după J. SCHOTTE.
- UN STUDIU SZONDIAN AL CAPODOPEREI LUI DOSTOIEVSKI -
de Philippe Lekeuche
sursa articolului : www.szondiforum.org
Traducere: Dorin Dumitran
Partea 1.
N.t: textul va părea greoi celor care nu sunt familiarizați cu terminologia specifică Destinanalizei szondiene. La fel, pentru cei care nu l-au citit pe Dostoievski. Gândul de a traduce acest articol (deloc ușor) a fost acela de a oferi un unghi din care se poate aborda caracterologia umană. Personal, îl prefer pe scriitorul nostru, Ion Ianoși, cu lucrarea sa ”Tragedia subteranei”, ediția 1968.
În 1975, Jacques Schotte a "descoperit" circuitele pulsionale așa cum funcționează ele în "Patologia pulsiunilor" de Léopold Szondi. În acest ansamblu de patru vectori, vectorul paroxismal sau vectorul afectelor articulează problema istero-epileptică așa cum acoperă, la nivel antropologic-clinic, problema ridicată de subiect în complexul lui Oedip în măsura în care combină atât dorința de matricid, cât și dorința de paricid. Iată de ce, în paginile următoare, am încercat o lectură szondiană a "Fraților Karamazov", de F.M. Dostoievski. Ultimul roman al marelui scriitor rus relatează povestea unui paricid și era important pentru noi să știm dacă circuitul paroxistic poate aduce lumină asupra structurii romanului și dacă opera literară poate, la rândul ei, să reînnoiască în mod adecvat sfera conceptuală a vectorului Paroxismal. Dar, înainte de a comenta mai departe, prezentăm în tabelul de mai jos schița lecturii noastre szondiene a "Fraților Karamazov":
I. SMERDEAKOV, MITIA, IVAN, ALIOȘA
Smerdeakov formează radicalul fraților Karamazov (e-): el este prezent în fundalul celor trei frați ai săi. El este negativistul prin excelență: îl învață pe micul Iliușa să ucidă câinele Scarabaeus; copilul moare de supărare. Smerdeakov nu este doar paricidal, suicidal, ci și infanticidal: el atacă fundamentul Lumii (paternitatea) și adâncurile Lumii, cu alte cuvinte copilăria, rezerva Lumii, ceea ce rămâne din inocenta noastră vinovăție. Smerdeakov ucide inocența micuțului Iliușa și acesta îl culpabilizează până la moarte. Smerdeakov urăște totul, inclusiv pe el însuși.
Ura sa ia forma indiferenței: nu-l interesează nimic, totul îl dezgustă (deși este un bucătar excelent). Liniștit, nesociabil, arogant, el disprețuiește pe toată lumea. Esența însăși a urii este de a șterge toate valorile. Smerdeakov este un om al lui "la ce bun?", al lui "nu-mi pasă de nimic". În Cartea a III-a, capitolul 7, intitulat "O polemică", îl arată pe Smerdeakov ca teoretician: pentru el, nu există nimic definitiv, nimic bine fundamentat, totul este egal, totul este derizoriu. Teza sa este următoarea: fie că un creștin suferă martiriul, fie că îl neagă pe Hristos pentru a-și salva viața, pentru un creștin pus în fața unei alegeri, totul este la fel. Totul este egal.
Berdiaev scrie că Smerdeakov este o "caricatură informă și jalnică" a sufletului rusesc. Dar care este esența sufletului rusesc? Care este geografia acestui suflet care este atât de asemănătoare cu geografia pământului rusesc? Să-l cităm din nou pe Berdiaev: "Autodistrugerea și autoconsumul sunt trăsături naționale în Rusia" [3, 20]; și să-l cităm pe Dostoievski: "Nihilismul a venit la noi, scrie Dostoievski în caietul său, pentru că noi toți suntem nihiliști. Acest nihilism este cel care îl pătrunde până în măduva oaselor, un nihilism care nu este, încă o dată, decât un apocalipticism inversat" [p. 18].
Să ne întoarcem la geografie: pământul rusesc este câmpie, tundră, stepă, fără ca aparent nimic să îl limiteze. "Lipsa de formă" a pământului lor, a sufletului lor abolește la ruși orice instinct real de conservare: "ei se distrug, se consumă peste nimic, dispar în spațiu" [p. 203]. În acest pământ rusesc, în acest suflet rusesc, totul este egal, totul este sinucigaș; așa este fondul său, așa este Smerdeakov, caricatura sa informă. Smerdeakov neagă că ar exista ceva de negat, de aceea l-am numit negativistul prin excelență.
Părintele Karamazov abia dacă există pentru el: îl slujește, îi este loial, îl protejează și, în același timp, îl ucide pentru a-i face pe plac lui Ivan (și astfel, în același timp, îl pierde pe Ivan). Smerdeakov nu trăiește în indiferență, ci în indiferența odioasă primordială, în care un lucru îl egalează pe celălalt, un lucru îl distruge pe celălalt și așa mai departe. Regăsim această nediferențiere odioasă primordială în criza de epilepsie și în sinucidere (cf. analiza lui Freud: "Dostoievski și paricidul"): a-l ucide pe celălalt înseamnă a se ucide pe sine, a se ucide pe sine înseamnă a-l ucide pe celălalt. Sinucigașul se trimite pe sine și întreaga lume în iad.
