ABSTRACT
Anton Bruckner a fost neînțeles și controversat în timpul vieții sale. Astăzi, este considerat cel mai important compozitor simfonic după Beethoven și înaintea lui Gustav Mahler în ceea ce privește originalitatea, îndrăzneala și monumentalitatea muzicii sale.
M U Z I C O F I L I A
”A iubit des, iar și iar, dar de la distanță și discret”
Theresia Bruckner a murit de tuberculoză duminică, 11 noiembrie 1860, în Linz-Ebelsberg. Anton Bruckner[1], care își susținuse financiar mama, o adora și avea întotdeauna o fotografie cu ea atârnată în apartamentul său. La moartea ei adusese un fotograf din Linz pentru ca mama sa să fie fotografiată pe patul de moarte[2].
După cum relatează studenții lui Bruckner, acea fotografie a stat agățată în spatele unei perdele verzi din apartamentul său, pentru tot restul vieții.
Poveștile despre Bruckner sunt multe, unele capătă note anecdotice pornind de la un Bruckner de tipul lui Parsifal celibatar pentru a ajunge apoi la sublinierea interesului manifestat de acesta pentru sexul opus. Nu se știe dacă încercările sale în sfera sexualității cu personaje feminine de două-trei ori mai tinere decât el, s-au și concretizat. Mulți spun despre el că a murit virgin și i se confesa lui Wilhelm Zinne, prin 1892 că nu a avut niciodată o relație pentru toată viața.
Prima flacără a fost aprinsă de Aloisia Bogner, fiica profesorului său de la Sankt Florian, care a strălucit deplin în inima sa. Pentru ea scria cântece de dragoste și pentru că juna crudă nu se lăsa impresionată, Bruckner îi va scrie și în”styriană”. Bruckner nu va îndrăzni mai mult însă, își transformăprobabil apriga suferință în dragoste în cantatetulburătoare. Aloisia se va căsători cu un alt tânăr din Sankt Florian. Cu prilejul oficierii nunții, Bruckner se va apropia de Aloisia și tremurând îi va șopti:”Mi-ai trimis prima flacără adevărată!”.
În Linz, Bruckner sporește flacăra nestinsă încă după Aloisia și devine obsedat de o femeie frumoasă din Linz, tânără, blondă, deșteaptă, studentă și dintr-o familie bună. Stă în preajma ei ore, privind-o cu admirație, dansează pentru ea, ce-i drept stângaci și așteaptă să-i fie înapoiată dragostea care să îl urce în ”al șaptelea cer”. Bruckner se prăbușește în realitate, este aruncat la pământ când tânăra îi va spune răspicat că se va căsători cu un cetățean bogat din Linz.
Emoționant de stângaci, Bruckner nu reușea deloc să își facă loc în ”lumea bună” austriacă și devenea mereu cea mai proastă companie în care se putea găsi cineva. La o masă dată în cinstea lui, o frumoasă femeie a încercat să intre în conversație cu celebrul compozitor. Rușinat, Bruckner a mototolit insistent prețioasa țesătură a fotoliului, a încercat să ”ciugulească” ceva din farfurie fiind cuprins de o bâlbâială penibilă și cu o față la care te apuca plânsul dacă o priveai. Pentru că nu era îndeajuns penibilul situației, reacția junei nu va întârzia:” Dar, stimate profesor, abia sunteți în stare să vă uitați la mine, darămite să-mi vorbiți. Și, chiar pentru dumneavoastră m-am făcut deosebit de frumoasă, în cinstea dumneavoastră și, totuși, m-am îmbrăcat cu cea mai decentă rochie!”. Răspunsul lui Bruckner a sunat sfâșietor de stins: ”Domnița mea dragă, din cauza mea nu trebuia să faceți nimic, absolut nimic!”. Conversația s-a prăbușit.
Accesual, obsesional aritmoman și extatic, cu prilejul unei plimbări prin Bayreuth, prin grădina Hofgarten, își lasă însoțitorii în urmă, se descalță și aleargă dezordonat prin gazonul proaspăt tuns nemțește, sare peste gardul viu alergând spre o femeie complet necunoscută până atunci și care îi stârnise entuziasmul. Femeia trage o sperietură zdravănă când se trezește cu el în fața ei, gâfâind și aproape rămas fără suflare: ”Unde este vila Wahnfried?!”, răbufni Bruckner. Uluită și iritată, femeia îi arată spre poarta grădinii și îi spune răspicat: ”Oh, sărută-mi mâna și cereți scuze de o mie de ori!”. Așa s-a încheiat și această relație de dragoste, la fel de repede și pe neașteptate cum a început.
