Lumina călătorește de la Soare la Terra în aproximativ 8 minute și 20 de secunde. Este deja îndoită, curbată, trecând pe lângă corpuri cerești gigant și prin diferite medii în străbaterea atmosferei și termosferei terestre. Intră în atmosferă care, îi pune frână pe viteza cu care se deplasa în spațiul vid.
Vede un ochi și merge spre el, apoi spre celălalt. Doi oameni se privesc cu o latență de 4x10-9 secunde și, în timp ce fac asta, ei chiar cred că se văd în timp real dar, este clar că se vor fi văzut ceva timp în urmă când, energia electromagnetică și-a trimis fuga fotonii către ei.
Și totuși, lumina albă (dar multicoloră...slavă lui Newton) și-a găsit în ochi, acel ”creier” căruia i s-a dat voie de către ”creierul cel mare”, să privească Lumea: retina. Dar, până la retină, lumina este din nou frânată și curbată (oare pentru a câta oară?!) de o serie de ciudățenii: cornee, apă și un sistem de lentile așezate ca foile de ceapă, toate îngrămădite în globul ocular. Îți lasă impresia că ochiului nu-i place lumina?! Dar, ceea ce este sigur este că, spectrul electromagnetic agreat de acest miraculos aparat vizual, este destul de limitat. Cu siguranță că nu i-ar plăcea nici infraroșu, nici ultraviolet. Doar creierul știe asta sau, cel puțin așa credem.
Fotonii nu știu ce îi așteaptă la capătul călătoriei lor nebune prin spațiul vid și capcana intelectuală în care vor cădea la nivelul ariilor de proiecție corticală.
Într-un timp ”t” (mic, dar mic de tot!) fotonii vor ajunge la nivelul celulelor tip con și bastonaș care le pregătesc o surpriză doar de ei știută: celulele cu conuri nu s-au pregătit decât cu trei pigmenți cu care au tupeul să genereze un mix cu toate culorile spectrului electromagnetic. Vedem în culori! Iar acest tupeu, nu este pe deplin înțeles nici azi!
Mai este ceva: să nu credem că ochiul ar ”emite” ceva; el este sclavul Obiectului de la care așteaptă energia tradusă prin fiecare bit de informație cuprins în fiecare segment al spectrului iar el, ochiul săracul, îl vedem ca pe un tocilar pe care bibliotecara îl asaltează cu mii de miliarde de cărți (fotoni) aruncate cu violență din sertarele încifrate ale spectrului vizibil (uman, evident), trântite în fața lui: ” Ia și descurcă-te!” Și, iar o frână pe electromagnetism...
Gardieni strașnici păzesc celulele de un ”prea mult” dar și de un ”prea puțin”. Prin ”firma de pază a sensibilității” (reobaza) excitabilitatea membranară, acceptă clienții-fotoni doar dacă aceștia au chef să depună un minim efort. Abia atunci, insistența lor trezește membrana, iar clienții intră generând un potențial de acțiune. Acesta trebuie cumva dublat (cronaxia) pentru a ajunge mai departe la un nerv, mușchi, pentru a-l excita. Retina, da! Chiar dacă și-a găsit ea o cale înspre a ne ajuta să privim Lumea, se pare că, uneori, este un fel de ”încurcă-lume” pentru că mai pregătește trei straturi de celule, așezate ca o napolitană, care fac calculele pentru a le trimite prin nervul optic, la creier. Ce 'mnezeu o calcula?! Știe, și știe foarte bine că va trebui să calculeze ceea ce a strâmbat corneea, în dualitatea undă-particulă a fluxului electromagnetic (și iacă…de aceea nu vedem sub apă), adică: strâmbăciunea corneei cu index 1.37, a apei ”din spate” – 1.33 și a foițelor de ceapă-lentile care au un index de 1.38 la ”intrare” și de 1.40 la ”mijloc”. Desigur că retina are multe calcule de făcut de vreme ce și-a creat probleme evoluționiste prin fel și fel de aberații sferice.. ce faci cu atâtea încălcări de viteză, frâne mediumale, distanțe, celule sensibile, fițoase la excitație și cu atâtea aberații sferoide? Evident, ajustezi focalizarea pentru diferite distanțe, ajustezi înghesuiala fotonilor (care se înghesuie asemeni bucureștenilor la metrou, la ore de vârf) folosind irisul. Colorat defel (fatal uneori pentru altul/alta... iar mintea ”se sucește”) se mărește și se micșorează și el cum poate dar, nu prea comentează la ”cantitatea” de lumină.