Mitia afirmă că acest Smerdeakov neagă: el afirmă necesitatea de a nega, de a se opune pretențiilor tatălui său față de Grușenka. Care este statutul tatălui său? Tatăl este un rival, un fals frate, un "dublu". A doua poziție în circuitul nostru este cea a unui subiect narcisist, în sensul stadiului oglinzii: rivalul, propria imagine, este deopotrivă urât și adorat. Când această poziție este accentuată, se produce o scindare, precum cea care urmează regresiei lui Ivan Karamazov după întâlnirile cu Smerdeakov în spital. Când această poziție nu este accentuată, este una de rivalitate fraternă, narcisistă, de oglindire. Acesta este cazul dintre Mitia și tatăl său. Romanul nu lasă niciun dubiu cu privire la natura relației dintre cei doi bărbați:
a) La începutul romanului, familia Karamazov și una sau alta dintre rudele lor se află împreună în celula lui starețului Zosima; Mitia și tatăl său au o scenă. Fiecare își exprimă dorința de a-l ucide pe celălalt într-un duel:
"- Într-un duel!", urlă din nou bătrânul, gâfâind și salivând la fiecare cuvânt."
"- De ce există un astfel de om?", răcnește Dmitri Fiodorovici cu tristețe, (...)"
Amândoi sunt în rivalitate pentru posesia lui Grușenka.
b) Poziția lui Mitia în chestiunea unde se trage linia de demarcație este identică cu cea a tatălui său; Rakitin îi spune lui Alioșa, referindu-se la Dmitri:
"Cu acești oameni foarte cinstiți, dar senzuali, există o limită care nu trebuie depășită. Altfel, îl va lovi chiar și pe tatăl său cu un cuțit".
În ceea ce-l privește pe părintele Karamazov, ni se spune despre el că "nu depășea niciodată anumite limite, ceea ce nu înceta niciodată să-l surprindă". Dar, odată ce depășea limita, nu mai era posibil să-l oprească: "Din moment ce am început, trebuie să merg până la capăt".
"Și deși știa foarte bine că orice ar spune nu ar face decât să înrăutățească această absurditate, nu s-a putut stăpâni și a alunecat ca pe o pantă."
Odată depășită o anumită limită, pe Mitia și pe tatăl său nu-i mai poate opri nimeni.
c) Pierderea controlului, scufundarea, alunecarea pe o pantă, toate acestea sunt trăsături care dezvăluie masochismul unei astfel de poziții. Părintele Karamazov îi spune starețului Zosima:
"Da, da, toată viața mea mi-a făcut plăcere să jignesc, de dragul esteticii, căci a fi jignit, nu numai că face plăcere, dar uneori este și frumos!"
Sau din nou: "În multe ocazii în cursul carierei sale, Fiodor Pavlovici a riscat să fie bătut, și chiar cu cruzime;"
Cât despre Mitia, vorbind despre el însuși la timpul trecut, el spune: "Nu, nu, nu: Eram atunci un adevărat temerar".
și în prezent: "Când mă rostogolesc în abis, o fac direct, cu capul înainte; chiar îmi place să cad așa, văd frumusețe în această cădere. Și din sânul rușinii cânt un imn". [1, 166]
d) Un al patrulea rând pare să trădeze relația în oglindă dintre Mitia și tatăl său. Mitia îi declară lui Alioșa: "Poate că îl voi ucide, poate că nu. Mi-e teamă că atunci nu voi mai putea suporta fața lui. Îi urăsc mărul lui Adam, nasul, ochii, zâmbetul lui obraznic. Mă dezgustă. Asta mă sperie, nu voi putea să mă stăpânesc."
Mitia și tatăl său se oglindesc și se urăsc reciproc. Se observă unul pe celălalt în detaliu, se spionează reciproc, sunt voyeurii celuilalt (femeia Grușenka este mereu la orizont). Rivalitatea narcisistă în oglindă face parte dintr-o structură triadică ce implică prezența obiectului iubirii în fundal. Ambiguitatea unei astfel de structuri este de așa natură încât obstacolul tinde întotdeauna să devină obiect, chiar dacă obiectul este deja un obstacol. Relația cu obiectul este secundară; ceea ce primează este relația cu rivalul. Obiectul este contaminat; el însuși este obiectul rivalității: există o luptă între Mitia și Grușenka, între părintele Karamazov și Grușenka: pentru a-și proteja narcisismul, fiecare îl rănește pe celălalt. Acesta este narcisismul în sensul imaginar al termenului:
"Vreau să mă simt complet, onest, întreg, întreg".