Deși a încercat din nou și din nou, trebuie menționat că nu era deloc priceput la flirt și cu siguranță nu era un afemeiat. Suferințele în iubiri neîmpărtășite își vor găsi consolare în muzica lui iubită?! Nu știm.
Bruckner și-a înțeles întotdeauna talentul muzical ca pe un dar de la Dumnezeu, lucru dovedit și printr-un citat despre Te Deum:”Dacă bunul Dumnezeu mă cheamă într-o zi și mă întreabă: Unde ai talentele pe care ți le-am dat? îi întind rola partiturii mele cu Te Deum și El va fi un judecător binevoitor cu mine”. Bruckner a numit Te Deum”mândria vieții sale” și chiar a lăsat cu limbă de moarte, ca aceasta să fie folosită ca înlocuitor pentru a 9- a Simfonie în cazul în care nu ar mai reuși să o finalizeze. Așa a și fost pentru că, Te Deum va înlocui secțiunea a 4-a a Simfoniei nr. 9. Gustav Mahler a fost atât de entuziasmat de lucrare încât a înlocuit texul din subtitlu”pentru cor, voci solo, orchestră și orgă” cu textul”pentru inimi evlavioase, chinuite și suflete purificate de foc, pentru limbi de îngeri”, în propria partitură. Piesa constă din cinci părți și culminează într-un final grandios în Do Major care exprimă credința profundă a lui Bruckner, în Dumnezeu:” In Te, Domine, speravi, non confundar in aeternum”.
Anton Bruckner a fost neînțeles și controversat în timpul vieții sale. Astăzi, este considerat cel mai important compozitor simfonic după Beethoven și înaintea lui Gustav Mahler în ceea ce privește originalitatea, îndrăzneala și monumentalitatea muzicii sale.
Bruckner a crescut într-un mediu rural austriac strict catolic. Nu a pus niciodată la îndoială morala strictă a Bisericii Catolice. Cu toate acestea, el nu a fost în niciun caz un celibatar fără libido[1], așa cum a fost portretizat de către wagnerienii timpului său și, cu siguranță, nici o creatură ciudată incapabilă de a iubi. Cert este că a fost atras de tinere din nou și din nou, iar în muzica sa, se simt urcările însuflețite de mișcările vii ale corzilor, motivele de luptă în sunetele trombonului, urmate de efuziuni instrumentale pline de viață apoi treptat de o amortizare, acordurile în minor și repetițiile puternice în fortissimo, la final.
Simfonia numărul 1, în Do Minor, cea plină de frumusețe, înșiruie patru propoziții a căror simetrie dizolvă orice regulă prin sentimentele maestrului: prima propoziție așază condiția prealabilă (am putea spune, articularea dispoziției); a doua, aduce tragicul; a treia, jumătatea amuzantă a vieții; a patra, cea plină de umor necesar reconcilierii lumii. Cele patru propoziții ne apar dramatic pentru că aduc conflictul între lumea interioară și cea exterioară, speranță și îndoială, luptă și suferință.
Simfonia numărul 2 (1872), în Do Minor, este numită și ”simfonia pauzelor” creând un efect pozitiv asupra publicului în 1876, generând aplauze entuziaste și fluierături admirative la final, apreciate de Hanslick ca fiind ”o rușine făcută sălii de concerte”.
Simfonia numărul 3, în Re Minor, este finalizată în noaptea de 31 decembrie a anului 1873. Invidioșii și filistenii nu vor fi impresionați de armonica și orchestrația rugătoare. Aceștia nu vor sesiza generozitatea inventivității partiturale, pofta de viață și nici ecourile seriozității structurii simfonice. Vor sesiza în schimb, etern muzicalele reminiscențe wagneriene.
Simfonia numărul 4, în Mi bemol Major, este scrisă în 1874 și revizuită încă patru ani și va demonstra cât de departe pot merge împreună două instrumente. Este o veritabilă dramă tăcută, rostită de fiecare instrument care își spune povestea folosind un limbaj autocratic.
Simfonia numărul 5, în Si bemol Major, cuprinde înfățișări semnificative ale mișcării sentimentelor umane ajutate de un cor solemn care îmbogățește auditoriul cu proiecții ale fanteziilor coerente prin note majestas.
Simfonia numărul 6, în La Major, surprinde temele excepțional de frumoase, prin armonia momentelor incisive cu cele subtile care se așază tot în patru propoziții componistice: majestoso, adagio, scherzo și finale.
