Carl Gustav JUNG. Psicogenesi delle malattie mentali. Edit. ”Gli Archi”, 1999, Bollati Boringhieri.
Fundamentul esențial al personalității noastre este AFECTIVITATEA. (Bleuler propune spre folosire, SENTIMENT (Gefühl), SIMȚIRE (Gemüt), AFECT (Affekt), EMOȚIE (Emotion), ”expresia afectivă (Affektivität)/temperament care trebuie să indice nu numai afectele numai în sens propriu dar și sentimentele sau tonusul emotiv tip plăcere/neplăcere în toate experiențele posibile vizate. Elementele vieții psihice, senzațiile, percepțiile, reprezentările și sentimentele sunt prezente în conștiință sub o formă unit determinată care, pentru o analogie cu Chimia, pot fi comparate cu moleculele. Astfel, spune Bleuler, afectivitatea este mai mult chiar decât reflexivitatea, elementul propulsor în toate acțiunile sau omisiunile noastre. Probabil noi ne mișcăm doar în sfera senzațiilor de plăcere și neplăcere: reflecțiile logice își obțin energia lor motrice de la afectele de care sunt legate. Afectivitatea este un concept mult prea amplu decât acela de voință. Godfermaux va spune: ”starea afectivă este factorul dominant iar ideile nu sunt subiectul în sine. Logica raționamentelor nu este cauza aparentă a schimbării rapide a gândirii sub afectivitate iar legile reci raționale ale asociațiilor de idei nu se identifică în dimensiunea profundă a existenței. Aceasta este logica sentimentelor.” Mă întâlnesc pe stradă cu un vechi prieten: în creierul meu se formează o imagine, o unitate funcțională: imaginea amicului meu X. În această unitate (moleculă) avem trei componente (radicali): percepția senzorială, operațiile intelectuale (reprezentări, imagini mnemonice, etc.) și tonul afectiv. Acest amic, odată, mi-a înscenat o poveste urâtă de pe urma căreia a trebuit să suport consecințele. Unitatea funcțională ”amicul meu X” este o imagine printre altele.
Întreaga masă mnemonică a determinat un ton afectiv, un puternic sentiment de coleră. Complexul este o unitate psihică superioară, ”molecula” participă prin tonul afectiv la întreaga masă a reprezentărilor. Reprezentările sunt legate între ele conform diverselor legi de asociație (similitudine, coexistență, etc.), reacția și regruparea într-un tot este un afect. La subiectul normal, complexul Eului este instanța supremă: cu acest termen desemnăm acea masă de reprezentări ale Eului pe care o găsim acompaniată puternic și viu de tonul energetic al propriului corp. Tonul afectiv este o stare afectivă care este acompaniată de inervațiile somatice. Personalitatea subiectului este complexul cel mai compact și cel mai puternic impunându-se de-a lungul tuturor furtunilor psihologice. De aici derivă faptul că reprezentările care ne privesc în mod direct sunt întotdeauna foarte stabile și interesante, altfel spus: aceste reprezentări ”beneficiază” de un foarte puternic tonus atențional. Atenția, în sensul atribuit de Bleuler este o stare afectivă: atenția nu reprezintă un aspect particular al afectivității. Atenția, ca și toate acțiunile noastre este expresia directă a unui afect sau, pentru a mă exprima altfel – spune Bleuler – atenția este un aspect ale afectivității care facilitează anumite asociații și inhibă altele. Desfășurarea liniștită a reprezentărilor egocentrice vine deseori întreruptă de reprezentări puternic impregnate emotiv, așa-zise afecte. O situație de un real pericol iminent vine din partea jocului liniștit al reprezentărilor când le iau locul alte reprezentări cu un puternic ton afectiv. Noul complex astfel constituit face să treacă în plan secund tot ceea ce nu-l privește, acesta fiind cel mai evident fapt care inhibă total orice altă reprezentare; din toate reprezentările egocentrice vor fi lăsate să subziste doar acelea care se adaptează la situația sa, uneori reprimarea celor mai puternice reprezentări contrarii fiind completă până la inconștiență. Acesta are acum cel mai mare tonus atențional. Dar de unde are un complex de reprezentări forța sa inhibantă sau de izbucnire? Am văzut că complexul Eului prin relația directă cu senzațiile somatice este un complex mult prea stabil și mult prea bogat în asociații. Percepția unei situații încărcată de pericol provoacă țâșnirea unei reacții. Țâșnirea sau izbucnirea este un afect dar, un afect încărcat de stări fizice, o complicată armonie de tensiuni musculare și excitații ale simpaticului (n.n. sistemul nervos simpatic). Percepția găsește așadar o cale de inervație corporală și de aceea facilitează superioritatea (avantajul) complexului său. Din acest avantaj provin nenumărate senzații somatice modificate din care majoritatea acelora care constituie fundamentul Eului habitual, se schimbă. În consecință, Eul habitual pierde tonusul atențional (sau claritatea, sau efectul inhibitor. Astfel, se vede nevoit să cedeze în fața frontului senzațiilor foarte puternice ale noului complex.
