Adevărul despre detectarea minciunii

Traducere Corina Gheorgheza

Sursa - https://www.psychologytoday.com/us/blog/spycatcher/201203/the-truth-about-lie-detection

Oamenii sunt slabi în detectarea înșelăciunii

"Care este adevărul despre detectarea minciunilor?" Aceasta este o întrebare care îmi este adresată frecvent de oameni și care este o întrebare profundă, deoarece în fiecare zi ne evaluăm reciproc pentru a verifica veridicitatea, fie acasă, la locul de muncă sau în situații sociale. De-a lungul anilor, atât în scrierile mele, cât și în conferințe, am încercat să ofer o perspectivă asupra acestei întrebări importante. Voi încerca să o fac din nou aici.

Din ceea ce spun cei mai buni cercetători și din propria mea experiență ca agent special FBI (acum pensionat), detectarea înșelăciunii este foarte dificilă. Fiecare studiu realizat din 1986, când renumitul cercetător Paul Ekman a scris prima dată despre acest subiect, a demonstrat că noi, oamenii, nu suntem mai buni decât norocul la detectarea înșelăciunii (Ekman & O'Sullivan 1991, 913-920; Granhag & Strömwall, 2004, 169; Mann & Vrij 2004). Asta înseamnă că, dacă arunci o monedă în aer, ai aceleași șanse să detectezi o minciună ca și adevărul. Și, deși este adevărat că foarte puțini oameni sunt mai buni la detectarea înșelăciunii decât alții, aceștia sunt abia peste nivelul ghicitului. De fapt, cei care sunt cu adevărat buni au o precizie de aproximativ 60%; ceea ce înseamnă că în 40% din cazuri greșesc și nu ai vrea ca aceștia să facă parte dintr-un juriu care te judecă.

Din păcate, de-a lungul anilor, multe persoane s-au autoproclamat experți în detectarea minciunii, influențând profesioniști și societatea în moduri semnificative. Am ascultat jurați care, după procese, au declarat că au crezut că un martor mințea pentru că „au auzit undeva că, dacă îți atingi nasul, înseamnă că minți.” De asemenea, am vorbit cu mulți ofițeri de poliție convinși că sunt experți în detectarea înșelăciunii. S-au autoiluzionat, la fel ca judecătorii și alți profesioniști. De fapt, de fiecare dată când o aud pe judecătoarea Judy (din faimosul show TV) spunând: „Știu că minți”, mă înfior. Ceea ce ea și alții nu realizează este că, așa cum au afirmat Ekman, DePaulo, Frank, Mann, O'Sullivan, Vrij și alții, nu există un comportament singular care să indice minciuna (Ekman 1985 et. al., infra.).

Atât de mult din detectarea minciunilor se bazează pe elemente verbale și nonverbale încât cineva ar trebui să fie expert în psihologie, antropologie, sociologie, criminologie, jurisprudență, sociobiologie, neurobiologie, psihiatrie, anatomie, fiziologie, comunicare, zoologie, etnografie, primatologie, lingvistică, limbaj și gramatică (ca să numim doar câteva) pentru a înțelege cu adevărat complexitatea din spatele înșelăciunii și a modului de a o detecta. Din fericire, există persoane care au adoptat o abordare interdisciplinară asupra studiului înșelăciunii, dar, din păcate, sunt puține.

Începând cu 1971, când am început să studiez acest subiect, am auzit afirmații despre detectarea înșelăciunii bazate pe comportamente precum evitarea contactului vizual, privitul în sus și spre dreapta, atingerea buzelor în timpul vorbirii, dregerea vocii sau afișarea microexpresiilor. Instructorii din forțele de ordine și chiar unii cercetători veneau și ne țineau prelegeri, arătându-ne videoclipuri cu persoane care își atingeau nasul sau își acopereau gura când mințeau sau afișau semne de dispreț, considerându-le dovezi științifice ale înșelăciunii. Au greșit și au fost eronați insistând că aveau dreptate; o înregistrare anecdotică a unei persoane care face un gest în timp ce minte nu este știință. Este interesant, dar nu este științific și nici fiabil.

