Traducere din: Arthur S. Chancellor. Investigating Sexual Assault Cases , 2nd Edition.
Partea I
Dorin Dumitran
Intervievarea victimelor care au trecut prin evenimente traumatice este adesea dificilă și poate fi frustrantă pentru unii polițiști. Acest lucru se datorează faptului că victimele nu procesează și nu își amintesc evenimentul în același mod în care gândesc polițiștii. Atunci când se confruntă cu o agresiune sexuală, victima începe să experimenteze lucrul de care se temea cel mai mult sau despre care fusese avertizată că se poate întâmpla. Acum, chiar i se întâmplă.
În majoritatea evenimentelor violente, victima nu este preocupată de aspectele conjuncturale- cum era îmbrăcat agresorul, ce tip de armă sau cuțit a fost folosit și dacă au fost și alte persoane martore. De asemenea, nu este preocupată în mod special de succesiunea în timp sau în ce ordine cronologică au avut loc unele evenimente. Confruntările violente se aseamănă cu situațiile de tip "luptă sau fugi" în care vă confruntați cu o situație gravă care vă amenință viața. Răspunsul uman este fie de a lupta pentru a te apăra sau să fugi pentru a evita rănirile grave.
În cazul agresiunilor sexuale, victimele sunt de obicei mai preocupate să supraviețuiască, mai degrabă decât să opună rezistență fizică și să se poată alege cu răni grave sau să fie ucise. Acest lucru explică de ce atât de multe victime se conformează agresorului pentru a evita să fie rănite. De asemenea, victimele traumatizate nu sunt la fel de preocupate de descrierea sau caracteristicile fizice ale infractorului. Aceste evenimente periferice nu sunt la fel de importante pentru ele în acel moment. Acest lucru nu înseamnă că nu au întipărit aceste fapte, dar ele au fost codificate în memoria lor în mod diferit față de confruntarea fizică directă.
Pentru cei care interoghează orice supraviețuitor al unui incident violent, aceste interviuri sunt departe de ceea ce înseamnă intervievarea unei victime a unui furt de mașină sau a unei spargeri. Cei care interoghează orice victimă a unui eveniment violent sau traumatizant trebuie să fie conștienți de aceste aspecte și este nevoie de o pregătire specializată și o abordare specializată pentru a obține detaliile necesare.
Tehnica interviului de analiză comportamentală.
Procesul de intervievare a victimei descris aici se bazează în principal pe tehnica interviului orientat spre comportament, tehnică de interviu care a fost descrisă pentru prima dată de Robert Hazelwood și Ann Burgess (2008) și explicată de Hazelwood în numeroasele sale cursuri pe această temă.
Această tehnică se bazează pe un interviu detaliat cu victima și are două obiective de bază:
- în primul rând, pentru a obține detaliile necesare pentru a stabili că a fost comisă o infracțiune și pentru a identifica autorul infracțiunii, dacă este cunoscut și,
- în al doilea rând, pentru a identifica eșantioane de comportamente verbale, fizice și sexuale ale infractorului manifestate pe parcursul agresiunii. Aceste comportamente ale infractorului vor ajuta la identificarea diferitelor caracteristici de personalitate ale unui infractor necunoscut. Odată ce am identificat tipologia infractorului, putem utiliza aceste informații pentru a formula un plan de capturare a infractorului, eventual de corelare a cazurilor împreună și să colaborăm cu procurorul pentru a trimite infractorul în instanță.
Atunci când este realizat corect, interviul cu victima poate fi un proces foarte lung, plin de stres și emoție. Prin urmare, înainte de a realiza interviul cu victima, este necesar să se țină cont de câteva lucruri importante și care trebuie să fie luate în considerare.
Etapele inițiale.
Primul pas este evaluarea victimei de către personalul medical, fie din cauza leziunilor fizice, fie pentru a recupera potențiale probe medico-legale. Aceasta este prima decizie importantă în această etapă. Dacă este necesar, leziunile ar trebui examinate și tratate cât mai rapid posibil înainte de a se încerca intervievarea victimei. Este important de subliniat că astfel de probe sunt extrem de fragile și trebuie colectate cât mai curând posibil. Considerentul cheie în ceea ce privește examinarea medicală este timpul scurs dintre eveniment și raport. În cazul în care raportarea este făcută în același timp cu evenimentul, atunci examinarea medicală ar trebui să fie o activitate automată. În cazul în care evenimentul a avut loc cu mai mult de 120 de ore înainte de interviu, atunci examinarea nu este, în general, eficientă. Dacă evenimentul a avut loc în intervalul 24- 120 de ore mai devreme, atunci se recomandă insistent ca victima să fie examinată dacă nu înainte de interviu, atunci imediat după aceea. Odată ce au fost abordate problemele medicale, următoarea decizie este dacă victima este capabilă să reziste la un interviu de lungă durată. Acest concept este oarecum în contradicție cu ceea ce noi, în calitate de ofițeri de poliție gândim în general despre aceste tipuri de interviuri critice. În calitate de ofițeri de poliție, dorim să începem investigația cât mai repede posibil, deoarece știm că avem cele mai bune șanse de a recupera informații, probe importante și de a rezolva orice este nevoie, în etapele inițiale. În cazul omuciderilor, în general spunem că cele mai bune șanse de a rezolva un caz sunt în primele 48- 72 de ore; după aceea, șansele de a rezolva cazul încep să scadă. Același lucru este valabil pentru majoritatea infracțiunilor sexuale, inclusiv violul și agresiunile sexuale. Dar, deoarece