Modificarea complexului Eului datorată emergenței unui complex cu o foarte puternică tonalitate afectivă cum ar fi cazul unui afect neplăcut, constă într-o LIMITARE, într-o RENUNȚARE la părți ale Eului normal. Multe alte dorințe, interese, afecte, trebuie ”să-și părăsească postul” odată cu noul complex în măsura în care sunt contrare. Eul rămâne în fața afectului ca un sumuum indispensabile. Cum demonstrează experiențele comune nouă, Eul afectiv este un complex care stă sensibil, în fundal, ca forță constelantă care ia în considerație complexul afectiv. Presupunem că situația periculoasă se rezolvă iar complexul pierde o bună parte din tonul atențional astfel încât senzațiile rechiziționate capătă încet-încet caracterul habitual. Cu toate acestea, afectul oscilează pentru o perioadă destul de lungă prin componentele sale somatice cât și prin cele psihice: încă pentru ceva timp ”tremură genunchii”, inima încă mai bate violent, fața mai rămâne palidă, ceva încă mai pregătește izbucnirea. Din când în când, la anumite intervale, imaginea crizei se reîntoarce prezentându-se în bogate și noi asociații care trezesc încă o dată rezonanțe afective. Această perseverare a afectului vine împreună cu o mare forță emoțională, cauză a unei augmentări proporționale de asociații pertinente. Dacă complexele au întotdeauna și o puternică tonalitate afectivă și vice-versa, afecte puternice stau întotdeauna în spatele complexelor extinse lucru care în mod simplu derivă din faptul că, pe de o parte complexe importante includ în ele numeroase inervații somatice, pe de altă parte puternice afecte și grație excitației puternice și persistente care se produc în corp, pot fi constelate multe asociații. În mod normal, afectele pot continua pentru un timp nedeterminat (tulburări gastrice și cardiace, insomnie, tremor, etc.). dar, puțin câte puțin se estompează, reprezentările complexuale părăsesc conștiința, numai în vis făcându-se simțite mai mult sau mai puțin transfigurate. Dar, graduala lor extincție posedă o caracteristică psihologică generală: dispoziția la complicitate cu noutatea, un răspuns la stimuli mult prea slabi. Încă pentru o perioadă destul de lungă domină o sensibilitate complexuală.
Un copil ce a fost mușcat de un câine va țipa când va vedea unul chiar după mult timp.
Câteva exemple de reacții complexuale forte:
Subiectul 1. Condamnat pentru furt, proxenetism, loviri și alte violențe, două tentative de omor, un ultraj și 5 omoruri din care două cu tăiere în bucăți. Îmi spune că se naște la șapte luni, subdezvoltat, ”ca un șobolan” și cu risc de deces la naștere. Mama sa îi povestea că medicii, văzând starea deplorabilă în care se afla bebelușul, i-au cerut să îl dea pentru a face experiențe pe el. Plânge cu lacrimi uscate și îi compune un cântec de dragoste celei care l-a crescut. Plânge și la plânsetul interior al mamei care are un astfel de copil și care îi va spune: ”of, of, dragul mamii, mai bine îi lăsam să facă experimente pe tine!”.
Subiectul 2. Autor de 4 omoruri. Liniștit ”ca oglinda unui lac”. Imaginea mamei îl strivește când aude ce îi transmite mama sa: ”să ghie să cate cătri mini”. Din liniștit ca oglinda unui lac, mă trezesc în față cu o cu totul altă persoană…Mετaνoιa ?!.
Subiectul 3. Autor de două omoruri, două infracțiui de viol, o vătămare corporală gravă, două lipsiri de libertate, proxenetism și una de ultraj. Din cei 62 de ani, 28 i-a petrecut în pușcărie. Spune: ”Nici nu vă imaginați cât poate omul să ducă în viață…NU VĂ IMAGINAȚI!” ”Ce v-a ținut în viață, care gând?” R: ”Mama mea…mama mea este DUMNEZEU…în rest…căcat”. Și, continuă în timp ce ”sare cămașa de pe el de plâns”: ”Vă rog să nu mă mai întrebați de mama!”
D.D.
