Dorin Dumitran
Așa cum vă făgăduiam la începutul interacțiunii noastre, dorim să promovăm Știința. Cu toate limitările ei inerente și care, evident, dau o așa-zisă prețiozitate unor critici marginale, Știința se sprijină pe două metode princeps: observația și experimentul. Îl invocăm aici pe unul dintre cei mai redutabili oameni de știință, Richard Dawkins, președintele fundației care îi poartă numele, organizație care vă oferă acces liber la cercetări serioase. Dacă veți fi interesați și dacă veți avea răbdarea necesară, cu siguranță că vă veți ascuți – așa cum bine spunea Carl Sagan- ”aparatul critic de detectare a bazaconiilor” de care fiecare dispunem.
Pe site-ul Fundației https://richarddawkins.net/aboutus/ găsim aceste rânduri:
”Misiunea Fundației Richard Dawkins este de a promova educația științifică și o viziune seculară asupra lumii. Unii ar putea considera că acestea sunt două misiuni distincte:
1) Popularizarea valorii Științei
și
2) Promovarea secularismului.
Da, acestea sunt obiectivele fundației mele. Nu veți fi surprinși să aflați că prioritatea mea personală este Știința ca fiind una dintre cele mai înalte și mai satisfăcătoare realizări ale spiritului uman din punct de vedere estetic. Dar permiteți-mi să trasez legătura dintre Știință și cealaltă preocupare a fundației mele, promovarea secularismului. Văd aceste obiective ca fiind legate între ele și consolidându-se reciproc.
Sunteți bine familiarizați cu provocările existențiale ale schimbărilor climatice globale și ale creșterii nesustenabile a populației cu care se confruntă omenirea și planeta. Dintre toate forțele care se opun unui răspuns bazat pe dovezi, religia este cea mai activă - și este deosebit de puternică în America.”
GENA EGOISTĂ, considerată o capodoperă a literaturii științifice, conține 590 de pagini în ediția a doua aniversară de 40 de ani și a apărut la Editura Publica în 2019. Mă bucur că a fost tradusă și la noi, eventual ”întru îndreptarea noastră”.
Demersul de a face o sinteză a acestei lucrări monumentale este extrem de dificil dar îmi va fi iertat subiectivismul aprecierii. Voi scrie scurt tocmai pentru a nu vă răpi bucuria descoperirii.
Pp. 80-81: «o moleculă de ADN este un lanț lung, ale cărui cărămizi, sunt niște molecule mai mici numite nucleotide...(...) răsucite împreună într-o spirală elegantă: ”dublul helix”; ”elicea nemuritoare”. Nucleotidele care le alcătuiesc sunt de numai patru tipuri, numite pe scurt A,T, C și G». (n.n. adenină, timină, citozină și guanină).
«ADN-ul este repartizat în celule...fiecare dintre aceste celule conține câte un exemplar complet din ADN-ul corpului respectiv. Acest ADN poate fi privit ca un set de instrucțiuni referitoare la modul în care se construiește un corp, scrise în alfabetul A,T, C și G al nucleotidelor».
Mai simplu:
1. Suntem alcătuiți din peste 30 de trilioane de celule.
2. Fiecare celulă are un nucleu.
3. Nucleul este o bibliotecă deci, fiecare celulă deține o bibliotecă.
4. În biblioteca fiecărei celule găsim 46 de volume. Să le spunem ”cărți groase”. Sunt cromozomii: 23 de la mama, 23 de la tata. La rândul lor, părinții noștri au venit cu bagajul...părinților lor, etc.
”p.85: am putea spune că, arhivate în nucleul fiecărei celule, există două seturi alternative de planuri, în 23 de volume...volumul 1a și 1b, 2a și 2b...etc. Noi primim fiecare cromozom intact de la unul dintre părinții noștri, în ale cărui testicule sau ovare a fost asamblat...”.