declarația victimei este foarte importantă pentru succesul anchetei, dacă victima nu este în starea fizică sau emoțională pentru a da o declarație bună și detaliată sau este prea distrusă pentru a sta să fie intervievată, atunci ar fi mai bine să se amâne interviul. Vedem acest lucru în cazurile în care victima a suferit traume fizice extreme sau când agresiunea a implicat agresiuni sexuale din zona torturii. Este, de asemenea, un aspect de luat în considerare atunci când agresiunea a avut loc la primele ore ale dimineții sau a avut loc pe parcursul unei perioade de timp îndelungate. În cazul în care victima a consumat alcool sau droguri, poate fi necesară o amânare, dacă nu din alt motiv măcar din acela pentru a permite victimei să își revină suficient de mult pentru a da o declarație coerentă. Cu toate acestea, amânarea interviului cu victima este întotdeauna un joc de zaruri. Există momente în care victima se întoarce pentru interviu așa cum s-a convenit și poate da o relatare bună a ceea ce s-a întâmplat. Există și alte situații însă, când victimele sunt atât de copleșite de evenimente încât aleg să nu se mai întoarcă la poliție, sau, chiar mai rău, sunt influențate sau amenințate de agresor, de familia lor sau de o persoană importantă și nu se mai întorc niciodată pentru a da o declarație. Deși este important să se obțină orice declarație, o victimă odihnită este mai probabil să dea o declarație mai bună. Trebuie să punem în balanță posibilitatea de a obține o declarație mai bună, cu posibilitatea ca victima să decidă să nu meargă mai departe cu plângerea sa. Acesta este un bun exemplu pentru violurile ”îngropate”. Problema cea mai mare atunci când acest lucru se întâmplă este că agresorul nu va fi urmărit penal și ar putea comite o altă infracțiune sau, în multe situații, cu aceeași victimă din nou. Orice întârziere în luarea unei declarații din partea victimei este întotdeauna dependentă de eveniment și de victimă. În cazul în care se ia decizia de a întârzia interviul detaliat pentru o altă dată, se recomandă să se facă o programare definitivă înainte ca victima să poată pleca acasă. Acest lucru este important, deoarece dorim să ne asigurăm că aceasta se va întoarce pentru interviu la o oră stabilită. În cazul în care interviul victimei este amânat, se efectuează o examinare a locului faptei și o examinare medicală ar trebui totuși efectuată pentru a documenta și a colecta orice informații fizice sau probe medico-legale.
Un alt aspect important și demn de luat în considerare este cine va conduce interviul inițial cu victima și cine altcineva va participa la procesul de intervievare. Există mai multe școli de gândire cu privire la acest aspect și mulți consideră că o femeie polițist este cea mai bună persoană care să conducă interviul. Raționamentul este că, din cauza evenimentelor, o femeie poate fi mai înțelegătoare sau victima poate fi mai reticentă să discute detalii jenante cu un bărbat. Cu toate acestea, în multe cazuri, această concepție este mai degrabă rezultatul faptului că bărbații sunt stânjeniți și se simt inconfortabil din cauza interviului și subiectului, sugerând astfel că este mai bine să fie realizat de femei. Cu rare excepții, bărbații pot fi la fel de eficienți ca și femeile, indiferent de ceea ce se întâmplă în timpul interviului. Decizia ar trebui să fie bazată pe victimă, inclusiv pe considerente culturale și religioase diferite. De exemplu, unele femei ar fi reticente să se afle chiar și în aceeași cameră cu un bărbat care nu este soțul ei sau ar putea avea interdicție culturală de a exprima în fațaunui bărbat ceea ce s-a întâmplat. În aceste situații, bunul simț dictează ca un ofițer de sex feminin să conducă interviul pentru a evita orice altă traumatizare a victimei. De asemenea, ar fi important ca un ofițer de sex feminin să se ocupe de caz sau cel puțin să facă parte din anchetă.
În ceea ce privește persoanele care ar trebui să fie prezente în timpul interviului, există câteva orientări de bază și recomandări, precum și unele lucruri pe care trebuie și nu trebuie să le faceți. O recomandare este întotdeauna aceea de a exista o a doua persoană în încăpere atunci când vorbiți cu victima. Această a doua persoană poate fi un alt polițist, un ofițer de sex feminin sau, dacă este disponibil, un asistent social sau avocatul victimei. Această a doua persoană este practic prezentă pentru a evita orice posibile plângeri care ar putea fi făcute de victimă împotriva polițistului care face interviul dar și pentru a oferi victimei sprijin afectiv.
Indiferent de locul în care se desfășoară interviul se desfășoară, este foarte important ca interviul să nu ia aspectul unui interogatoriu.
Asistentul victimei.
Asistentul victimei, identificat uneori drept specialistul problemelor din spectrul traumei, poate fi un membru de neprețuit al echipei de investigație și, ori de câte ori este posibil, ar trebui să facă parte din interviu. Rolul lui este acela de a oferi sprijin general victimei în momentul în care aceasta are nevoie. Deși noi, în calitate de polițiști, suntem în general concentrați pe obținerea faptelor, pe stabilirea probelor, pe identificarea martorilor și pe alte aspecte ale anchetei, uităm frecvent de victima însăși. Acesta este un alt motiv pentru care pentru nevoia prezenței acestui specialist acoperă nevoia de a acorda atenție victimei și de a să fi capabil să ajungă la ea și să-i ofere sprijin în timpul unor momente deosebit de jenante, emoționale sau traumatizante.