Pe măsură ce privesc înapoi asupra a tot ceea ce s-a scris din anii 1970, încep să pun sub semnul întrebării unele dintre cercetări. Nu pentru că studiile nu au fost realizate corect, ci pentru că mă întreb ce au realizat de fapt aceste experimente. De peste patruzeci de ani, cercetători bine intenționați au studiat înșelăciunea în laborator, folosind studenții de la diverse universități. Cu scheme elaborate, îi convingeau pe participanți să mintă despre ce au văzut pe un ecran TV sau să fure bani și să mintă despre asta. Observatorii erau apoi rugați să determine cine mințea sau spunea adevărul, iar din aceste experimente s-au obținut rate de acuratețe între 50-60%. Aceste experimente păreau destul de bune la momentul respectiv și încă sunt realizate. Există doar o problemă: un mediu steril de laborator nu reflectă realitatea.

Realitatea este că majoritatea interogatoriilor polițienești (aproximativ 97%) au loc noaptea sau în condiții de iluminare slabă, în aer liber, unde este zgomot, există distrageri și pot fi prezenți și alți oameni - condiții care nu sunt ideale, așa cum sunt în laborator (Schafer și Navarro 2004, 3-13).

Deși laboratorul folosește studenți, majoritatea închisorilor noastre nu sunt formate din studenți. Aceste experimente despre înșelăciune, din câte îmi dau seama, nu includ persoane care sunt psihopați (aproximativ 1% dintre americani, conform lui Robert Hare) sau care sunt considerate clinic antisociale (aproximativ 4-6% dintre americani, dar aproximativ 60-70% din populația carcerală); de asemenea, nu includ escroci din domeniul „gulerelor albe” sau „șarlatani” care sunt mincinoși experimentați și obișnuiți (Hare, 1993). La fel, majoritatea studiilor nu iau în considerare faptul că în 30-40% dintre arestări (cu interviuri ulterioare), alcoolul și drogurile sunt un factor, iar dacă ai făcut vreodată un astfel de interviu, știi că nu seamănă deloc cu un experiment de laborator.

Laboratoarele nu testează nici persoane aflate sub stres din cauza călătoriilor, cum ar fi în aeroporturi, unde zborurile anulate au consecințe serioase, sau persoane stresate de un interogatoriu într-o secție de poliție: înconjurate de ofițeri cu arme și cătușe, unde viitorul lor este literalmente în mâinile unor străini cu putere, nu ale unor cercetători cu clipboard și halat alb.

Am petrecut o carieră intervievând spioni și teroriști, precum și criminali, și încă aștept ca cercetătorii să vadă cât de bine se descurcă observatorii într-un laborator cu ofițeri de informații antrenați din FSB-ul rus sau din Serviciul de Informații Cubanez. Din experiență, pot spune că aceste interogatorii nu seamănă deloc cu cele luate studenților. Nici interogatoriile cu mafioți și capi ai crimei organizate nu sunt similare cu cele realizate în rândul studenților. De fapt, majoritatea persoanelor interogate într-un cadru criminalistic nu seamănă deloc cu studenții care participă la experimente de laborator. Studenții nu sunt oameni care trebuie să trăiască și să supraviețuiască mințind, precum escrocii, spionii sau infractorii recidiviști. Acești indivizi învață să stăpânească minciuna și înșelăciunea – viețile lor depind de asta.

În mod similar, niciun laborator universitar nu poate reproduce ceea ce se întâmplă între un ofițer de informații și un intervievator într-un mediu ostil sau într-o „zonă interzisă” a lumii. Nici nu poate replica nenumăratele inetrogatorii realizate în situații domestice, în care o soție agresată te trage de mânecă în timp ce interoghezi soțul beat și încătușat, iar trei copii urlă să-l lași pe „tati” în pace. Un astfel de experiment de laborator nu a fost realizat încă, și totuși aceasta este realitatea turei de noapte (18:00 – 02:00) pentru majoritatea ofițerilor de aplicare a legii. Mai mult decât atât, majoritatea inetrogatoriilor din laborator sunt realizate în timp ce subiectul este așezat; în schimb, pentru ofițerii de patrulare, majoritatea interviurilor sunt realizate în picioare, cu excepția celor câteva care au loc la secția de poliție sau sunt prezentate la televizor.

