PARTEA 1
Traducere: Corina Gheorgheza
Marion Woodman (1928-2018) a lăsat o bogată moștenire celor care caută să înțeleagă psihologia feminină, sufletul femininului conștient și rădăcinile spirituale și psihologice ale dependenței.
Analist jungian, profesor internațional și autor cu mai mult de jumătate de milion de cărți tipărite, a lucrat cu mulți oameni care s-au luptat cu dependențe de tot felul, iar empatia ei intuitivă a fost tot timpul informată de convingerea că lupta lor este în primul rând o luptă pentru a deveni mai conștienți și mai liberi. Ea este autoarea a trei cărți despre psihologia și atitudinile femeilor de astăzi: Bufnița a fost fiica unui brutar: Anorexia nervoasă și femininul reprimat (1980), Dependența de perfecțiune: Mireasa încă nerăpită (1982) și Fecioara însărcinată: Un proces de transformare psihologică (1985).
În vara lui 1987, cei de la Parabola au stat de vorbă cu Marion Woodman, luând ca subiect principal de discuție – dependența.
PARABOLA: Titlul uneia dintre cărțile tale, Dependența de perfecțiune, ridică o mulțime de întrebări. Mă întreb dacă ați putea explica puțin despre ce înseamnă acest titlu.
MARION WOODMAN: Ei bine, vine parțial din situația în care părinții au o concepție despre cum ar fi copilul perfect – atlet perfect, studentul sau elevul perfect, când perfecțiunea și realizarea reprezintă 100% din scopul existenței sale. Părinții sunt prinși de acest ideal, iar întreaga lor viață este centrată în jurul performanței. Apoi copilul învață cum să performeze și are o viziune idealizată despre ceea ce ar trebui să fie. Orice lucru care nu se potrivește cu acel ideal trebuie să fie împins înapoi, trebuie să fie anihilat. Ca rezultat, orice este uman în copil, orice este „murdar” – sexualitatea și lumea simplă, obișnuită a corpului – copilul experimentează ca nefiind parte din idealul perfect. Spontaneitatea – mânia naturală sau chiar bucuria naturală, sau dragostea naturală pentru pietre și noroi – este blocată, iar copilul va fi convins la un anumit moment că nu este iubit. „Oricine sunt eu în realitatea ființei mele nu este iubibil”, conchide copilul.
Ființa naturală este reprimată, iar performanța devine totul. În orice situație dată, o persoană supusă acestei reprimări își va da seama cui să-i mulțumească și apoi va face tot posibilul pentru a-i face pe plac acelei persoane, iar propria sa realitate nu este prezentă în spectacol. Oamenii încep să trăiască pentru un ideal - nu mai există altceva pentru care să trăiască. Dar dacă trăiești pentru un ideal și te împingi cât poți de tare pentru a fi perfect – la locul de muncă sau ca mamă sau ca soție perfectă – pierzi ritmul natural și lent al vieții. Există doar o fugă permanentă, încercarea de a atinge idealul. Ritmul mai lent al bătăii pământului, starea în care pur și simplu ești, este uitat.
P: A fost uitat de mult, într-adevăr.
MW: Cu mult timp în urmă. Părinții l-au uitat, iar bunicii l-au uitat. Este o situație culturală. În cea mai rea formă, este ceea ce s-a întâmplat în Germania nazistă. Au căutat să creeze o rasă de supraoameni și au fost ghidați de un ideal de acest gen. Orice lucru care nu se potrivea cu acel concept rigid a fost ucis. Acum sunt în situația de a auzi visele oamenilor care suferă de supunerea față de acest gen de ideal, iar visele lor sunt pline de lagăre de concentrare naziste. Ei își trăiesc viața într-un lagăr de concentrare nazist. În aceste vise, soldații ucid toate femeile, fetițele sunt violate, animalelor și femeilor le sunt rupte membrele. Vedeți, și instinctul este distorsionat.