Simfonia numărul 7, în Mi Major, a fost scrisă de ”un vis care l-a visat pe Bruckner” și care anunța fatidic și moartea lui Wagner și influența lui Nietzsche. Nu poți ști ce este în această simfonie: este tristețe? Este bucuria vieții? Este înălțarea lui Icar sau infernul dantesc?
Simfonia numărul 8, în Do Minor, este o capodoperă a contrapunctului[1] care conferă o putere fantastică formelor orchestrale numite ”apocaliptice”. Începe cu tonalități ambigue, disonante care se varsă lin și tranzitiv către două teme care sting intervenția orchestrală lăsând singur flautul acompaniat de timpan. Sfârșitul este remarcabil de concis.
Simfonia numărul 9, în Re Minor, care are o tonalitate foarte frumoasă, Bruckner o dedică ”Dumnezeului meu drag dar... care nu știu dacă o va accepta”. Este simfonia incompletă în sine și cu un răspuns așijderea față de acceptanța demiurgică. Tremolo ocupă primele mișcări simfonice, cele secunde urmează creșteri progresive ale expunerii și repetări de secvențe, prin semitonuri care creează o ambianță tonală ambiguă și policromă. Este ultima cadență a autorului încununată de Te Deum și care zgâlțâie porțile ferecate ale Eternității.
Sub bagheta dirijorală a Maestrului Sergiu Celibidache, momentul muzical brucknerian devine de natură spirituală, fiind înălțat dincolo de orice cunoaștere apriorică, de orice instinct: ”transcende totul... este o deschidere către ceva care nu poate pătrunde din afară... este ceva inexplicabil”[1], va spune Maestrul, descriind parcă monada leibniziană.
Cheironomia dirijorală a Maestrului Celibidache reușește nu numai să conducă orchestra către a 4-a octavă numită ”sunetul astral” ci și să construiască actul de creație fără a accepta o condiție externă. Alături de acestea, filosofia muzicii, așa cum ne este ea redată de Maestru, edifică în auditoriu rezonanța intimă internă a frumuseții spectacolului interior fără a face din aceasta un scop în sine pentru că ”frumusețea nu este decât o stație pe drumul spre Adevăr prin care senzațiile au acces la vibrația cosmică (...) scopul muzicii și al Artei nu este Frumusețea, ci Adevărul care conduce la Libertate”.
Partiturile complexe bruckneriene sunt asemeni citirii unei cărți grele care te forțează să depui efort pentru a reduce complexitatea lecturii, astfel încât să fii în stare să unești începutul cu sfârșitul, așa cum conștiința umană se străduiește să facă”priză cu realitatea”. În acest travaliu, Maestrul Celibidache pune în relație conținuturile sufletești cu Eul reconstruind realitatea conștientă a sunetului. În arta sa dirijorală, unică în istoria muzicii, Maestrul dirijează atenția publicului meloman printr-o curgere fluidă a sincroniei momentului sonor (percepția directă, prezentă) și a diacroniei acestuia (activarea trecutului) prin suscitarea efuziunii sufletești: sincronia și diacronia se dizolvă pentru a face loc eliberării de dualitate prin reconfigurarea tempo-ului:”nu poți transcende aceste realități atâta timp cât ele sunt duale prin natura lor. O poți reduce astfel încât să poți trece la alta (...)”[2] pentru că,”cu cât este partitura mai complexă, cu atât mai mult trebuie aceasta redusă”[3]. Această reducție este condiționată de însăși morfologia sunetului, de semiotica sa. Fiecare sunet are un înveliș reflectat în sunetul fizic (vibrația) care este semnificantul, dimensiunea concretă, perceptibilă.
Față de semnificant, semnificatul sonor este indus, abstras și adesea de neperceput dar care reușește să sustragă de sub control conștient un cuantum substanțial de energie care investește energetic materialele inconștiente din sufletul fiecăruia. Evident că, noi nu trăim la același nivel de realitate muzicală pentru că nu dispunem de aceeași tensiune psihologică.