O altă preocupare este disonanța profundă dintre prioritățile unui ofițer de aplicare a legii (care este disperat să afle adevărul pentru a rezolva o crimă și are nevoie de informații pentru piste sau pentru a îndeplini cerințele corpus delicti) și ale interogatului, care vrea să ascundă ceea ce știe din cauza consecințelor. În camera de interogatoriu există o dinamică semnificativă între ofițer și suspect, sub formă de comunicare nonverbală, fiecare reacționând la celălalt. Acest aspect influențează percepțiile, la fel ca și proximitatea față de intervievat, ceea ce este foarte diferit de experimentele în care există puțină interacțiune între observator/intervievator și subiect. Și, desigur, nu există niciun experiment social care să poată reproduce o condamnare pe viață sau pedeapsa capitală. Din cauza faptului că oamenii sunt sensibili la condițiile inițiale și la contextul situațional, consider că este foarte dificil de acceptat că ceea ce vedem într-un experiment de laborator cu studenți se aliniază cu realitatea interviurilor din viața reală, atunci când vine vorba de înșelăciune.

Recent, s-a discutat despre utilizarea aparatelor pentru a detectrea înșelăciunii pe baza indiciilor de pe față și ochi. La aceasta aș întreba: ce se întâmplă cu restul corpului – și acesta transmite informații? De asemenea, aș întreba: cum au fost testate și validate aceste aparate? În laboratoare folosind studenți?

Trebuie să spun că, de-a lungul anilor, a existat o supra-dependență de expresiile faciale ca indicatori ai înșelăciunii în rândul unor cercetători, în detrimentul altor părți ale corpului. De fapt, susțin că s-a pus prea mult accent pe față, când anii de experiență și mii de interviuri ne învață că trebuie luat în considerare întregul corp pentru a obține o citire mai precisă a unei persoane.

Căutarea indiciilor de înșelăciune exclusiv prin micro-expresii faciale efemere este discutabilă și probabil inutilă. Micro-gesturile pot indica un tumult emoțional intern suprimat, dar atât. Distinsul Paul Ekman, care a inventat termenul „micro-expresie”, a afirmat în cartea sa Telling Lies că acestea sunt rare și „nu apar prea des” (Ekman, 1985, 131, 165). În plus, așa cum au spus și alții, nu există un comportament unic care să indice înșelăciunea (Matsumoto et. al., 2011, 1-4). Mă îngrijorează faptul că aparatele care se concentrează doar pe față vor rata, fără îndoială, alte informații furnizate de corp (transpirație, mâini tremurânde etc.) sau vor genera multe rezultate fals pozitive, deoarece emoțiile negative sunt omniprezente, mai ales în locurile unde astfel de aparate sunt destinate să fie utilizate, precum aeroporturile (stresul călătoriei, stresul perchezițiilor sau interviurilor neplăcute) sau în mediile polițienești.

Cred că trebuie să ascultăm experți precum Paul Ekman, Bella DePaulo, Mark Frank, Maureen O'Sullivan, Aldert Vrij și Judee Burgoon, care au afirmat în mod repetat că nu există un comportament unic care să indice înșelăciunea și că detectarea minciunilor este foarte dificilă (Navarro 2008, 205-208). Și, desigur, acest lucru include și micro-gesturile, cum ar fi un rictus sau o privire de dispreț, care nu înseamnă altceva decât atât: dispreț, nu neapărat înșelăciune. Faptul că există persoane fotografiate mințind în timp ce afișează semne de dispreț este interesant, dar din nou, acest lucru este doar anecdotic. Dacă intervievezi suficienți oameni pe străzi, în zone cu o prezență mare a poliției din cauza ratei ridicate a criminalității, vei vedea des această privire de dispreț, la fel ca într-o închisoare sau în interacțiunile cu bandele de stradă.

Cât despre poligraf, ce pot spune? Iată un aparat foarte precis, motiv pentru care poligrafiștii se referă cu reverență la el drept un „instrument”, și totuși nu detectează înșelăciunea. Cum așa? Un poligraf nu este un detector de minciuni, iar acest așa-numit „instrument” nu a detectat și nu va detecta niciodată minciuni (Ford 1996, 221-236). El recunoaște doar modificările fiziologice ca reacție la un stimul (o întrebare), dar nu detectează minciuni și nici nu poate. Repet, nu poate! Este poligrafistul cel care interpretează aparatul și reacțiile tale la acesta și decide dacă există înșelăciune sau nu. Acest factor uman, similar cu unele dintre activitățile menționate mai sus, este cel pe care instanțele l-au considerat problematic (motiv pentru care rezultatele poligrafului nu pot fi folosite împotriva ta în instanță) și motivul pentru care Academia Americană de Științe a avut puține cuvinte de spus despre utilizarea poligrafului în raportul său oficial din 2002.

