după J. SCHOTTE.
- UN STUDIU SZONDIAN AL CAPODOPEREI LUI DOSTOIEVSKI -
de Philippe Lekeuche
sursa articolului : www.szondiforum.org
traducere: Dorin Dumitran
II. SPECIFICUL CIRCUITULUI KARAMAZOVIAN
A. Înainte de paricid: implicații reciproce
Potrivit etimologiei, „implicare” înseamnă „a învălui”. Din latinescul „implitus” derivă adjectivul francez „implicite”. În circuitul nostru, a doua poziție o implică pe prima; al treilea implică al doilea și primul; al patrulea implică al treilea, al doilea și primul.
Smerdeakov, care ocupă prima poziție, este doar el însuși. Mitia este în mod explicit rivalul tatălui său, în măsura în care el adăpostește implicit în sine un Smerdeakov: să ne amintim de irumpția brutală pe care a făcut-o la casa tatălui său, lovindu-l cu cruzime. Am văzut că Ivan Karamazov, pe poziţia a treia, a negat Mitia pe care o poartă în el. Există în Ivan un senzual, unul emoțional, căruia i se opune: evidențiat de abordarea sa relativ rece și intelectuală față de Ekaterina Ivanovna. Această operație de negație are ca efect să-l apropie pe Ivan de Smerdeakov, să-l facă să semene cu acesta din urmă, cu această diferență că Ivan este mult mai complex, contradictoriu, ambiguu, ambivalent, în controversa sa internă cu el însuși și cu tatăl său, personajul lui Smerdeakov. O anumită disociere, care apare deja în capul Mitiei (între interiorul ei și exteriorul ei), este de data aceasta în întregime interiorizată, ascunsă în ființa cea mai interioară a lui Ivan. O asemănare izbitoare între Ivan și Smerdeakov apare în faptul că amândoi neagă existența lui Dumnezeu.
În sfârşit, pe poziţia a patra, găsim un Alioșa care ascunde în sine un Smerdeakov, un Mitia, un Ivan. Cu toate acestea, Alioșa nu este nici sinteza, nici însumarea celor trei frați ai săi. Alioşa este Smerdeakov în atacul de histero-epilepsie pe care îl prezintă la începutul romanului. Este Mitia în dragostea lui pentru micuța Lisa sau chiar în scena pe care o prezintă la și cu Grușenka (desigur, după moartea starețului său), o scenă plină de senzualitate. El este Ivan pentru că își ascunde dorința de paricid sau posibilitatea paricidului de el însuși. Alioșa este toate acestea și este și ceva mai mult: cel a cărui sarcină este „să nu uite”, să fie în lume, printre frații săi, încercând să-i împace cu Fiodor; starețul i-a spus lui Alioșa:
„Muncește, lucrează cu sârg. Adu-ți aminte de cuvintele mele; (...) Du-te și grăbește-te. Rămâi cu frații tăi și nu numai cu unul, ci cu amândoi.”
B. Axele diagonale, orizontale și verticale
1. Diagonalele: Smerdeakov și Mitia, Ivan și Alioșa
Smerdeakov și Mitia apar ca practicanți sau actori ai paricidului, în timp ce Ivan și Alioșa apar mai degrabă ca teoreticieni sau spectatori ai paricidului. La sol, există sprijin logistic între Mitia și Smerdeakov: acesta din urmă i-a comunicat codul secret care semnifică pentru părintele Karamazov sosirea iubitei sale Grușenka în pragul casei sale și i-a comunicat, de asemenea, o locație falsă din plicul care conținea cele 3000 de ruble. Cât despre Ivan și Alioșa, ei dezvoltă fiecare în felul său o teorie, o contemplare, care le permite să nu vadă ceea ce se pregătește sau să nu creadă în el:
„(NB: Ivan) Mă credeți capabil, ca și Dmitri, să vărs sângele lui Esop, să-l ucid în cele din urmă?
- Ce zici Ivan? Această idee nu mi-a trecut niciodată prin cap. Și nu cred că Dmitri...”.