De asemenea, este important să vă coordonați în prealabil cu acest specialist în cadrul unor contacte anterioare cu acesta. Dacă acest lucru nu este posibil, atunci este necesar să vă așezați la masă și să discutați cu acesta câteva minute înainte de interviu pentru a vă asigura că își înțelege rolul-cheie în procesul de interviu. Luați-vă ceva timp înainte de interviu pentru a acoperi problemele de bază și scopul interviului și, la fel, potențiala durată necesară pentru a aduna toate informațiile importante. Informați-l cu privire la probabilitatea de a pune aceleași întrebări de mai multe ori în timpul interviului. Acest lucru trebuie explicat pentru a arăta că nu insinuăm că victima nu spune adevărul sau că nu credem victima, ci că noi încercăm să obținem cât mai multe detalii posibile. Experiența a arătat că mulți specialiști pot să nu înțeleagă întregul proces de interviu și pot deveni defensivi și protectori ai victimei dacă au impresia că polițistulnu este profesionist sau că nu crede victima. Cu toate acestea, încercăm să surprindem cât mai multe detalii importante, deoarece cu cât victimele răspund la aceleași întrebări de bază, crește și probabilitatea ca noi să putem obține informații suplimentare pe măsură ce aceasta își amintește ce s-a întâmplat. Este posibil ca specialistul să nu înțeleagă pe deplin acest demers, dar o scurtă informare pentru a explica motivele acțiunilor noastre va fi de mare ajutor spre un interviu de succes.
Un al doilea motiv important pentru a discuta cu specialistul înainte de interviu este acela de a-l sfătui să nu se interpună între polițist și victimă, punând propriile întrebări, răspunzând la întrebări în locul victimei sau încercând să interpreteze ceea ce spune victima. În schimb, am dori ca, în principiu, să stea jos, să țină mâna victimei, dacă este necesar, dar în rest să rămână tăcut.
Există două momente în timpul interviului în care dorim ca specialistul să vorbească sau să întrerupă. Primul este atunci când consideră că victima are nevoie de o pauză dacă vede că evenimentul devine copleșitor pentru ea. Amintiți-vă că acesta este un eveniment emoțional și ultimul lucru pe care vrem să-l facem este să provocăm un prejudiciu suplimentar. Există momente în care pauzele scurte pentru a calma victima sunt în ordine și, cu excepția cazului în care există un motiv imperativ pentru a nu face acest lucru, este în general, recomandabil să se ia o pauză atunci când se solicită.
Al doilea caz de întrerupere adecvată este atunci când specialistul poate avea informații pe care dorește să le furnizeze polițistului fie că victima i-a spus ceva diferit mai devreme, fie că polițistul nu a înțeles pe deplin sau a interpretat greșit ceva ce a spus victima. În astfel de situații, dorim ca specialistul să ne informeze cu privire la această posibilă eroare, dar nu în fața victimei. Cel mai bine este să luați o pauză, să clarificați situația și apoi să continuați interviul. Alte considerente sunt, de asemenea, importante atunci când se stabilește cine va fi prezent la interviu cu victima. De exemplu, se recomandă cu tărie ca membrii familiei să nu fie prezenți în timpul interviului cu membrul lor de familie. În loc să ajute, membrii familiei tind să pună o presiune suplimentară considerabilă asupra victimei și ar putea să o determine să se abțină să ofere informații critice de teama unei posibile reacții a membrului de familie. Exemplele includ victimele mai tinere care au fost angajate în consumul voluntar de droguri sau alcool înainte sau în timpul incidentul sau care erau deja active sexual înainte de infracțiunea sesizată. Vinovăția sau rușinea ar putea determina victima să treacă cu vederea aceste aspecte importante ale evenimentului. Acest lucru poate deveni important atunci când, mai târziu, în cadrul anchetei, se obțin informații care contrastează cu informațiile inițiale ale victimei. Se ridică suspiciunea că victima nu a spus adevărul, ceea ce creează probleme pentru ancheta poliției și pentru victimă care poate va trebui să fie interogată din nou. Un alt motiv pentru a evita participarea membrilor familiei la interviu este influența pe care aceștia o pot avea asupra procesul, iar în multe cazuri membrii familiei pot încerca chiar să preia conducerea interviului. Exemple de acest gen includ încurajarea victimei să identifice un infractor chiar dacă nu sunt siguri, sau în unele cazuri chiar descurajează victima să identifice un infractor dacă acesta este cunoscut de către familie sau este un alt membru al familiei. Vedem acest lucru în special în cazul victimelor mai tinere și al victimelor incestului. De multe ori membrul adult al familiei poate crede că ajută la interogatoriu, dar în cele mai multe cazuri, aceștia reprezintă un obstacol și ar trebui excluși.
