Reputatul medic Eduard Pamfil, o adevărată celebritate a psihiatriei românești în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, stabilit la Timișoara în anul 1950, s-a născut la Geneva, la 6 mai 1912, oraș în care a făcut și studiile preuniversitare. A urmat facultatea de medicină la Cluj, s-a specializat în neurologie la București sub îndrumarea profesorului Nicolae Ionescu-Sisești, iar apoi la Paris, cu neurologul Jean Lhermitte și cu psihiatrul Paul Guiraud, două somități ale vremii în specialitățile respective. Imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial, și-a continuat specializarea în Franța, cu nu mai puțin faimosul psihiatru și psihanalist Henry Ey, la spitalul „Sainte Anne”.
Fondatorul disciplinei de psihiatrie la Timișoara A revenit în țară în 1948 și, după ce a lucrat pentru scurtă vreme la Ministerul Sănătății alături de Florica Bagdasar, pe atunci ministru, s-a stabilit la Timișoara, unde a înființat, imediat după venirea sa, catedra de psihiatrie la facultatea de medicină și și-a început activitatea de medic psihiatru.
A fost șeful catedrei pe toată durata șederii sale la Timișoara, până în anul 1977, când s-a pensionat. Studenții săi l-au privit ca pe o personalitate emblematică a rezistenței culturale într-o lume în care adevăratele valori erau răstălmăcite și își pierduseră sensul.
Între 1956 și 1959 a fost profesor la facultatea de medicină din Cluj dar, în urma manifestărilor studențești din 24 ianuarie 1959, care au avut loc cu prilejul aniversării centenarului Unirii Principatelor, a fost dat afară din facultate, arestat și anchetat timp de două luni pentru „uneltire contra ordinei sociale”. A fost mutat în orașul Siret, unde a primit sarcina de a organiza o unitate medico-socială pentru persoane cu handicap mental și care a devenit o mare reușită profesională. Revenit la Timișoara în 1963, și-a continuat activitatea la catedra pe care a creat-o și a înființat un cerc de dezbateri interdisciplinare la care se întruneau, săptămânal, medici, psihologi, sociologi, logicieni, ciberneticieni, matematicieni, filosofi, chimiști, artiști plastici, scriitori, poeți. În cadrul cercului de bionică, profesorul, care avea legături cu elita intelectuală a vremii din întreaga țară, punea in dezbatere, în manieră socratică, idei findamentale despre ființa umană, analizând-o din toate perspectivele posibile.
Cel mai renumit psihiatru din țară, în vizorul Securității Încă de la începutul anilor ’50, Eduard Pamfil a intrat în vizorul Securității, din cauza originii sale „cu reminiscențe burgheze” (tatăl său fusese profesor universitar iar mama, franțuzoaică), și pentru că frecventase biblioteca britanică din Timișoara, considerată „o oficină de spionaj”. A fost obligat să dea declarații la Securitate fiind în același timp urmărit, a fost acuzat că a ținut conferințe „despre unii savanți și scriitori cosmopoliți ai culturii decadente din Apus” și suspectat în „problema spionajului englez”. I s-au cerut declarații legate de anii petrecuți în Franța după cel de-al doilea război mondial și a fost obligat să explice securiștilor, pe înțelesul și pe placul lor, cursul de psihiatrie clinică pe care îl ținea la facultate. Securitatea a încercat să-l recruteze ca agent, dar a ajuns la concluzia că „nu este sincer cu organele noastre”, este „un element dușmănos”, frecventează „Cercul literar” din Timișoara unde citește unui cerc restrâns “poezii cu caracter mistic și dușmănos la adresa regimului”, și s-a mărginit să-l țină sub urmărire.