Drept urmare, Maestrul creează un prezent într-o continuă geneză, ajutând mintea umană să perceapă bogăția sonoră în”unități mici pe timp”, prin care sunetul anterior devine ”mama celui care urmează”, folosind arta calibrării tempo-ului. Pentru Maestrul Celibidache, tempo-ul este”o condiție prin care vectorii sonori conținuți de sunete, devin uniți” și nu o realitate fizică în sine. Această”realitate fizică” a tempo-ului nu va putea oferi niciodată bogăția impresiilor senzoriale cu care este încununat melomanul aflat în sala de concerte iar încercarea de a capta bogăția sonoră pe un CD, va fi sortită eșecului. De aceea, Maestrul va refuza sistematic înregistrarea concertelor sale deoarece”nicio înregistrare nu se va putea măcar apropia de percepția umană” știut fiind faptul că un microfon fragmentează sunetul în 1600000 de unități pentru ca mai apoi să le recombine pe baza criteriului tehnologiei. Este similar - dacă vrem un alt exemplu oferit de Maestru - cu angajamentul interpretativ la pian, față de orgă: ”pianul oferă mai multe oportunități pentru contact personal, decât orga”, la ultima, aproape totul fiind îndeplinit de electricitate.
Întreaga operă componistică bruckneriană a fost construită pentru orgă (n.n. cea clasică, cu tuburi) iar puterea sa creativă simfonică cu greu poate fi justificată sau explicată analitic. Nici nu a fost aceasta intenția scrierii de față, profane și deci criticabilă din mai multe direcții. Intenția submanifestă, făcută acum ușor lizibilă, a fost aceea de îndemn la renunțarea la artefacte doar exterioare atunci când vrem să intrăm în adâncul sufletului unui artist precum Bruckner, folosind fraze sau cuvinte meșteșugite. Din contră, trebuie să ne familiarizăm cu ”omul Bruckner” privind la acțiunile și întâmplările prin care a trecut el reflectate în oglinda timpului său, în ambianța culturală a unei foarte speciale ”Austrii Superioare” (germ. Oberöstereich). De aceea, sunt mai mult decât necesare cuvintele Maestrului Celibidache:
”nu cred că Bruckner care a compus muzica sa eternă, ar fi compus-o pentru că a fost suferind în sensul pe care îl înțelegem noi cu mintea noastră carteziană. Rămâne un mister de ce a compus astfel. El niciodată nu a fost încurajat sau... să primească validare din jur. Din contră! Și totuși, nu a renunțat.”[1]
Articol scris de Dorin Dumitran
[1] Idem. [1] www.youtube.com , Sergiu Celibidache interviuri. [2] Ibidem. [3] Idem.https://www.dex.md/definitie/contrapunct
[1] Contrapunctul reprezintă, într-o interpretare sintetică, relația dintre două sau mai multe registre muzicale care pot fi furnizate atât de instrumente cât și de voci omenești, care sunt independente în contur și ritm, dar sunt interdependente în armonie. În încununată de Te Deum și care zgâlțâie porțile ferecate ale Eternității.
[2] https://www.br-klassik.de/audio/was-heute-geschah-11111860-anton-bruckners-mutter-stirbt-100.html
S I M F O N I I L E
SIMFONIA 1
https://www.youtube.com/watch?v=l1i0jgP0XB4
SIMFONIA 2
https://www.youtube.com/watch?v=tHl_I6wWVrU
SIMFONIA 3
https://www.youtube.com/watch?v=6mTmyzqDJe0
SIMFONIA 4
https://www.youtube.com/watch?v=o0g82i784bw&t=526s
SIMFONIA 5
https://www.youtube.com/watch?v=iOTzCgMxy_o
SIMFONIA 6
https://www.youtube.com/watch?v=CIU4m-PWd6U
SIMFONIA 7
https://www.youtube.com/watch?v=dSGOaTuAesY
SIMFONIA 8
https://www.youtube.com/watch?v=elVHvTrEM34
SIMFONIA 9
https://www.youtube.com/watch?v=JvlkX4VGN-c
TE DEUM
https://www.youtube.com/watch?v=AlCZwwYMb5o
INTERVIURI CU MARELE MAESTRU, SERGIU CELIBIDACHE
https://www.youtube.com/watch?v=NyDQAi_hjMM
https://www.youtube.com/watch?v=IO5m6NH0FB0
https://www.youtube.com/watch?v=SkMEK7u0fAI&list=PLuijr7tZUjBg3MXR0FRd4BnFcTEMsEZkb
RESURSE BIBLIOGRAFICE
http://www.abruckner.com/articles/articlesEnglish/berkyjohnthebruckn/:
https://www.klassikakzente.de/anton-bruckner/biografie
https://www.spiegel.de/international/germany/a-souvenir-from-the-bunker-hitler-s-record-collection-surfaces-in-moscow-a-498689.html
https://archive.org/details/antonbrucknersei00gr
https://www.abruckner.com/Data/articles/articlesgerman/engel-friedrich-hitlers-death-as-announced-on-the-/Hitlers-Tod-in-Rundfunksendungen_2019-01-03.pdf
Comments