Soții, iubiții sau "partenerii de viață" ar trebui, de asemenea, evitați din același motiv de împiedicare a victimei de a spune întreaga poveste și posibilitatea adăugării unei traume suplimentare pentru victimă. Un exemplu ar fi o victimă care, de teamă, a fost ascultătoare și nu a opus rezistență la infractorului. Deși acest răspuns este clar înțeles de majoritatea polițiștilor, este posibil ca acest lucru să nu fie înțeles de un soț care ar putea suspecta victima cum că ea ar fi putut împiedica cumva agresiunea sau ca și cum ar fi participat de bunăvoie. Alte dificultăți apar atunci când victima oferă detalii despre unele dintre cererile sexuale ale agresorului sau despre ceea ce a fost forțată să facă. Din nou, nu numai că acest lucru stânjenește victima, dar ar putea duce și la alte traume suplimentare trebuind să explice acest lucru în fața soțului, prietenului sau partenerului. Există, de asemenea, posibilitatea foarte reală ca partenerul victimei să se supere din cauza interogatoriului și să se amestece în interviu, eventual luând apărarea victimei dacă interogatoriul nu decurge așa cum se aștepta el să se desfășoare. Există, de asemenea, o posibilitatea ca soțul sau prietenul să vrea să audă interviul pentru a afla identitatea infractorului, deoarece intenționează să ia unele măsuri pe cont propriu. Există, de asemenea, posibilitatea ca victima să fi fost implicată într-o relație extraconjugală înainte de agresiune și nu ar dori să discute despre aceasta în fața soțului său. Există multe motive pentru a evita aducerea membrilor familiei în sala de interogatoriu și puține avantaje și, prin urmare, ar trebui să fie luate în considerate cu atenție înainte de a li se permite acestora să asiste la un astfel de interviu.
Declarația victimei.
O altă decizie importantă privește obținerea celei mai bune declarații oficiale a victimei și pentru aceasta opiniile sunt diferite. În mod tradițional, victima este intervievată și se obține o declarație scrisă cu privire la cele întâmplate. Din această declarație, polițiștii pot obține informațiile necesare cazului și eventual obține alte acuzații cu privire la alte infracțiuni care ar fi putut fi comise. Dezavantajul unei declarații scrise este reprezentat de potențialele conflicte care apar ca urmare a informațiilor suplimentare aflate ulterior în timpul investigației, care pot intra în conflict cu declarația inițială, sau după ce a trecut ceva timp, amintirile victimei se pot schimba sau pot apărea noi informații. În aceste situații, ar putea părea că există o neconcordanță între declarația inițială și ancheta sau declarațiile ulterioare. Orice declarație inconsecventă va fi folosită de către apărare ca dovadă a unor posibile greșeli, neînțelegeri sau chiar acuzații de denunț fals. Aceste potențiale conflicte sunt motivul pentru care unii procurori instruiesc polițiștii să nu ia, în primă instanță, o declarație scrisă de la victimă. În schimb, aceștia trebuie să întocmească un raport scris pe baza interviului cu victima. În acest fel, ei consideră că pot obține elementele de bază ale celor întâmplate, dar dacă există conflicte care apar mai târziu în investigație sau dacă mărturia victimei în instanță diferă de raportul inițial, aceste neconcordanțe în declarații devin problematice pentru apărare, care are la dispoziție doar un raport al poliției și nu o declarație pe care să o folosească împotriva victimei. Există, de asemenea, un alt punct de vedere care promovează practica înregistrării video a declarației victimei în același mod în care se procedează în cazul investigațiilor privind abuzurile asupra copiilor. Acest lucru oferă avantaje și dezavantaje și trebuie analizat cu atenție înainte de a iniția o astfel de proces. Avantajul este că înregistrarea video surprinde totul în cadrul interviului. Există multe momente în care anumite nuanțe pot fi greșit înțelese de către polițist în timpul interviului, dar care sunt apoi sesizate atunci când acesta revizuiește interviul. Înregistrarea video permite polițistului să parcurgă și să urmărească întregul proces de câte ori este necesar și permite procurorului să vadă victima și să judece modul în care aceasta va răspunde în instanță. În mod paradoxal, dezavantajul înregistrării video a declarației victimei este, de asemenea, faptul că aceasta surprinde totul. În acest sens, aceasta va surprinde și acele momente aparent nepotrivite pe care victima le-a manifestat, cum ar fi zâmbetul sau râsul nervos în timp ce descrie ce s-a întâmplat. Deși polițiștii ar putea fi instruiți să înțeleagă aceste comportamente nepotrivite, ar putea fi nevoie caprocurorul să localizeze aceste situații și să folosească martori experți pentru a putea explica cum aceste comportamente fac parte din instrumentele victimei de a face față traumei. Prin urmare, polițiștii trebuie să înțeleagă modul în care probe aparent foarte bune se pot transforma în dovezi foarte proaste împotriva cazului și a victimei. Dacă noi, în calitate de polițiști și procurori, suntem conștienți de motivul comportamentelor nepotrivite, putem depăși, în general, oricare dintre aceste probleme, dar va fi nevoie frecvent de experți suplimentari pentru a le explica pe deplin în instanță. În cazul în care o instituție decide să înregistreze video interviurile cu victimele sau suspecții, ar trebui să se stabilească o politică pentru a se asigura că toate interviurile victimelor și toate interviurile suspecților sunt înregistrate. Problema care apare fără o astfel de politică este aceea că oferim avocatului apărării o scuză pentru a pune la îndoială oportunitatea sau legalitatea oricărui interviu neînregistrat. Practic, dacă instituția înregistrează în mod obișnuit doar unele dintre aceste interviuri, întrebarea va deveni, de ce un anumit interviu nu a fost înregistrat? Implicația va fi că în timpul acestui interviu s-a întâmplat ceva ce poliția nu a făcut nu a vrut ca altcineva să vadă. Soluția este ca, dacă o instituție decide să înregistreze victimele sau suspecții atunci ar trebui să le înregistreze pe toate.