În natura feminină a ființei noastre există o latură mult mai lentă, mai puțin rațională, o parte care se mișcă într-un mod mult mai spontan, mai natural și mai receptiv, o parte care acceptă viața așa cum este, fără a judeca.
Pentru mine, perfecțiunea este un cuvânt patriarhal care împarte totul în contrarii: negru sau alb. Atunci trăiești într-un conflict constant și integrarea nu este posibilă. Chiar și limbajul este împărțit, așa că găsesc oameni care nu pot suporta cuvinte precum masculin și feminin. Ei devin furioși atunci când aud cuvântul masculin, sau când aud un cuvânt ca penetrare, sau cuvinte precum împingere falică, pentru că au fost atât de revoltați de ceea ce ei numesc „principiul masculin”. Eu nu îl numesc principiul masculin; îl numesc principiul puterii - asta este cu adevărat. Dar cu siguranță, în patriarhatul lumii afacerilor și în multe familii, ceea ce funcționează este puterea – „Fii așa cum vreau să fii” și „Te iubesc atât de mult încât știu exact ce ar trebui să fii” și „O vei face, sau nu te voi accepta, te voi respinge.” Și astfel oamenii trăiesc în teroarea respingerii.
P: Conduce la un comportament compulsiv, iar apoi furia față de negarea celor mai mulți dintre ei este proiectată înapoi asupra părinților lor?
MW: Sau la bărbați, sau la cultură. Oamenii consideră că cultura este violentă – au o mare teamă de violență, dar violența este și în interior. Le este frică de ce s-ar întâmpla dacă ar lăsa furia să scape. Ei simt că, de fapt, i-ar distruge pe alți oameni dacă ar face-o, așa că trebuie să o inhibe.
P: Este rădăcina acestei situații una mentală? Se pare că provine dintr-o idee care îi obligă pe oameni să trăiască conform unei anumite imagini despre ei înșiși.
MW: Este o imagine a ceea ce viața ar trebui să fie, dar nu este. Deci este închinarea unei iluzii. Pur și simplu nu este real. Puteți vedea asta cu la un anorexic, de exemplu. Are o imagine a ceea ce ar trebui să fie corpul și se tratează așa cum ar fi fost tratat de un ofițer nazist într-un lagăr de concentrare. Femeile își ucid feminitatea pentru a se forța să încapă într-un ideal rigid, care este amăgirea.
P: Asimilarea acestui ideal din exterior este atât de distructivă pentru individ – și totuși este preluată și îmbrățișată cu plăcere. De ce o îmbrățișăm dacă este atât de autodistructivă și provoacă atât de multă suferință?
MW: Dacă ești crescut într-o casă care se bazează pe principiul puterii, aceasta este singura realitate pe care o cunoști. Nu ai altă lume după care să judeci. Îngrozit să fii lăsat singur, singura realitate pe care o înțelegi este să le faci pe plac altora și nu ai în tine nici un punct de vedere individual. Nici măcar nu știi că așa ceva există - asta e tragedia. Și apoi îi tratezi pe ceilalți așa cum ai fost tu, așa că îți crești copiii la fel. Știi că este greșit, că în esență nu ești fericit, dar nu ai alt model pentru realitate, așa că tiparul se repetă.
P: Există cineva care este cu adevărat liber de asta? Sau indiferent de ce orice, părintele va avea întotdeauna o idee despre cum ar trebui să fie copilul?
MW: Ei bine, sunt sigură că există și părinți care iși pot iubi copilul pentru ceea ce este acel copil.
P: Ar trebui să fie părinți care au putut în primul rând să se iubească pe ei înșiși.
MW: Așa este. Acolo începe. Trebuie să te ierți mai întâi pentru că ești om, pentru că a fi om înseamnă a avea multe greșeli; așa că trebuie să ierți și apoi dragostea curge înăuntru.
P: Este interesant pentru că următorul nostru număr se intitulează „Iertarea”.
