Profilarea criminală constă în prezicerea celor mai relevante caracteristici de personalitate ale unui infractor necunoscut în baza „urmelor comportamentale” pe care le vedem reflectate la locul crimei. Tehnicile folosite în acest scop sunt de obicei clasificate în: profilare deductivă, inductivă, analiză geografică și, în final, așa-numita profilare indirectă. Problema acestei clasificări este că, conține categorii redundante. În sens strict, orice profilare penală este indirectă întrucât caracteristicile autorului necunoscut al unei infracțiuni nu vor fi obținute prin aplicarea unui test de personalitate, tocmai datorită faptului că este vorba despre o persoană necunoscută pentru anchetatori. Aplicarea unei baterii de teste de personalitate unui suspect cunoscut ar putea fi în anumite cazuri singura formă „directă” de profilare criminală. Pe de altă parte, profilarea geografică trebuie să se bazeze întotdeauna pe tehnici statistice, deci trebuie neapărat să o asimilăm demersului inductiv.
Acestea fiind spuse, nu avem de ales decât să concluzionăm că profilarea penală este întotdeauna indirectă, cu excepția cazului în care individul care are nevoie de o evaluare colaborează și se pune la dispoziția evaluatorului, și poate fi dezvoltat folosind două tehnici generice compatibile si anume:
1. deductivul, din analiza locului crimei care, în contextul nostru, își are cel mai remarcabil exponent în metoda VERA, concepută de Juan Enrique Soto
și
2. inductiv, pe baza identificării unor corelații semnificative între caracteristicile cazului studiat și eșantionul disponibil de evenimente penale înregistrate anterior.
Este o abordare a cărei metodă statistică cea mai prototipică ar putea fi Analiza celui mai probabil spațiu. Programele GIS (Geographic Information Systems, cum ar fi Crime Stat, ArcGIS, sau software-ul liber, cum ar fi QGis) sunt de obicei folosite pentru analiza geografică.
Dacă nu avem un suspect căruia să îi aplicăm protocolul nostru psihologic de analiză a personalității, aceste tehnici constituie în mod necesar punctul de plecare al anchetei polițienești. Totuși, într-o etapă ulterioară, se poate întâmpla ca, de exemplu, după o serie de agresiuni sexuale și, datorită analizei geografice, să identificăm o zonă rezidențială în care locuiește un individ cu antecedente pentru această infracțiune. După ce am procedat la arestarea sa în calitate de suspect, ar fi convenabil să colectăm informații suplimentare despre el pentru a pregăti corect interogatoriul, dar nu ne interesează aplicarea unui test de personalitate. Se poate întâmpla și ca necesitatea realizării unui profil infracțional să apară în situații speciale în care cunoaștem obiectul individual al analizei noastre, dar aplicarea unui protocol de analiză directă a personalității nu este fezabilă, așa cum poate fi în contextul ostaticului, în caz de negociere sau autopsii psihologice. Pentru acest tip de caz pe care tocmai l-am detaliat, Halty, Gonzalez și Sotoca (2017) propun protocolul encuist ca model de evaluare a personalității, inspirat din teoria trăsăturilor, pentru a facilita tehnica de profilare indirectă. Este structurat în următorii parametri: extroversie/căutarea senzațiilor, nevrotism (anxietate, furie și dezgust), insensibilitate emoțională, impulsivitate/agresivitate și nevoia de cunoaștere.
În acest context de profilare penală în care cunoaștem persoana care face obiectul evaluării noastre, dar aplicarea directă a unui test de personalitate nu este aplicabilă sau nu este fezabilă, am avea o resursă suplimentară cunoscută în domeniul psihologiei mediului/abientală: analiza casei.
Într-adevăr, casa noastră, dincolo de un spațiu fizic în care ne adăpostim și gătim alimente, este un spațiu strâns legat de identitatea noastră, de regulile noastre sociale și de relațiile noastre interpersonale. Din acest punct de vedere, nu ar fi nerezonabil să deducem profilul personalității unui individ analizându-i locuința, dormitorul, bucătăria și, în final, aranjarea și caracteristicile obiectelor pe care ocupantul le-a acumulat pe parcursul unei anumite perioade de timp. În plus, desigur, ne-ar permite să obținem o mulțime de informații despre hobby-urile lui, despre gusturile muzicale sau literare și, eventual, despre perversiunile lui mai mult sau mai puțin ascunse. De altfel, o investigație a lui Pérez López (2011) leagă tocmai unele caracteristici ale dormitoarelor de factorii Big Five, în așa fel încât am putea găsi sinergii interesante cu modelul encuist, citat mai sus. Într-un fel, în plus, ocupanții unui spațiu acționează activ asupra acestuia ca o modalitate de a se prezenta lumii. Cu alte cuvinte, manipularea spațiilor personale nu are o simplă funcție decorativă pentru a satisface experiența estetică a ocupantului său, ci este un mesaj despre statutul, valorile și idealurile acestuia. În acest sens, într-un studiu al lui Amaturo, Costagliola și Ragone (1987) s-a observat că rezidenții cu venituri mari, dar cu niveluri scăzute de educație, au adoptat un model de personalizare a spațiului bazat pe valoarea obiectelor, mai degrabă decât pe valoarea lor funcţională. La rândul lor, într-un studiu din 2009, Aragonés și Pérez-López au legat diferite categorii de stiluri de viață și sentimente cu decorarea dormitoarelor unui eșantion de studenți.
Deși este clar că aplicarea Psihologiei Mediului/Ambientului în acest domeniu particular al anchetei penale necesită mult mai multe dovezi empirice, practica de evaluare a indivizilor prin examinarea mediului lor nu este nouă. De altfel, în mai 1942, Biroul de Servicii Strategice (predecesorul a ceea ce este astăzi CIA) a inițiat un program de recrutare de spioni în care una dintre probele de selecție era „testul proprietății” prin care Candidații trebuiau să descrie alte persoane doar analizându-le dormitoarele și bunurile pe care le-au găsit în ele (MacKinnon, 1977).
În cele din urmă, poți învăța multe despre oameni observând spațiile pe care le locuiesc, inclusiv despre criminali.
C.C.