Un pas suplimentar în timpul procesului de interviu este să se ia câteva minute pentru a cere victimei să se pregătească o schiță aproximativă a camerei, casei sau zonei în care a avut loc agresiunea sexuală. Atunci când incidentul se presupune că a avut loc la un hotel sau în casa unui agresor, capacitatea victimei de a schița locul faptei se poate dovedi a fi o dovadă puternică pentru coroborare, dacă se potrivește cu ceea ce este ulterior observat ulterior în timpul examinării locului faptei. În unele incidente, agresiunea a avut loc în interiorul propriei locuințe a victimei, iar în timpul agresiunii agresorul a mutat victima dintr-un loc în altul. În aceste situații, este o idee bună să se ceară victimei să facă o schiță aproximativă a reședinței sale și apoi să explice pe schiță traseul care a fost parcurs prin casă de la un loc la altul. Se poate folosi o linie punctată pentru a demonstra mișcarea la locul faptei. Acest lucru nu numai că va ajuta la înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat în timpul evenimentului și, probabil, în secvențierea timpului. Ar putea de asemenea, să stârnească amintiri suplimentare cu privire la ceea ce s-a întâmplat în timpul evenimentului, pe măsură ce victima recreează ceea ce i s-a întâmplat. Ulterior, în timpul interviului cu autorul infracțiunii, acesta va fi rugat să facă același lucru, iar această simplă schiță se poate dovedi a fi o coroborare importantă în cazul în care agresorul, de asemenea face o schiță similară. În cele din urmă, acest portret-robot s-ar putea dovedi, de asemenea, important atunci când se efectuează examinarea locului faptei, deoarece s-ar putea să nu știm că agresorul sau victima au intrat într-o anumită zonă din casă în timpul evenimentului; acest lucru ne-ar putea determina să aruncăm o altă privire la locul faptei pentru a afla informații suplimentare și a prelucra suplimentar probe. Schița este o parte importantă a interviului, dar nu trebuie insistat în timp ce victima își spune povestea, deoarece tinde să îi distragă atenția de la furnizarea detaliilor evenimentului. Poate că cea mai bună sugestie este aceea de a permite victimei să facă schița după ce faptele de bază au fost obținute, dar înainte de a se finaliza declarația scrisă.
Din punctul de vedere al polițistului, înainte de începerea interviului cu victima se impune determinarea elementelor de bază ale sesizării inițiale.
Ne preocupă de următorul tip de informații:
Cine a făcut sesizarea la poliție - a fost victima sau o altă persoană?
Când a fost făcut raportul? (la ce oră/data?)
Ce anume a sesizat pentru prima dată victima sau altă persoană la poliție?
Care au fost constatările inițiale efectuate la locul faptei de către cei care au răspuns la sesizare? Ofițerii sau tehnicienii de la locul faptei?
Care sunt rezultatele inițiale ale examinării medicale, dacă aceasta a fost efectuată?
A existat vreun alt contact cu vreun alt ofițer de poliție?
Aceste informații de bază sunt importante, deoarece dorim să determinăm dacă există contradicții în rapoartele inițiale sau declarații contradictorii ale victimei sau ale martorilor pe care dorim să le verificăm, astfel încât să abordăm și să clarificăm toate aceste aspecte în timpul acestui prim interviu. Prin urmare, ori de câte ori este posibil, dorim să vorbim cu fiecare polițist sau persoană cu care victima ar fi putut vorbi sau interacționa din momentul în care a făcut sesizarea inițială și până la susținerea interviului. Orice declarații inconsecvente sau conflicte sunt întotdeauna mai bine să fie abordate de la început, decât mai târziu în cadrul anchetei, deoarece coroborarea acuzației victimei este un aspect important al investigației. De asemenea, dorim să fim capabili să recunoaștem orice declarații coerente între ceea ce a raportat inițial victima și ceea ce a raportat altor ofițeri de poliție sau persoane cu autoritate și apoi ceea ce victima raportează în timpul interviului său inițial. Declarațiile consecvente sunt o formă de coroborare și pot fi, de asemenea, o formulă foarte puternică de probă.
Contradicțiile și ceea ce par a fi declarații incoerente ar trebui să fie așteptate și nu neapărat privite ca fiind suspecte sau ca dovadă a unui denunț fals. Mai degrabă acest lucru este adesea rezultatul natural al transmiterii informațiilor de la o persoană la alta și de la o persoană la alta. Ceea ce dorim să facem este să reconciliem toate aceste potențiale conflicte în timpul primului interviu. Există un motto pe care îl folosim atunci când vorbim despre intervievarea victimelor abuzurilor sexuale. Practic, acesta spune: "intervievăm victima o singură dată pentru acuzare; ori de câte ori este nevoie, când o intervievăm pentru apărare". Importanța acestui motto provine din faptul că declarațiile se vor schimba adesea de-a lungul timpului și pe măsură ce sunt povestite din nou. Acesta este un proces natural, deoarece victima începe să își amintească din ce în ce mai mult din incident sau pe măsură ce memoria se simplifică. Totuși, acest lucru duce adesea la declarații inconsecvente, deoarece noile declarații vor intra în mod frecvent în conflict cu ceea ce a fost declarat inițial. Astfel, de fiecare dată când victima este interogată din nou, ne putem aștepta ca apărarea să folosească acest lucru ca exemplu de incoerență și declarații inconsecvente sau să sugereze că poliția a influențat cumva victima să își schimbe sau să adauge ceva la povestea ei.