2. Orizontală: Alioșa și Mitia, Ivan și Smerdeakov
Alioșa și Mitia ocupă poziții conotate pozitiv, cu valență erotică: Alioșa, pentru că se străduiește să conecteze ceea ce este separat și Mitia, pentru că este un senzual, iubitor al sexului frumos. Pe de altă parte, Ivan și Smerdeakov ocupă poziții cu conotații negative, cu o valență thanatică: Smerdeakov este tăgăduitorul prin excelență, el este cel care va ucide cu adevărat; în ceea ce îl privește pe Ivan, este devitalizat, este nemulțumit: Mitia spune despre Ivan că este un mormânt ([1, 317-318-319]: „cimitir”; „mortul tău”; „Din cauza lui Smerdeakov te-ai întunecat?”). Cât despre Smerdeakov, de la o vârstă foarte fragedă, îi plăcea să atârne pisicile și era atras de mortăciuni [1, 187]; el batjocorește și batjocorește creația lumii. Există, de asemenea, o coliziune secretă între Ivan și Smerdeakov: „totul este permis” (poziția 3) a lui Ivan rezonează în Smerdeakov (poziția 1) precum „toți suntem vinovați” (poziția 4) a lui Alioșa va rezona mai târziu în Mitia (poziția 2). Sau din nou: Smerdeakov dă substanță teoriei lui Ivan, iar Mitia celei a lui Alioșa:
Mitia va întruchipa, va trăi, va descoperi, va pune în practică teoria omniculpabilității.
3. Verticalele: Alioșa și Smerdeakov, Ivan și Mitia
Smerdeakov este epilepticul dovedit, contemplatorul întunecat al „apocalipticismului invers”. Alioşa este epilepticul extatic, apocaliptic, revelatorul Tatălui, al lui Dumnezeu (în timp ce Smerdeakov este tăgăduitorul epileptic al tatălui). Mitia este istericul inflamat, care își afirmă cu furtună afectul, în timp ce Ivan este asemănător istericului de conversie: răcit, negând afectul, aparent indiferent. În timp ce pozițiile 1 (Smerdeakov) și 4 (Alioșa) sunt în opoziție în discontinuitate (să reținem: acestea sunt două poziții epileptice), pozițiile isterice 2 (Mitia) și 3 (Ivan) sunt în opoziție în continuitate.
Într-adevăr, la nivel strict clinic, în epilepsie, faza critică (poziția 1) și cea a reparației (poziția 4) marcată de obsesionalitate și vinovăție sunt separate de o fază postcritică de somn, migrenă sau vreun alt fenomen, care mediază relaţia de negaţie a atacului morbid (e-) cu repararea (e+), stabilind între acestea din urmă o discontinuitate temporală; în isterie, în schimb, poziţia de afectare (hy+) (poziţia 2) este de cele mai multe ori imediat urmată de poziţia de dezafectare sau de refulare (poziţia 3) (hy-) în cadrul unei continuităţi temporale în care este înscrisă această negaţie.
În ceea ce privește romanul, vedem că între Smerdeakov (poziția 1) și Alioșa (poziția 4), există o distanță maximă: aproape niciodată nu vorbesc direct unul cu celălalt pe tot parcursul romanului decât în pasajul intitulat „Smerdeakov și chitara lui”. Pe de altă parte, între Ivan și Mitia distanța este mai mică deoarece, după cum vom vedea, își vor schimba pozițiile după paricid. Observăm, de asemenea, că Ivan trece foarte repede și ușor de la afirmarea implicită a paricidului său (hy+) [1, 208] la negația sa radicală (hy-) [1, 211].
C. După paricid: Mitia și Ivan- schimb
1. Ivan va trece de la a treia la a doua poziție pe circuit.
În timpul celor trei audieri cu Smerdeakov după crimă, Ivan s-a apărat cu înverșunare împotriva oricărei vinovății. Aceste audieri îi dezvăluie treptat că a luat parte la paricid prin Smerdeakov. Ivan este cel care îl pune la îndoială pe acesta din urmă și Ivan este cel care se demască. Chiar în momentul în care nu are nicio îndoială cu privire la propria vină, îi spune lui Smerdeakov: „Știi că mi-e teamă că ești o fantomă?” [2, 304]
Câteva ore mai târziu, Ivan este atacat de vedenii (vărsă pe tatăl său prin ochi): vede diavolul aparându-i, halucinează tot ce este diabolic, paricid, deicid, sinucidere pe care le conținea teoria lui „Totul este permis”. Ivan i-a spus diavolului:
„Tu ești o halucinație, întruparea mea, doar a unei părți din mine... a gândurilor și a sentimentelor mele, dar a celor mai josnice și mai proaste” [2, 319]
Ivan a abandonat poziţia a treia, cea obişnuită, aceea de a se minţi pe sine; cum s-ar putea altfel de vreme ce acum știe? Ivan este copleșit de afectele sale mai mult decât Mitia a fost vreodată. „Dublul” acestuia din urmă era un personaj real, existent în afara lui, adică tatăl său, și nu o parte halucinată a lui, cum este cazul lui Ivan.