Spitalul din Gătaia – loc de refugiu și de creație pentru adversarii regimului În anii ’70, Eduard Pamfil vizita adesea spitalul de psihiatrie din Gătaia, condus în acei ani de dr. Radu Ricman, unde lucra și colaboratorul său, dr. Doru Ogodescu. Cu concursul medicilor de acolo, adevărați oameni de spirit, spitalul devenise un loc de refugiu dar și de creație pentru numeroși scriitori și artiști, un adevărat nucleu cultural, un fel de agora a lui Socrate unde se organizau seri filosofice cu discuții în contradictoriu și cenacluri literare. Existau săli de concert în care se asculta muzică de calitate, o bibliotecă valoroasă și terenuri de sport pentru menținerea sănătății fizice. Publicul era alcătuit din pacienții care nu sufereau de afecțiuni prea grave, căci profesorul Pamfil încuraja vindecarea nevrozelor prin artă și muzică. În acei ani, Gabriel Liiceanu și Thomas Kleininger au început la Gătaia traducerea lui Heidegger, alți eseiști precum Tudor Țopa sau Petru Creția, mai mulți scriitori timișoreni și arădeni au găsit la Gătaia liniștea necesară creației. Anamaria Beligan și Valer Câmpan, pe atunci studenți la cinematografie, au făcut un film, formația Phoenix s-a retras aici după ce lansase câteva piese care nu conveneau regimului și a susținut mai multe concerte pentru cei aflați în spital.
Acesta dobândise faima unui fel de stat în stat în care nu pătrundea nici miliția nici securitatea iar scriitorii și artiștii se simțeau liberi să creeze fără a avea sentimentul de a fi cenzurați.
La Gătaia s-au scris și s-au tradus cărți de valoare, s-au născut lucrări de pictură și sculptură, s-au turnat filme, și tot acolo și-a lansat Eduard Pamfil volumul de poezii „Arioso dolente”, prezentat de Șerban Foarță. Creatorul psihiatriei antropologice Eduard Pamfil a conceput o sinteză antropologică bazată pe un dialog interdisciplinar, ca “un mic banchet al cunoașterii”, asupra enigmelor naturii umane care generează interminabile întrebări generate de explorarea ființei umane.
Doctorul Pamfil considera că știința modernă se află la o răscruce de sensuri și la un nivel superior de înțelegere a lumii, dar întrebările fundamentale pentru descifrarea ființei umane, „a duplicitarei și problematicei naturi a sufletului omenesc”, au rămas aceleași. El a fundamentat așa-numitul „sistem triontic al persoanei”, o ontologie dialectică, un model psihogenetic evolutiv care ar corespunde unei istorii naturale a sufletului omenesc și ar deschide noi perspective în orientarea antropologică. Profesorul Pamfil definise un cadru cultural antropologic și sensul existenței umane, cu convingerea că multe afecțiuni psihice pot fi tratate prin artă și muzică.
Principalele sale lucrări în domeniu sunt „Psihologie și informație” (1973), „Nevrozele” (1974) eseul de antropologie „Persoană și devenire” (1976), „Psihozele” (1976), cele mai multe scrise împreună cu colaboratorul său, dr. Doru Ogodescu.
Muzicianul, poetul, artistul Personalitate înzestrată cu o vastă cultură universală, Eduard Pamfil a studiat, la Paris, chitara clasică și era socotit un virtuoz al acestui instrument. A fost primul chitarist român care a concertat la Ateneul Român, fiind din 1983 până în 1990 membru în juriul Festivalului Național de Chitară Clasică de la Sinaia, a fost, deopotrivă, poet și autorul unor lucrări de grafică.
În anii ’70, întreaga elită timișoreană, artiști și literați, frecventa cercul de bionică al profesorului, în cadrul căruia se discutau noile curente și tendințe ale mai multor discipline științifice și culturale, menite să aprofundeze cunoașterea ființei umane.
Printre apropiații săi s-a numărat cunoscutul muzician Ilie Stepan, care a studiat cu profesorul Pamfil chitara clasică înainte de a înființa formația „Pro Musica”, pictorii Ștefan Bertalan sau Constantin Flondor, creatori ai grupului „Sigma”, preocupat, la rândul lui, de conceperea unui nou sistem pedagogic și experimental și de interacțiunea diverselor discipline științifice și sociale și ai cărui membri frecventau cercul de bionică.
Eduard Pamfil este și autorul volumului de poezii „Arioso dolente” (1979) și a volumului biografic/autobiografic „Cartea cu Pamfil”, realizat în colaborare cu Ion Nicolae Anghel și apărut la doi ani după moartea sa.
S-a stins din viață în 5 septembrie 1994, iar clinica de psihiatrie din Timișoara îi poartă astăzi numele. De asemenea, festivalul internațional al tinerilor chitariști, care are loc în luna decembrie a fiecărui an, se numește “Eduard Pamfil”.