie de legături sănătoase pentru a construi relații și este evident că tandrețea este un cuvânt scris pe piele de care avem nevoie cu toții. Pentru că nu există un adeziv mai bun pentru inimile făcute țăndări decât gesturile de afecțiune.


René Árpád Spitz a studiat efectele privării emoționale de mamă. Acesta a fost domeniul în care Spitz și-a adus cea mai mare contribuție.

Spitz s-a preocupat de câteva aspecte: observarea copilului și asistența psihologică a acestuia, depresia anaclitică, fenomenul de hospitalism, tranzițiile stadiilor de dezvoltare, procesele de comunicare afectivă și înțelegerea complexului proces de dezvoltare a personalității. Spitz dezvolta termenul de depresie anaclitică pentru a descrie privarea emoţională a copilului de afectivitatea maternă (pierderea obiectului iubit). Dacă obiectul iubit se întoarce în primele 3-5- luni, recuperarea copilului se produce rapid. Dacă mama îşi privează copilul de afecțiune în primele 3-5 luni de viață, copilul va prezenta deteriorări cognitive importante. Spitz a numit aceste fenomene cu termenul generic de hospitalism.

Se pare, că cea mai importantă perioadă, este cea a primului an de viață extrauterină. În această perioadă, dezechilibrul în dezvoltarea psihosomatică alături de condiţiile nefavorabile de creștere și dezvoltare, produc deteriorări psihosomatice care nu mai pot fi “reparate” prin aplicarea unor măsuri normale, obișnuite.

Acești copii, în special cei de 6-12 luni, încep să manifeste simptome de genul: plâns intempestiv, “căderi nervoase”, apatie, pierd în greutate și au tulburări de somn persistente (cf. Rutter, 1986).

Spitz chiar a sugerat în lucrările sale că pierderea sau separarea prelungită de mamă poate conduce chiar la decesul copilului.


Protest-disperare-detașare


Alți cercetători au dezvoltat mai departe investigațiile asupra separării copilului de mamă. Bowlby (1980) a argumentat existența unei secvențe de genul protest-disperare-detașare, la copiii separați de părinții lor, comportament secvențial care grăbește apariția depresiei.

Protest: copilul este foarte supărat, încercând sa stabilească contactul cu părintele prin plânset și țipete etc;

Disperare: imediat după protestul inițial, copilul pare că își pierde speranța la a fi din nou în prezența părintelui. Devine tăcut, liniștit și “resemnat”.

Detașare: copilul pare că a reușit să depășească sentimentul de “pierdere” devenind responsiv, sociabil și “dulce” din nou. Oricum, este o perioadă în care nu mai caută compania/apropierea părintelui și chiar îl ignoră dacă se întoarce. Problemele îşi vor face din nou apariția la vârsta adolescenței, până atunci însă, simptomele sunt dificil de identificat.

O posibilă explicație pentru care copiii rareori sunt diagnosticați cu depresie, este aceea că majoritatea lor nu au capacitatea de a-şi verbaliza sentimentele. În plus, activismul fizic crescut și exuberanța îi face slabi candidați la diagnosticarea cu depresie. Într-adevăr, practica ne arată că părinții și profesorii deseori eșuează in identificarea precoce a simptomelor depresive ale copilului.

Spitz şi-a înregistrat cercetările. Filmul Bolile Psihogenice în Perioada Copilăriei (1952) arată efectele privării emoționale de afectivitatea mamei. Filmul a provocat o schimbare majoră a modului în care este gândită educația copilului, educația în centrele de protecție socială, instituții și spitale.

Tandrețea umană nu poate avea epilog.

Ne transmite totuși un gând reconfortant: chiar și o îmbrățișare rapidă poate induce sentimente pozitive care durează ore, zile sau chiar ani. Pentru această frază frumoasă, de fapt, merită să ne păstrăm capacitatea de a oferi și disponibilitatea de a primi.


Traducere: Dorin Dumitran



Foto: https://www.facebook.com/makabresku.fairy.tales/photos

Resurse web:

https://www.stern.de/gesundheit/gesund-leben/psyche--die-kraft-der-zaertlichkeit---wie-uns-beruehrungen-stark-machen-8340862.html


https://www.atupri.ch/de/gesund-leben/wissen/psyche/kuscheln-ist-gesund


L. SZONDI. ICH-ANALYSE. DIE GRUNDLAGE ZUR VEREINIGUNG DER TIEFENPSYCHOLOGIE. VERLAG HANS HUBER BERN UND STUTTGART. 1956.


L. SZONDI. TRIEBPATHOLOGIE. ELEMENTE DER EXAKTEN TRIEBPSYCHOLOGIE UND TRIEBPSYCHIATRIE. VERLAG HANS HUBER BERN. 1952.

134 views0 comments

Recent Posts

See All