Cât despre alte dispozitive similare, inclusiv mașinării care analizează comportamentul ochilor sau analiza stresului vocal, din nou, sunt uimit de cât de mulți oameni cred cu adevărat că aceste aparate funcționează. Test după test s-a demonstrat că aceste sisteme nu detectează înșelăciunea.

Importanța acestui subiect

Acest subiect al înșelăciunii nu ar fi mai mult decât o curiozitate dacă nu ar avea consecințe foarte grave. Istoric și chiar recent, oamenii au fost agresați, închiși, torturați, urmăriți penal sau chiar executați atunci când autoritățile i-au considerat mincinoși sau complici, bazându-se doar pe limbajul corpului lor. Din păcate, mulți oameni au mărturisit crime pe care nu le-au comis doar pentru că cineva i-a interpretat greșit.

Prețul pe care îl plătim pentru a crede așteptările nerealiste despre fiabilitatea detectării înșelăciunii prin mijloace nonverbale sau alte metode este următorul: în cele 261 de cazuri de exonerare pe baza testelor ADN pe care le-am analizat, în care ADN-ul suspectului nu se afla la locul crimei (deoarece o altă persoană comisese infracțiunea), în toate aceste cazuri, 100% dintre anchetatori și procurori nu au reușit să detecteze adevărul. Nu doar că au greșit la întâmplare (50/50), ci au greșit 100% (Navarro 2011). Erau atât de convinși că, comportamentele și procesele pe care le vedeau erau minciuni, încât nu au reușit să recunoască adevărul. Acesta este prețul falselor convingeri că suntem buni la detectarea înșelăciunii. Și dacă asta nu ar fi fost destul de grav, în 25% dintre aceste cazuri de exonerare pe baza ADN-ului, individul a oferit o mărturisire falsă. Este un lucru curios despre abuz și medii coercitive: în timp, majoritatea oamenilor, chiar și cei nevinovați, cedează și mărturisesc crime doar pentru a pune capăt interogatoriului (Kassin 2004, 172-193).

Concluzie

Cu toții avem un interes în detectarea înșelăciunii; la urma urmei, nimeni nu vrea să investească alături de un nou Bernard Madoff sau să iasă la întâlniri cu un Ted Bundy. Dar trebuie să fim realiști cu privire la ceea ce putem detecta, așa cum ne-a avertizat Paul Ekman acum decenii (Ekman 1985, 165-178). Aceasta se aplică ofițerilor de aplicare a legii, magistraților, medicilor și psihologilor, dar și persoanelor obișnuite interesate de acest subiect. Sper, de asemenea, că viitorii cercetători vor lua în considerare cine este testat, unde sunt testate aceste persoane și cum sunt realizate testele, pentru a ne oferi o perspectivă mai precisă despre cine este cu adevărat bun la detectarea înșelăciunii și în ce circumstanțe.

Am avut norocul să învăț de la instructori excepționali atât în cariera mea profesională, cât și în viața personală, iar ei m-au învățat cum să folosesc limbajul nonverbal pentru a înțelege gândurile, sentimentele, dorințele și intențiile celorlalți. În mediile criminalistice, l-am utilizat nu atât pentru a detecta înșelăciunea, cât pentru a identifica probleme sau alte preocupări pe baza întrebărilor pe care le adresam. Acest lucru mi-a permis să recunosc persoanele nevinovate, să detectez activități criminale, să descopăr conspiratori necunoscuți și să urmez piste pentru a avansa în investigații. Dar, în final, și acest lucru este un avertisment, indiferent de tehnica folosită pentru a detecta înșelăciunea, singura modalitate de a afla cu adevărat adevărul este verificarea și coroborarea fiecărui detaliu al afirmațiilor unei persoane. Și acesta este adevărul despre detectarea minciunilor.

Dacă ești interesat de utilizarea limbajului corpului într-un context criminalistic, citește Three Minutes to Doomsday; An FBI Agent, A Traitor, And The Worst Breach in U.S History (Scribner) – o relatare adevărată despre cum limbajul corpului a fost folosit pentru a prinde un spion și pentru a descoperi „cea mai gravă breșă de securitate din istoria SUA.”