MW: Este cuvântul crucial. Dacă ești crescut cu idealuri, dar știi că ai deficiențe umane și calități inacceptabile, trebuie să te ierți pe tine însuți că ești om și prin această iertare îi ierți pe alții. Dar asta este atât de greu de făcut în societatea noastră, pentru că nu suntem iubiți ceea și cine suntem, așa că ne ascundem cele mai grave greșeli.
Chiar și în analiză, ne vom ascunde cele mai grave greșeli și, dacă începem să simțim că suntem iubiți, chiar și cu toată urâțenia și întunericul nostru, există o frică și o rezistență imensă, pentru că ne simțim vulnerabili și deodată începe cuvântul încredere. Și ne este groază de încredere; suntem îngroziți să ne facem vulnerabili. Așa că trecerea la iertare este un salt imens. Oamenii se vor muta la un punct de încredere, iar atunci reacția inconștientă este una de teroare. Simt că deschiderea îi poate doborî. Iar atunci trebuie să așteptați. Și există o altă deschidere către mai multă iubire și apoi din nou intervine teroarea. Și corpul este cel care este îngrozit. Mulți oameni încep să realizeze în acel moment că al lor corp a fost respins. Dacă se angajează în masaj în profunzime sau în muncă interioară în corp, agonia corpului începe să apară.
P: Încerc să văd că acest proces are loc în afara analizei. S-ar putea?
MW: Sigur.
P: Într-o relație cu cineva? Atât de des situația este inconștientă; cum începi sa faci lumina asupra ei?
MW: Multe dintre scrisorile pe care le primesc sunt de la oameni care nu sunt în analiză, dar ei spun „Mulțumesc lui Dumnezeu pentru această lumină a ceea ce încerc să fac. Nu am putut vedea niciodată sensul a ceea ce încercam să fac, dar acum cred că am o idee.” Încep să realizeze că trăiesc încercând să-i mulțumească pe alții. Ei încearcă să înceapă să trăiască din cine sunt, care sunt nevoile lor, care sunt temerile lor reale, care sunt emoțiile lor reale blocate în mușchii lor. Ei încearcă să se experimenteze ca trup și suflet, astfel încât ceilalți vor trebui să le răspundă în propria lor realitate. Și asta necesită dragoste. S-ar putea să nu-ți placă deloc ceea ce îți spune persoana respectivă, mai ales dacă te-ai gândit la ea într-un anumit fel și dintr-o dată încep să spună lucruri pe care nu le-a spus niciodată. Dacă, de exemplu, încep să-și exprime furia sau disprețul, poate părea amenințător. Dar cred că de aici începe. Persoana acționează din ce în ce mai mult din punctul său de vedere individual. Acum acest punct de vedere se va schimba constant. Treptat devii conștient de emoțiile din corp care susțin ceea ce spui și le experimentezi ca având substanță. În loc să vorbești doar de la gât în sus, descoperi ce este în corp. Se pare că mulți oameni sunt tăiați la gât, astfel încât vorbesc din cap. Între timp, ceva complet diferit se poate întâmpla sub gât. Există o adevărată despărțire în interior.
P: Ceea ce ați numit „război civil interior. ”
MW: Da, Război civil interior. Și de aceea atât de mulți oameni încearcă să se înece în dependență. De îndată ce furia începe să apară, încep să mănânce sau să bea sau să cheltuiască bani sau se îndreaptă către sex sau o relație obsesivă. Sau jocuri de noroc sau TV. Orice va bloca conștiința. Substanța care dă dependență acționează ca un soporific și treptat se scufundă în inconștiență.
Din punctul meu de vedere, în fiecare caz trebuie să încerci să-ți dai seama ce înseamnă simbolic substanța care dă dependență. Altfel, va avea o semnificație aproape religioasă. Acum, că majoritatea oamenilor nu au un accent religios, accentul religios se va îndrepta către ceva material. Ei pot crede că este mâncarea pe care o doresc, de exemplu, pentru că se simt ca mor de foame. Ei bine, sufletul moare de foame; este adevărat, pentru că nu este recunoscut și este înfometat continuu. Apoi încearcă să-l hrănească cu hrană, care de obicei simbolizează mama iubitoare care îi poate accepta așa cum sunt.