Irisul (Iris este chiar un nume frumos la purtător) face parte din mașinăria neurală – cumva grosieră – de disciplinare a lentilelor de acomodare și lucrează vrând-nevrând cu musculatura aparatului vizual făcând ceea ce trebuie. Mai departe, această mașinărie iar se va încurca singură dar…”mai vedem” cum face asta. Până atunci, lumina a primit darul cronaxiei și reobazei având drept gazde feluriți pigmenți, substanțe chimice și laboratoare în care este pregătit influxul nervos. Surpriză neplăcută însă! Nu sunt suficiente fibre nervoase care să preia tot ceea ce s-a primit și, mai mult, nici nu pricepem de ce, nici cele care sunt nu ”zboară direct” spre cortexul vizual. Și, ca să complice și mai mult lucrurile, pe autostrăzile românești ale influxului nervos, aceste fibre/rute ocolitoare își pierd vremea cu măsurarea mediei pachetelor de fotoni și cu ajustarea irisului pentru a-l ”constrânge”. Nici irisul nu se lasă. Vine și el cu o excepție: nervii care îl fac să expandeze (să se rupă din constrângere), apar nu prea se știe de unde (nici acum?!), se duc spre trunchiul cerebral, apoi în structurile ganglionare, fac iar un tur, ”intră în cap” (abia ieșiră ceilalți…) și ajung pe celălalt ”obraz” al irisului. De fapt, stai și realizezi că semnalul folosește un cu totul alt sistem nervos, nu întregul sistem nervos ci, pe cel al sistemului nervos simpatic deci…este foarte ciudat că face asta. Și, nici prea simpatic nu este!
Influxul nervos (curentul electric) o ia la goană prin fibrele acestea, ajunge repede la corpii geniculați laterali. De aici, proiectantul de autostrăzi iar încurcă lucrurile, stânga cu dreapta, trecând încrucișat doar-doar va obține ceva… vedere binoculară.
Conexiunile dintre retină și cortexul vizual sunt foarte interesante și…răzbunătoare. Dacă un singur punct de pe suprafața retinei se dezlipește sau se distruge cumva, întreaga fibră nervoasă moare. Măcar așa…aflăm la ce punct de pe retină a fost conectată fibra. Iar fiecare punct contează pentru că fiecăruia îi corespunde un punct similar la nivelul ariilor de proiecție corticală (pentru integrarea senzațiilor de ”văz”). Deci, cortexul vizual este aranjamentul spațial tip ”stadion” pentru fiecare celulă cu conuri și bastonașe numai că, aranjamentul este cam…deranjat. La fel ca după un meci cu suporteri de proastă calitate.
Desigur că, în excursia influxului nervos spre creier s-au întâmplat multe: nu au stat degeaba nici diencefalul, nici coliculii cvadrigemeni superiori, nici nucleul suprachiasmatic. La acest balamuc electric au participat 22mm diametrul retinei, aproximativ 7 milioane de celule cu conuri, aproape 150 de milioane de celule cu bastonaș, straturi plexiforme, alți nuclei, fibre, chiasma optică…
Influxul nervos și-a așezat unde a putut fiecare bit de informație, pe stadion (proiecție difuză corticală), fiecare pe scaunul găsit liber. Apoi, fiecare bit informațional s-a ”uitat” nedumerit unul către altul întrebându-se: ”Și acum, ce facem?”. S-au unit în ceva, creând un tablou aproximativ asemănător cu ”originalul” după legități nici acum știute.
La naștere, fuseseră călători prin spațiu. Se grăbeau să ajungă la cineva care să-i înțeleagă, să-i împace, să-i adune la aceeași masă.
Discuția lor a ajuns la urechile psihologilor. Erau și fizicienii.
Psihologii, au zis atunci. ”ceea ce vedem noi, contează!...Iată, vedem imagini…, este Real!”
Fizicienii, au replicat: ”din punctul de vedere al Fizicii, nu contează ce vezi tu ci, ceea ce este!”.
D.D.
