Experiența legendarului Doctor Faustus, care își vinde sufletul demonului Mefistofel în schimbul cunoașterii și plăcerii lumești, a fost tratată ca metaforă a pactelor încă din cele mai vechi timpuri. De ce această legendă populară de 500 de ani rezonează în vremuri de criză și de ce continuă să bântuie imaginația occidentală? Legenda se bazează pe viața lui Johann Georg Faust (c 1480-1540), un alchimist și practicant al necromanției. O povestire speculativă despre exploatările sale infame a circulat la sfârșitul secolului al XVI-lea, inspirând piesa lui Christopher Marlowe "Istoria tragică a vieții și moartea doctorului Faustus", realizată pentru prima oară la Londra în jurul anului 1592. Aproximativ în același timp, legenda lui Pan Twardowski vrăjitorul care și-a vândut sufletul diavolului, a început să se înrădăcineze în folclorul polonez. Însă, interpretarea cea mai influentă a legendei lui Faust a fost scrisă de Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832). Proiectul a dominat viața sa intelectuală: prima parte a poemului său dramatic, Faust, a apărut în 1808; a doua parte a fost finalizată în 1831, anul dinaintea decesului său. Faust afirmă că singurul Dumnezeu pe care îl servește este "propriul apetit", iar Mefisto al lui Goethe îi oferă ocazia de a "încerca orice deliciu posibil ... înșfacă ceea ce vrei!" Inovația majoră a lui Goethe este introducerea Margaretei (numită și Gretchen), a cărei poveste oferă cel mai important și evidențiator episod din dramă. Faust o urmărește, o seduce și apoi - fără să vrea - o distruge atât pe ea, cât și pe familia ei. Mefisto îi călăuzește mâna, dar acțiunile lui Faust sunt intolerabile, căci demonul îl împinge să răspundă la întrebarea: "Cine a fost cel care a distrus-o? Eu sau tu?"). Înțelegând aceste aspecte cu ajutorul literaturii, se poate face un salt către natura psihologică a omului, căci în modernitatea post-freudiană, apare ideea că personajele sunt mai mult decât acțiunile lor vizibile, că atât ele cât și membrii audienței, sunt chinuiți de dorințe și impulsuri ascunse. Din punctul de vedere al lui Jung, moartea înțelesului în simbolismul creștin de natură mitică a început încă din perioada Renascentistă continuând cu perioada marilor reforme, atunci când legenda lui Faust a luat naștere. Omenirea a început la vremea respectivă să piardă ceva ce într-un fel sau altul, era extrem de necesar pentru sănătatea psihicului uman.
"Faust", povestește Jung, "a făcut să vibreze în mine o coardă și m-a atins într-un mod pe care nu-l puteam înțelege în alt fel decât ca pe ceva personal. Contradicțiile mele lăuntrice apăreau aici sub formă dramatizată. Goethe dăduse întrucâtva o schița de bază și o schemă a propriilor mele conflicte și soluții. Dihotomia Faust-Mefisto se contopi pentru mine într-un singur om, și acela eram eu. Cu alte cuvinte, eram atins și mă simțeam recunoscut și, întrucât acesta era destinul meu, toate peripețiile dramei mă afectau personal; trebuia cu pasiune, ici să confirm, colo să combat. Nicio soluție nu-mi putea fi indiferentă. Mai târziu am pornit în opera mea în mod conștient de la ceea ce Faust lăsase deoparte: respectarea drepturilor eterne ale omului, recunoașterea vechiului și continuitatea culturii și a istoriei spirituale."
Modul de a înțelege viața sufletească, în sfera psihanalizei, pornește de la dinamica inconștientului. Sondarea vieții pulsiunilor inconștientului pune în evidență aspecte dinamice absolut specifice, diferite de modelul funcțional care caracterizează sfera conștientului rațional din psihologie. Dacă pentru Freud inconștientul este sediul pulsiunilor, C. G. Jung face însă o diferențiere a sferei inconștientului, distingând în cadrul acestuia o zonă individuală și una colectivă și face o diferențiere extrem de precisă a conținutului pulsional al inconștientului, distingând la acesta complexe și arhetipuri. Pentru C. G. Jung, viața psihică nu se exteriorizează direct. Ea se exprimă într-o manieră ,,ocolită”, în conformitate cu un sistem de semne de comunicare extrem de complex, care este limbajul simbolic. Înțelegerea naturii umane a unei persoane depinde de modalitatea în care este înțeles și descifrat conținutul simbolic al inconștientului. Din acest motiv, pentru psihanaliză este absolut esențială cunoașterea naturii complexelor și a arhetipurilor. Termenul de complex a fost introdus de școala de psihiatrie din Zurich (E. Bleuler, C. G. Jung), precum și de J. Breuer în studiile sale referitoare la isterie. M. Dide și P. Guiraud definesc noțiunea de complex ca reprezentând “o tendința instinctivă, o stare afectivă larvară, constituită dintr-un centru de atracție în jurul căruia se grupează amintiri, percepții, reprezentări, atitudini motorii etc.” Din acest motiv, C. G. Jung susține că deși complexele au un caracter inconștient, ele, prin asociații, se pot îmbogăți, dezvolta, amplifica, ajungând chiar la o asemenea întindere când nu mai pot fi corectate. Jung a demonstrat în cartea sa "Aion: Cercetări în fenomenologia sinelui" că eonul creștin este caracterizat de un proces de enantidromie (transformarea unui lucru în opusul său) unde figura lui Hristos este înlocuită de cea a Antihristului. Enantiodromia se poate traduce drept “a alerga în sens contrar,” și face referire la emergența de-a lungul vremii, a atitudinii inconștiente opuse. Acest fenomen caracteristic se produce practic, de fiecare dată când o tendință extremă, unilaterală, domină viața conștientă; în timp ce o contra-poziție la fel de puternică se constituie, inhibând în primul rând atitudinea conștiintei și ulterior, înfrângând controlul conștient. Enantiodromia este trăită tipic laolaltă cu simptome asociate unei nevroze acute și deseori anticipează o renaștere a personalității. Planul grandios pe care este construită viața inconștientă a psihicului este atât de inaccesibil pentru înțelegerea noastră că nu putem ști niciodată ce rău nu este necesar pentru a produce bine prin enantiodromie și ce "bine" ar putea duce la înfăptuirea unui rău. "În filosofia lui Heraclitus, enantiodromia este folosită pentru a desemna piesa contrariilor în cursul evenimentelor - viziunea că tot ce există se transformă în opusul său ..." - Carl Jung (1949) Jung a observat că nevoia unor idei inconștiente apare atunci când o tendință extrem de unilaterală domină viața conștientă; în cele din urmă se construiește o tendință compensatorie la fel de puternică: euforia devine melancolie; valoarea se transformă în nonvaloare și binele devine rău.
C.C.