După ce a părăsit ultimul său interviu cu Smerdeakov, Ivan începe să prindă viață: „La început a mers cu un pas încrezător, dar în curând a început să se clatine. „Este doar fizic”, gândi el zâmbind. [2, 315]
Începe să experimenteze sentimente bune; cel care a declarat că: „Tocmai, după părerea mea, aproapele nu-l putem iubi” [1, 326]
Iată-l, ajutând un străin, un bețiv pe care mai devreme l-a doborât în zăpadă, iată-l pe cale de a deveni un bun samaritean: „a avut criza examinată de un medic, plătind costurile cu generozitate”.
Dar Ivan rămâne fundamental ambivalent, prins într-un flux de afecte contradictorii pe care acum îndrăznește să le manifeste (am spune, vulgar, că se „exteriorizează”): „Un fel de bucurie l-a cuprins.” [2, 315]. „A zâmbit, dar culoarea roșie a furiei i-a crescut pe față.” [2, 316]
Ivan vrea să se predea imediat procurorului, dar aceasta nu este, strict vorbind, pocăință. Nu, Ivan vrea să se pedepsească, să se rănească, din ură față de sine și față de Smerdeakov; îi declară acestuia din urmă: „Îți repet că, dacă nu te-am ucis, este doar pentru că am nevoie de tine mâine; nu-l uita” [2, 314]; („mâine”, adică în instanță).
Puțin mai departe, Alioșa declară despre Ivan: „Fie Ivan va învia din nou în lumina adevărului, fie... va ceda urii, răzbunându-se pe sine și pe alții pentru că a servit unei cauze în care nu a crezut” [2, 341]
În instanță, Ivan va avea un spectacol slab. În timp ce Mitia urlă: „De ce există un astfel de om?”
Ivan va exclama în toată audiența: „Cine nu vrea ca tatăl lor să moară?” [2, 375]
Ceea ce Mitia era capabil să formuleze înainte de crimă (dorința paricidă), Ivan nu poate exprima decât mult după aceea.
Toate aceste elemente (afectarea, incarnarea, scindarea, expunerea dorinței paricide, masochismul etc...) arată că regresia lui Ivan dupa crimă este în direcția trecerii de la a treia în poziția a doua.
2. Mitia va trece de pe poziția a doua la a treia și de la a treia la a patra.
În timp ce el are un festin în Mokroie cu Grușenka, ei vin să îl aresteze pe Mitia. Mitia începe prin a-și nega vina: „Nu sunt vinovat, nu am vărsat sângele tatălui meu... Am vrut să-l ucid, dar sunt nevinovat. Nu sunt eu” [2, 111]
Mitia trebuie apoi să se dezbrace în fața lui și să-l judece: „Era foarte stânjenit și, în mod ciudat, se simțea vinovat, gol, în fața acestor oameni îmbrăcați, aproape simțind că acum au dreptul să-l disprețuiască, ca fiind inferior. „Nuditatea în sine nu este șocantă, rușinea apare din contrast”, a gândit el. Pare un vis, uneori am trăit astfel de senzații în vise.” Îi era dureros să-și scoată șosetele, care erau destul de murdare, precum și lenjeria, iar acum toată lumea o văzuse. Picioarele îi displăceau mai ales, își găsise mereu degetele deformate, în special cele ale piciorului drept, plat, unghia curbată și toată lumea o vedea. Sentimentul rușinii lui l-a făcut mai nepoliticos, și-a dat jos cămașa de furie.” [2, 140]
Câteva pagini mai târziu, Mitia afirmă în continuare: „Jur pe Dumnezeu că sunt nevinovat de moartea tatălui meu.” [2, 164]
Rolurile s-au schimbat: Mitia nu mai este voyeur-ul; el este cel „care este văzut”, după cum spune expresia. Îi este rușine, aproape că se simte vinovat. Că s-au schimbat rolurile între reprezentantul legii și el este fără îndoială dacă ne uităm la o altă parte a dialogului dintre procuror și acuzat: „Vedeți, domnilor, ascultându-vă, se pare că am un vis, așa cum mi se întâmplă uneori... Deseori visez că cineva mă urmărește, cineva de care îmi este foarte frică și care mă caută în întuneric. Mă ascund rușinos în spatele unei uși, în spatele unui dulap. Străinul știe perfect unde sunt, dar se preface că nu știe, ca să mă chinuie mai mult, să se bucure de frica mea... Asta faci acum.