Locația în care se desfășoară intervievarea victimei este, de asemenea, un aspect important. În timp ce preferința este, în general, la biroul polițistului sau într-o sală de interviuri din cadrul secției de poliție, nu dorim ca procesul de interviu să ia înfățișarea sau să fie confundat cu un interogatoriu al infractorului. Există momente în care trebuie să fim flexibili în ceea ce privește locația și nu este neobișnuit să desfășurăm interviul inițial la o locație din afara secției de poliție. Acest lucru poate include necesitatea de a intervieva victima în salonul de spital dacă a fost grav rănită sau la propria locuință dacă victima este prea traumatizată pentru a părăsi casa sau nu poate găsi pe cineva care să stea cu copiii pentru a putea merge la secția de poliție. Pot exista și alte probleme culturale care trebuie abordate înainte de interviu și, prin urmare Polițiștii trebuie pur și simplu să fie flexibili.
Procesualitatea interviului.
Stabilirea unei relații și a încrederii cu victima este vitală pentru ca interviul să aibă succes. Astfel, etapele introductive ale interviului propriu-zis ar trebui să fie dedicate stabilirii raportului și încrederii între victimă și polițist. Putem face acest lucru luându-ne câteva minute pentru a explica desfășurarea interviului. Amintiți-vă că aceasta este probabil prima dată când victima a avut vreun contact cu polițistul și probabil că este pentru prima dată când a fost victima unei infracțiuni. În general, singura lor sursă de referință este ceea ce au văzut la televizor sau ceea ce le-au spus alții. Procesul poate fi copleșitor pentru o persoană care a trecut recent printr-o agresiune.
La fel cum am făcut cu specialistul asistent, este o idee bună să-i explicăm victimei procesul de interviu, în special cât timp poate dura și necesitatea de a fi repetate anumite întrebări. Din nou, dorim să subliniem că acest lucru nu se datorează faptului că nu le credem, ci mai degrabă vrem să ne asigurăm că vom surprinde cât mai multe detalii posibil. Dorim să le oferim opțiunea de a lua o pauză atunci când simt nevoia.
Acești pași inițiali sunt concepuți pentru a reda victimei cât mai mult control posibil. Acesta este un considerent important, deoarece atât de multe victime raportează că pierderea controlului asupra corpului lor și vieții a fost una dintre cele mai mari experiențe traumatizante în urma agresiunii. Acordarea acestor câteva minute pentru a vorbi cu victima înainte de a începe interogatoriul propriu-zis cu privire la eveniment, va contribui în mare măsură la redarea controlului victimei, precum și pentru a stabili o relație.
În timpul acestei etape introductive inițiale este, de asemenea, un moment bun pentru a aduna câteva informații de bază despre trecutul victimei. În primul rând, vom avea nevoie de informații de bază ca parte a evaluării victimologice pe care o vom efectua. Astfel de informații includ date factuale, cum ar fi adresele de domiciliu, nivelul de educație, data nașterii, statutul marital și situația familială individuală a acestora. Pornind de la aceste informații de bază, tindem să reducem nivelul de stres atât al victimei, cât și al polițiștilor care sunt implicați într-un eveniment stresant și foarte emoțional. Întrebările și răspunsurile normale, de tip "dus-întors", ajută la stabilirea relației și scad nivelul de stres al tuturor.
Al doilea motiv pentru aceste întrebări de bază este pur și simplu pentru a obișnui victima să răspundă la întrebări - la urma urmei, noi supunem victimele la ceva ce probabil că nu au mai făcut niciodată înainte. Nu dorim ca acest lucru să se transforme într-un interogatoriu, sau un interviu cu întrebări și răspunsuri de tip "da sau nu", așa că, în esență, facem ca victima să se obișnuiască să răspundă la întrebări în detaliu.
Acești pași mici vor aduce diferențe mari în ceea ce privește cantitatea de informații obținute în timpul procesului de interogare. Această etapă introductivă este aproape în totalitate de natură administrativă (pe baza tipului limitat de informații personale), dar este un pas esențial în procesul de interviu și ar trebui privit ca un prim pas în realizarea uneibune mărturii pentru instanță și pentru a ajuta la eventuala recuperare a victimei. Odată ce au fost adunate informațiile de bază, este momentul să începem să trecem la partea centrală a interviului, în care victima povestește ce s-a întâmplat. Nu uitați că nimic nu se întâmplă într-un vid, așa că există întotdeauna un "înainte", un "în timpul" și un "după" pentru fiecare eveniment. Prin urmare, dorim ca victimele să-și înceapă relatarea a ceea ce s-a întâmplat cu câteva ore sau, în unele cazuri, chiar zile înainte de a fi avut loc evenimentul infracțional. Ceea ce căutăm sunt următoarele: ce făcea victima, unde se afla, cine cu cine se afla și, mai important, dacă a existat vreo interacțiune între victimă și infractor care a precedat agresiunea. În cazurile în care sunt implicate infracțiuni între străini, căutăm să aflăm ce anume a adus agresorul și victima împreună sau cum ar fi putut victima să ajungă în atenția infractorului? Acest concept de "ce se întâmpla înainte de incident" poate fi utilizat, de asemenea, pentru a ajuta la formularea evaluării victimologice. În circumstanțele în care victima și autorul infracțiunii se cunosc, "înainte" de incident ar putea să includă o perioadă de timp mult mai lungă decât doar de câteva ore. Ceea ce căutăm în aceste cazuri este relația exactă dintre victimă și agresor - în special dacă aceștia au fost sau ieșeau împreună, aveau o relație de lungă durată sau erau căsătoriți. De asemenea, "înainte" ar putea să includă detalii și antecedente legate de relațiile lor anterioare. Cu cât timp în urmă și ce detalii ar trebui să ofere cu explicația "înainte", depinde de victimă și de eveniment.