Referințe

DePaulo, B.M. et. al. 2003. Cues to Deception. Psychological Bulletin, 129 (1), 74-118.

Ekman, Paul. 1985. Telling Lies: Clues to Deceit in the Marketplace, Politics, and Marriages. New York: W.W. Norton & Co.

Ekman, Paul & M. O'Sullivan. 1991. Who can catch a liar? American Psychologist, 46 (9), 913-920.

Ford, Charles V. 1996. Lies!, Lies!, Lies!: the Psychology of Deceit. Washington, D.C.: American Psychiatric Press. Inc.

The Global Deception Research Team. 2006. A world of lies. Journal of Cross-Cultural Psychology, 37, 60-74.

Granhag, Pär Anders and Leif A. Strömwall, Eds. 2004. The Detection of Deception in Forensic Contexts. Cambridge, UK: Cambridge University Press. 

Hare, Robert D. 1993. Without Conscience: The Disturbing World of the Psychopaths Among Us. New York: Pocket Books.

Hartwig, M., Granhag, P. A., Strömwall, L. A., & Kronkvist, O. 2006. Strategic use of evidence during police interviews: When training to detect deception works. Law and Human Behavior, 30, 603-619.

Hartwig, M., Granhag, P. A., Strömwall, L. A., & Vrij, A. 2005. Deception detection via strategic disclosure of evidence. Law and Human Behavior, 29, 469-484.

Inbau, Fred E. et. al. 2001. Criminal Interrogation and Confessions, 4th. Ed. Gaithersburg, MD: Aspen Publishers, Inc.

Kassin, Saul. 2004. "True or false: 'I'd know a false confession if I saw one.'" In Granhag, P. A., & Strömwall, L. A. 2004. The detection of deception in forensic contexts. New York, NY: Cambridge University Press: 172-193).

Mann, S., Vrij, A., & Bull, R. 2004. Detecting true lies: Police officers' ability to detect suspects‟ lies. Journal of Applied Psychology, 89, 137-149.

Matsumoto, D., & Hwang, H. S., et. al., 2011. Evaluating truthfulness and Deception: New tools to aid investigators. FBI Law Enforcement Bulletin, (June): 1-9. 

Morris, Desmond. 2002. Peoplewatching: The Desmond Morris Guide to Body Language. London: Vintage Books.

Navarro, Joe. 2003. A Four Domain Model of Detecting Deception. FBI Law Enforcement Bulletin, (June): 19-24. 

Navarro, Joe. 2011. Clues to Deceit: A Practical List. Amazon Kindle

Navarro, Joe and John R. Schafer. 2001.Detecting Deception. FBI Law Enforcement Bulletin, (July): 9-13.

Navarro, Joe. 2009. The psychology of body language. Amazon Kindle.

Navarro, Joe. 2008. What Every Body Is Saying. New York: Harper Collins.

Schafer, John R. and Joe Navarro. 2004. Advanced Interviewing Techniques. Springfield, Il.: Charles C. Thomas Publisher.

Vrij, A. 2008. Detecting lies and deceit: Pitfalls and opportunities (2nd ed.). New York, NY: John Wiley & Sons.

Vrij, Aldert, Katherine Edward, Kim P. Roberts, and Ray Bull. 2000. Detecting Deception via Analysis of Verbal and Nonverbal Behavior. Journal of Nonverbal Behavior 24, (4), Winter 2000: 239-263.

Vrij, Aldert. 2000. Detecting Lies and deceit: the psychology of lying and the implications for professional practice. Chichester, England: John Wiley & Sons, Ltd.

Vrij, Aldert and G.R. Semin. 1996. Lie experts' beliefs about nonverbal indicators of deception. Journal of Nonverbal Behavior 20: 65-80.

Vrij, A., & Mann, S. 2001. Telling and detecting lies in a high-stake situation: The case of a convicted murderer. Applied Cognitive Psychology, 15, 187-203.

Walters, Stan B. 2003. Principles of kinesic interview and interrogation, 2PndP ed.Boca Raton, Florida: CRC Press LLC.

Warren, G., Schertler, E., & Bull, P. 2009. Detecting deception from emotional and unemotional cues. Journal of Nonverbal Behavior, 33, 59-69.