Donald Woods Winnicott

#biografie

Donald Woods Winnicott a fost un medic pediatru care, a fost printre primii care s-au format ca psihanaliști la sfârșitul anilor 1920.

Contribuția sa la evoluția psihanalizei constituie o schimbare semnificativă de la teoria clasică freudiană. Din 1945 încoace, după discuții controversate, lucrările științifice ale lui Winnicott creează o abordare psihanalitică particulară asociată cu tradiția independentă. În timp ce accentul lui Freud a fost pus pe psihosexualitate și complexul Oedip, concentrarea lui Winnicott a evidențiat chiar începutul vieții, deoarece descoperirile sale clinice psihanalitice au luminat semnificația rolului părintesc în relațiile obiectuale timpurii. Astfel, la baza contribuției lui Winnicott se află relația părinte-copil.

Abram a sugerat că dialogul lui Winnicott cu dezvoltarea Kleiniană concurentă, i-a ascuțit ideile și, ca urmare, rezultatul muncii sale de viață ar putea fi văzut ca, constituind o schimbare de paradigmă Kuhniană până în 1971, când a murit (Abram 2007). Lucrarea anterioară a lui Marjorie Brierley, care a subliniat că tehnica psihanalitică ar trebui să urmeze „firul Ariadnei afectului de transfer” anticipează conceptul lui Winnicott de configurare a mediului-configurare individuală și controtransfer (vezi Winnicott 1949; The Entry Marjorie Brierley).

Scrierile lui Winnicott sunt alcătuite din lucrări științifice, recenzii, articole de reviste și corespondență. Prima sa publicație a fost în 1931 - "Note clinice privind tulburările copilăriei", produsă ca una dintre seriile de asistență a medicilor pentru pediatri. La momentul publicării, Winnicott era în curs de a urma o pregătire analitică la Londra și fusese în analiză cu James Strachey din 1923. S-a calificat ca psihanalist adult în 1934 și un an mai târziu s-a calificat ca primul psihanalist bărbat pentru copii. În următoarele trei decenii, Winnicott a lucrat ca analist în cabinetul privat, atât cu copii, cât și cu adulți, alături de activitatea sa de medic pediatru. Era deosebit de cunoscut pentru clinica sa de pediatrie de la Spitalul Paddington Green din vestul Londrei. În consecință, contribuția lui Winnicott la evoluția psihanalizei a fost modelată de angajamentul său profund cu familiile, în special cu bebelușii și cu mamele lor, alături de experiența sa de analiză personală. De fapt, a scris el, că numai prin experiența sa de a fi în analiză a putut să vadă bebelușul ca pe o ființă umană (Winnicott 1989). Winnicott se referea la modul în care experiența de a fi în analiză stimulează pacientul să acceseze stări sufletești infantile profunde. Setarea analitică facilitează acest răspuns.

Lucrarea lui Winnicott a fost identificată ca o matrice teoretică cu 3 faze distincte, fiecare marcând o realizare teoretică majoră:

Prima fază 1935 - 1944 - Configurarea individuală a mediului

Faza a doua 1945 - 1960 - Fenomene de tranziție

Faza a treia 1960 - 1971 - Utilizarea unui obiect.

 
Natura umană: cadrul de referință al lui Winnicott

Primele lucrări științifice ale lui Winnicott pun sub semnul întrebării condiția umană și ce înseamnă să fii subiect. El a întrebat: „Ce face viața să merite trăită?” și a arătat că psihanaliza a fost un studiu al naturii umane, precum și o metodă terapeutică. În centrul matricei teoretice a lui Winnicott se află conceptul unui sentiment al sinelui care ar putea evolua doar în contextul unui mediu facilitator, adică al relației părinte-copil. Fiecare avans teoretic major constituie un concept general care stă la baza evoluției gândirii sale.

Configurarea mediului-individual

Constatarea lui Winnicott, în 1942, că „nu există un copil” a evidențiat faptul că nu este posibil să vezi un individ fără a lua în considerare influența psihică profundă a părinților. Această observație s-a bazat pe recunoașterea de către Freud a transferului ca manifestare a transmiterii psihice legate de istoria psihică timpurie a sugarului. Datorită dependenței copilului de obiect, simțul său evolutiv de sine a încorporat inevitabil în transmisiile emoționale ale părinților.

Fenomene tranzitorii

Acesta este un concept care explică dinamica interpsihico-intrapsihică a călătoriei subiectului către capacitatea de a se distinge de Nu-eu, adică capacitatea de a simboliza. Folosirea unui „obiect de tranziție” de către tânărul copil, a sugerat Winnicott, a fost modul în care copilul a lucrat cum să separe și să dezvolte un sentiment autonom de sine, deși se bazează pe internaționalizarea îngrijirii celorlalți.

Utilizarea unui obiect

Capacitatea de a gândi simbolic înseamnă că subiectul poate folosi obiectul. Pentru Winnicott, acest lucru însemna că obiectul a supraviețuit comunicărilor instinctuale intense ale sugarului. S-a sugerat că această teorie este teoria finală a agresivității a lui Winnicott, care oferă o modalitate alternativă de a înțelege soarta agresiunii umane fără a recurge la noțiunea de instinct de moarte.

Rezumat

Moștenirea științifică a lui Winnicott continuă să fie realizată și, conform unui studiu recent, există 15.642 de articole în care este citată lucrarea sa. Astfel contribuția sa constituie o dezvoltare majoră în psihanaliză recunoscută la scară internațională.

În plus față de contribuția sa științifică la psihanaliză, analiza copiilor și nu numai, ar trebui să ne amintim că a fost un membru dedicat și conștiincios al Societății Britanice de Psihanaliză și a fost înscris în numeroase comitete. În mod semnificativ, a fost președintele acesteia în două ocazii: 1954 - 1956 și 1963 - 1965.

C.C.