Cea mai bună metodă pentru a căpăta informații referitoare la agresiune este de a pune întrebări deschise, cum ar fi: "Vă rog să vă gândiți la ceea ce făceați sau unde vă aflați la câteva ore înainte ca incidentul să aibă loc. Începeți de acolo și spuneți-mi tot ce s-a întâmplat". Aceasta este o întrebare foarte deschisă, iar ceea ce căutăm este ca victima să povestească întregul eveniment. Căutăm și dorim să încurajăm victima să povestească întreaga întâmplare începând cu o perioadă, sperăm că cu mult înainte de incident, să continue prin incident și să spună exact ce i s-a întâmplat și apoi ce s-a întâmplat după aceea. Prin intermediul acestei metode, victima este acum în stare să ne spună ceea ce își amintește în general din întregul eveniment și, mai important, ne va spune și ceea ce consideră că este important. De asemenea, sperăm să aflăm cu cine a avut contact înainte de incident - cei care se pot dovedi ulterior a fi martori. Sunt deosebit de importanți orice martori care ar fi putut vedea victima înainte de agresiune și din nou după agresiune pentru a determina dacă există sau au existat schimbări fizice sau emoționale observate la victimă.
Încercăm să aflăm care au fost acestea, ce făcea în anumite momente și locații pe parcursul activității premergătoare infracțiunii, ceea ce ne oferă o șansă de a identifica piste de investigație suplimentare pentru potențiale interviuri cu persoanele cu care a avut contact înainte de agresiune.
Punem întrebări care suscită răspuns deschis și apoi încurajăm victima să continue, fără întrerupere, întreaga relatare a agresiunii și a urmărilor acesteia, inclusiv raportarea incidentului la poliție. Dorim ca aceasta să continue să ne povestească incidentul până când să ajungă la finalul povestirii și să spună ceva de genul: "asta e tot". Odată ce a spus "asta e tot" sau cuvinte în acest sens, ea spune că acesta este sfârșitul povestirii lor. Până când ajung în acel punct, reacția polițistului la orice oprire sau ezitare a lor ar trebui să fie "vă rog să continuați" sau "continuați", pentru a-i încuraja să își continue povestea. În timp ce victima își spune povestea, nu dorim să întrerupem sau să oprim fluxul de informații prin punerea de întrebări sau cerând clarificări ale declarațiilor. Atunci când victimele sunt întrerupte de întrebări în timp ce își spun povestea, acestea își pierd adesea firul gândurilor și se pot pierde probe valoroase. Un exemplu în acest sens este următorul schimb de replici:
Victima: Apoi am mers la un fast-food, am luat ceva de mâncare și am spus la revedere și am mers în parcare. Puneam cheia în încuietoarea ușii când am văzut un tip care cobora dintr-o mașină roșie... Polițist: Deci, ce ați comandat la restaurant? Victima: Și am văzut că era un... Ce? Oh, un hamburger, cred. Polițist: Un hamburger? OK, ești sigură? Victima: Ei bine, hamburger sau cheeseburger și cartofi prăjiți. Polițist: OK, ce au primit ceilalți? Victima: Nu știu. Nu sunt sigură. Polițist: OK, continuați. Victima: OK, bine, atunci, am fost împinsă la pământ și a început să mă lovească... În acest caz, victima era pe punctul de a-i spune detectivului că l-a văzut pe bărbat parcat într-un autoturism roșu, lângă mașina ei și să ofere o bună descriere fizică a agresorului și chiar mai important, că îl văzuse în interiorul restaurantului în timp ce ea se afla înăuntru. Din păcate, polițistul i-a întrerupt expunerea, iar când a continuat, a omis acea parte a declarației sale. Acest tip de incident a avut loc de multe ori când anchetatorul a început să întrebe lucruri fără importanță care nu au făcut decât să distragă atenția victimei. În acest stadiu al interviului, anchetatorul ar trebui să rămână strict în modul de ascultare.
Este posibil ca victimele să fie ezitante și ezitante sau îngrijorate că vorbesc prea mult, așa că este posibil să fie nevoie să fie încurajate, iar polițistul trebuie să se îngrijească doar de a face ca victima să continue să vorbească și să își spună povestea fără întrerupere. Dacă este posibil, polițistul care conduce interviul nu ar trebui nici măcar să ia notițe, bazându-se, în schimb, pe partenerul său pentru a nota faptele de bază și a identifica zonele care ar putea necesita explicații sau clarificări mai târziu în timpul interviului. Acest lucru permite victimelor să continue nestingherite cu povestea lor.
A nu pune întrebări necesită o mare disciplină, pentru că în calitate de polițiști avem de-a face cu fapte și dovezi.De obicei, dorim să trecem peste toate informațiile străine și să ajungem la detalii ale evenimentului și, prin urmare, simțim nevoia să clarificăm anumite declarații pe măsură ce sunt făcute. Cu toate acestea, atunci când întrerupem victima, intervenim în relatarea poveștii și în ceea ce crede ea că este important. Astfel, în loc să ne spună ceea ce crede că este important, începe să reacționeze la întrebările noastre și poate să-și reorienteze povestea în funcție de interesul nostru sau să înceapă să ne spună ceea ce crede că noi suntem cu adevărat interesați. Odată ce victima a terminat de povestit evenimentele anunțând "asta e tot", sau folosind cuvinte în acest sens, polițiștii ar trebui să ia câteva momente pentru a-și revizui notițele. Victima ne-a spus acum ce s-a întâmplat în esență. Pentru că este pentru prima dată când spune povestea, este posibil să existe puține detalii referitoare la evenimentul în sine, dar în general sunt mult mai multe amănunte despre acțiunile lor înainte și după eveniment.