- Ai astfel de vise? a întrebat procurorul.
- Da, am... Nu vrei să-l notezi?
- Nu, dar ai vise ciudate.
- Acum nu mai e un vis. Aceasta este realitatea, domnilor, realismul vieții. Eu sunt lupul, voi sunteți vânătorii.” [2, 126]
În trecut, Mitia a fost un voyeur în viață (era vânătorul, își spiona tatăl, încerca să pătrundă în casa lui) și era vânat în vis; acum, în realitate ocupă a treia poziție, cea a celui care se ascunde, căruia îi este rușine.
După ce a interogat martorii, Mitia adoarme pe un bagaj chiar în locul arestării sale în timp ce se întocmește procesul-verbal final. Va avea un vis ciudat care îi va confirma - într-un vis de data aceasta - trecerea pe poziţia a treia.
Acesta este celebrul vis al micuțului [2, 165-166-167] la finalul căruia Mitia va trece de pe poziția a treia la a patra. Dar în timpul visului însuși, Mitia se confruntă, ca și fratele său Ivan (poziția a treia), confruntat cu suferința unor copii nevinovați și, la fel ca Ivan, se întreabă:
„De ce plânge? întrebă Mitia, trecând în galop.
„De ce sunt brațele lui goale? De ce nu îl acoperim?”
„...spune-mi de ce stau acești nefericiți aici, de ce această suferință, acest biet micuț, de ce este stepa goală, de ce acești oameni nu se sărută în timp ce cântă cântece fericite, de ce sunt Ei atât de negri, de ce? nu-i dăm micuțului ceva de mâncare?” [2, 166]
De ce, de ce, de ce: așa a fost încăpățânarea lui Ivan în fața nedreptății, în fața răului din lume, în fața durerii fără rost a copiilor nevinovați. Ceea ce Ivan i-a adresat lui Dumnezeu l-a determinat teoretic să se revolte împotriva acestui tată rău. Pentru că Ivan a vrut să-L înțeleagă pe Dumnezeu înainte de a crede în El, așa cum a vrut să înțeleagă sensul vieții înainte de a trăi [1, 319].
La sfârşitul acestui vis, Mitia va accesa o primă formă de recunoaştere a vinovăţiei sale ţinând un discurs foarte apropiat de cel al lui Alioșa şi al starețului Zosima care ocupă, la rândul lor, poziţia a patra a circuitului nostru, cea care, dincolo de „Totul este permis”, a lui Ivan, afirmă „Toți suntem vinovați”. Iată de fapt ce declară Mitia – încă ambivalent, trebuie spus – după trezire: „Domnilor, toți suntem cruzi, toți monștri, din cauza noastră plâng mamele și copiii mici, dar dintre noi, proclam eu, sunt cel mai rău. (...) Accept tortura acuzației, rușinea publică. Vreau să sufăr și să mă răscumpăr prin suferință” [2, 168]
Din acest moment, Mitia nu va înceta niciodată să se străduiască pentru salvarea omniculpabilității. Cu o zi înainte de proces, el i-a declarat lui Alioșa, care a venit să-l vadă în închisoare: „Frate, am simțit o nouă ființă născută în mine de la arestarea mea; un om nou a înviat. A existat în mine, dar nu s-ar fi dezvăluit niciodată fără dragoste la prima vedere. (...) De ce atunci l-am visat pe „micuțul”, la un asemenea moment? A fost o profeție. Voi merge pe „cel mic”. Căci toți sunt vinovați față de toți. Toți sunt „mici”, sunt copii mari și mici. Voi merge pentru ei, cineva trebuie să se dedice tuturor. Nu mi-am ucis tatăl, dar accept ispășirea” [2, 267]
Acest vis i-a permis lui Mitia să nu se răzvrătească împotriva arestării sale pentru că a devenit conștient de vinovăția sa, spre deosebire de Ivan care, în fața micuțului, și-a înăbușit propriul sentiment de vinovăție pentru a-și acuza tatăl, sub figura lui Dumnezeu. (...)
(Urmează Partea a-3-a)