Sau, naiv și imprecis:
1. Fiecare volum cuprinde planurile arhitecturale ale organismului, pagină cu pagină. Fiecare pagină este o genă(sinonim: cistron). Pg.91: ”o genă se definește drept oricare porțiune din materialul cromozomial care, potențial, durează suficient de multe generații, pentru a servi drept unitate de selecție naturală (...) un replicator de înaltă fidelitate a copierii...Fidelitatea de copiere este un alt mod de a spune longevitate în formă de copii”.
2. Succesiunea de litere ACTG are un comutator ON/OFF. Ele spun, de exemplu, cum să se facă ochiul, unde să fie plasat și când să se facă. La fel, în cazul fiecărui segment/subsegment/organ/aparat din corpul nostru.
3. Pg.100: ”aceasta este ocupația lor (n.n. a genelor). Ele sunt replicatorii, iar noi suntem mașinile lor de supraviețuire. Atunci când ne-am îndeplinit misiunea, suntem înlocuiți. Genele însă supraviețuiesc în ere geologice: genele sunt eterne”.
4. Pg.83. ”Realmente, genele dirijează indirect construirea corpurilor, iar influența se exercită într-un singur sens: caracteristicile dobândite nu sunt moștenite ereditar.” (n.n. sublinierea nu se află în text).
Spus mai simplu: ceea ce ești, modul în care ești construit este de la antecesori, de la strămoși. De la forma și desimea sprâncenelor, până la ultima celulă. Ceea ce ai dobândit, nu se transmite!
Tot pagina 83: ”Indiferent de câte cunoștințe și de câtă înțelepciune acumulezi în timpul vieții, nici măcar o iotă din ele nu se va transmite copiilor tăi pe căi genetice. Fiecare nouă generație începe de la zero. Un corp este instrumentul genelor de a se păstra nealterate”.
Cunoscând acestea, ne întrebăm cum ar arăta o discuție între Richard Dawkins și recent aeropurtații psihotraumatologi veniți de curând pe teritoriul românesc și care spun că trauma se transmite pe filieră epigenetică. Că toate adicțiile, au în spate o traumă sau mai multe.
Însă:
I. În ceea ce privește o testare sistematică a teoriei epigeneticii și a traumei, în American Journal of Psychiatry, găsim: "Constatările acestei analize epidemiologice a efectelor epigenetice ale stresului din primii ani de viață nu susțin ipoteza unor schimbări robuste în metilarea ADN-ului la tinerii victimizați."
II. În ciuda identificării a 64 de loci genomici (n.n. poziție fixă pe un cromozom în care se află o anumită genă sau un marker genetic...adică, pagina corectă din volumul despre care vorbeam mai sus) asociați cu tulburarea bipolară, dl psihotraumatolog X consideră că dovezile științifice privind o contribuție genetică la această tulburare sunt "aproape inexistente" și respinge studiile pe gemeni, un element de bază al cercetării genetice în psihiatrie și nu numai, ca fiind greșite. Aici, ca și în alte părți, poziția extremă a d-lui psihotraumatolog împotriva explicațiilor genetice și a bolilor cerebrale conține și germeni de adevăr. Explicațiile reducționiste din punct de vedere biologic merită să fie contestate, chiar dacă ele sunt caricaturi ale modului în care majoritatea profesioniștilor din domeniul sănătății mintale înțeleg sau tratează în practică bolile mintale. Într-adevăr, rolul traumei în sănătatea mintală a fost adesea neglijat în psihiatrie. Dar, a neglija rolul factorilor genetici în bolile mintale este la fel de distorsionat ideologic și de simplificator ca și neglijarea rolului adversității. Adevărul aici este frustrant de complex. Decenii de cercetare arată că nenumărate experiențe de viață și variante genetice se combină în moduri complicate pentru a-i face pe unii oameni mai vulnerabili la boală decât alții.
Lectură cu răbdare.