După revizuirea notelor și a acelor zone în care au fost necesare informații suplimentare ar putea fi necesare întrebări suplimentare, începeți din nou cu o întrebare deschisă. De data aceasta dorim să încercăm să ne concentrăm puțin mai mult pe "în timpul" evenimentului, sau pe agresiunea propriu-zisă, fără a limita evenimentele care au urmat. Prin urmare, dorim să întrebăm ceva de genul: "întoarceți-vă în timp, să spunem 15 minute înainte de a avea loc agresiunea și apoi spuneți-mi tot ce s-a întâmplat". Din nou, victima își poate relua povestea fără întrerupere chiar înainte de incident, pe parcursul incidentului și apoi după. La a doua relatare, polițiștii se află din nou într-o situație strict de ascultare. Această a doua relatare va conține probabil mai multe detalii, în special în timpul descrierii agresiunii sexuale. Aceste detalii sporite sunt rezultatul faptului că victima a trecut prin și rememorarea a ceea ce s-a întâmplat, pentru a doua oară. Acest lucru este normal pentru orice persoană care își amintește un anumit eveniment. Narațiunea ar trebui să continue până când victima spune din nou "asta e tot" sau cuvinte în acest sens. Din nou, detectivii își pot lua câteva momente pentru a trece în revistă orice notițe, ceea ce, în același timp, permite victimei să își revină și să ia o pauză. Apoi, când sunt pregătiți, victima va fi rugată să se întoarcă și să relateze din nou povestea în cadrul aceleiași întrebări deschise, în sensul: "Vă rog să vă întoarceți, chiar înainte de a avut loc agresiunea propriu-zisă și spuneți-mi ce s-a întâmplat". Aceasta este a treia oară când victimei i se cere să revină și să descrie evenimentul, însă, acum se concentrează mai mult pe agresiunea în sine sau în timpul evenimentului și pe agresiunea sexuală propriu-zisă decât în cazul celor două sesiuni anterioare.
Pentru că este a treia oară când victima își spune povestea este probabil să existe și mai multe detalii despre eveniment, ceea ce este normal și de așteptat. Victima își continuă povestea până când raportează: "asta e tot". În general, în acest punct al interviului este un moment bun pentru o scurtă pauză pentru a da victimei o șansă de a-și reveni. De asemenea, aceasta le permite detectivilor să își revizuiască notele din cele trei perioade diferite de interogare.
Există două caracteristici cheie pe care dorim să le analizăm după interogatoriul inițial. Primul este dacă există declarații contradictorii sau inconsecvențe făcute între cele trei momente în care victima a relatat ce s-a întâmplat. Este posibil să existe mai multe detalii de fiecare dată când povestea este prezentată și este posibil să existe schimbări nesemnificative atât în ceea ce privește informațiile adăugate, cât și în ceea ce privește anumite informații ce pot fi omise pe măsură ce povestea este relatată din nou. Aceste exemple nu ar trebui neapărat să fie considerate ca un conflict sau ca declarații inconsecvente, ci mai degrabă ca victima să-și amintească mai multe detalii sau simte nevoia să clarifice anumite fapte. Ceea ce căutăm în cazul contradicțiilor sau al declarațiilor incoerente sunt cele care în care victima a schimbat în mod semnificativ substanța evenimentelor. De asemenea, ne uităm să vedem unde, după ce a povestit evenimentul de trei ori, victima este încă prea vagă sau pare a fi incapabilă să furnizeze detalii reale despre ceea ce s-a întâmplat. Un alt lucru pe care îl căutăm sunt eventualele lacune în secvențierea evenimentului, unde victima ar fi putut sări peste anumite acțiuni.
Câteva exemple de lacune de secvențiere care ar trebui să fie clarificate: - "Alergam de-a lungul pistei, iar el m-a abordat și m-a violat, apoi a fugit."
- "Ne sărutam pe canapea și deodată am fost dezbrăcată."
- "I-am spus "nu" și... să se oprească în mod repetat. După ce a terminat, m-a lăsat pur și simplu pe pat și a plecat."
- "M-am luptat cu el și apoi a făcut-o."
- "Ne sărutam și apoi mi-au căzut ciorapii de la chiloți."
- "Mă ținea la pământ și mi-am pierdut cunoștința; când m-am trezit, pantalonii mei erau în jurul meu, la glezne."
Există câteva explicații pentru aceste lacune, inclusiv momentele în care victimele încep să descrie ceva care s-a întâmplat și care le-a făcut să se simtă inconfortabil, degradant sau umilitor în alt mod. Lacuna este o zonă care le provoacă suferință și, prin urmare, încearcă să treacă peste ea. Există, de asemenea o șansă ca lacunele să fie o încercare a victimei de a evita să fie nevoită să recunoască o anumită secțiune de comportament participativ, cum ar fi consumul voluntar de droguri sau alcool sau pentru că ar fi consimțit inițial la sărutări, mângâieri sau alte activități sexuale, dar la un moment dat în timpul incidentului, s-a răzgândit. O altă posibilitate este un denunț mincinos făcut în mod intenționat de către victimă. În cazurile de sesizare falsă, apar lacune deoarece "victima" încearcă să explice ceea ce nu a trăit niciodată și, prin urmare, tinde să treacă peste ceea ce știm că sunt aspecte importante ale evenimentului. Atât declarațiile inconsecvente, cât și orice decalaje temporale secvențiale trebuie abordate, clarificate și explicate în timpul interviului.