P: Și vedeți diferite substanțe ca având simboluri diferite? Alcool?
MW: Spirit, dorul de lumină; în timp ce mâncarea te macină, te pune înapoi în corp, alcoolul te va scoate în lumină. Cred că partea pozitivă a dependenței este că mulți dependenți sunt oameni profund religioși. Au o energie imensă și nu sunt mulțumiți de lume așa cum este. Ei cred că este un loc îngrozitor de crud și nemilos și își doresc un sens în viața lor.
P: Deci poate că ei simt nevoia mai acut decât alții.
MW: Pentru că au o astfel de energie de conducere. Și vor un zeu. Acum ei nu ar spune asta niciodată, dar vor ceva mai mare decât lumea formată din pâine și unt. Dacă asta este tot ce există, este lipsit de sens. Dacă viața nu este altceva decât muncă, de exemplu, nu merită trăită. Alcoolul îi scoate temporar din lumea mondenă – și apoi, desigur, în cele din urmă îi duce în inconștiență.
P: Mi s-a părut întotdeauna că dependența are elemente atât de evitare, cât și de substituție.
MW: Da. Evitarea ar fi evitarea războiului civil interior și este, de asemenea, o evitare a realității. Realitatea este prea dureroasă dacă concluzia este că nu sunt iubit, că voi fi respins dacă sunt cine sunt. Aceasta este o recunoaștere insuportabil de dureroasă.
P: Dar diferit de nevoia unui alt nivel despre care tocmai ai vorbit.
MW: Da. O parte a ei este frica. Cealaltă parte este că omul caută o realitate mai profundă.
P: În cartea ta scrii că mulți oameni ajung i la dependență pentru că „nu există un container colectiv pentru nevoile lor spirituale naturale”.
MW: A fost acolo în biserică, de exemplu, unde oamenii intrau în lumea sacră, se predau ei, părăseau lumea sacră și duceau acea energie înapoi în lumea profană. Dar aveau ceva de luat cu ei; aveau un sens. Suferința lor a primit sens. Nu poți trăi cu suferință fără sens. Așadar, aveți o evitare – dependenții nu trăiesc în aici și acum. Întotdeauna vor înceta să bea de lunea viitoare, sau vor înceta să mănânce de lunea viitoare, dar între timp mănâncă cât de mult pot până luni. Totul va fi bine în viitor... dar aici și acum? Nu sunt niciodată acolo unde sunt; ei aleargă mereu, sau visează la trecutul minunat sau la viitorul minunat. Deci nu sunt niciodată în corp. Corpul trăiește în prezent. Corpul există chiar acum. Dar un dependent nu este în corp, deci corpul suferă. Nelocuit. Și de aici vine acel sentiment teribil de foamete.
P: Faptul că întreaga cultură este într-o stare de dependență mă interesează în ceea ce privește această lipsă de sens. Este ca și cum ar exista o nevoie umană fundamentală de sens care poate fi la fel de puternică ca și nevoile instinctive. Ce ar putea satisface această nevoie pentru cei care sunt înstrăinați de bisericile tradiționale?
MW: Ei bine, cred că sunt două lucruri aici. Dacă îți imaginezi corpul nelocuit ca un fel de gaură goală, vezi că oamenii încearcă să-l umple în moduri diferite. Dar sufletul din trup este lăsat gol. Răspunsul meu este că adevărata hrană a sufletului este metafora. Întreaga lume a viselor este una metaforică, simbolică. Religia se bazează pe simbol. Arta, muzica, poezia, întreaga lume creativă — lumea sufletului — se bazează pe simbol.
Sursa: perabola.org