Și, într-adevăr, atât Mitia, cât și tatăl său vor să apară ca indivizi întregi. Vorbind despre dorința de paricid a lui Mitia, seminaristul Rakitin îi spune lui Alioșa:
"N-aș fi înțeles nimic, dacă nu l-aș fi văzut astăzi pe Dmitri Fiodorovici, fratele tău, deodată și pe de-a-ntregul, așa cum este el, după o anumită linie".
e) În sfârșit, voi semnala pe scurt că Dostoievski marchează explicit asemănarea puternică dintre Mitia și Fiodor printr-o serie de trăsături pe care le conferă: amândoi sunt descriși ca "petrecăreți"; sunt "voluptoși", "cu pasiuni vii". Amândoi frecventează cabaretele, provocând scandal, etalându-și pasiunile și răutățile; amândoi sunt specialiști în ieșiri și intrări abrupte de scenă (Dmitri: "Dmitri, care nu fusese niciodată în casa lui și nu-l văzuse niciodată - NB : starețul - a crezut că încercau să-l sperie în acest fel; dar cum el însuși își reproșa în secret unele ieșiri foarte abrupte în cearta cu tatăl său, a acceptat provocarea"; în ceea ce-l privește pe Fiodor:
"A apărut în sufragerie exact când se pregăteau să se așeze la masă după rugăciune. S-a oprit în prag, s-a uitat la companie, privindu-i pe toți în față, și a izbucnit într-un râs lung și obraznic:
"Au crezut că am plecat și iată-mă aici! a strigat el cu o voce răsunătoare.
Cei prezenți l-au privit o clipă în tăcere și, deodată, toată lumea a simțit că un scandal era inevitabil. Dmitri a scris: "Chiar și atunci când era agitat și vorbea cu iritare, privirea lui nu corespundea stării sale de spirit. "Este greu să vezi la ce se gândește", spuneau uneori interlocutorii săi. În unele zile, râsul său brusc, mărturisind idei vesele și jucăușe, îi surprindea pe cei care, după privirea lui, îl credeau gânditor și posomorât."; în ceea ce-l privește pe Fiodor, tatăl său, Dostoievski ne spune: "există momente la bătrânii mincinoși care au jucat toată viața, când intră atât de mult în rolul lor, încât chiar tremură și plâng de emoție, deși în același moment își pot spune (sau imediat după aceea): "Nu, nu, nu: "Minți, bătrân nerușinat, încă joci un rol în ciuda sfintei tale mâini".
Să rezumăm pe scurt a doua poziție din circuitul nostru, cea pe care Mitia Fiodorovici Karamazov o preferă în relația cu tatăl său: Este o poziție de rivalitate narcisistă în oglindă, nuanțată de masochism, caracterizată prin dezintegrare pulsională (disocierea urii și a senzualității), o poziție de bufonerie (comedie, intrări și ieșiri bruște), însoțită de o disociere între ceea ce se trăiește în interior (senzație) și ceea ce se exprimă în exterior (percepție), și asta în ciuda faptului că subiectul dorește să fie "întreg".
Așadar, care este diferența dintre prima poziție (Smerdeakov) și cea de-a doua poziție (Mitia)?
După cum am spus, Smerdeakov nu se consideră un rival al lui Karamazov. Mitia își afirmă ura, spunând că pretențiile falsului frate, al falsului simbol, trebuie negate. Smerdeakov merge până acolo încât își neagă ura (care la începutul romanului ia masca indiferenței, a răcelii, înainte de a ieși treptat la iveală, deși întotdeauna conținută, cu excepția momentului crimei), ură care este deja trădată în aureola de indiferență odioasă primordială care îl înconjoară (ura față de Dumnezeu, față de Rusia, față de sensul însuși al vieții), aureolă al cărei contrast cel mai puternic este cel al lui Alioșa, o aureolă de ură care este "apocalipticismul inversat" (Berdiaev).
Mitia este un capricios. El trăiește cu pasiune și își exprimă sentimentele. Este cel mai senzual dintre frații Karamazov. Este un Don Juan, un afemeiat. Dintre cei patru frați, el pare a fi cel mai mobil, atât de mobil încât nu va fi doar el însuși, ci și Smerdeakov, Ivan și Alioșa (la sfârșitul romanului). Putem spune deja că este isteric, în sensul că prezintă ceea ce Szondi numește "fluxul isteriform al afectului", o furtună de mișcare atunci când, copleșit de angoasa conștiinței (Gewissensangst), o descarcă într-o izbucnire, un scandal, o întreagă scenă, stârnind dezaprobarea tuturor.
Ivan Fiodorovici Karamazov ocupă locul al treilea în circuitul nostru. Dintre toți frații, el este cel mai tragic. Asemenea lui Oedip Regele, el se lansează într-o anchetă în căutarea paricidului, și tocmai pe el însuși îl demască, dând de urma lui Smerdeakov. Ce se va întâmpla cu el? Nu vom ști niciodată. Alioșa se va căsători, probabil. Mitia va fi trimis la închisoare. Dar după strigătul său în mijlocul unei audieri la tribunal: "Cine nu-și vrea tatăl mort?", Ivan dispare din roman. Ce s-a întâmplat cu Ivan Karamazov? Dostoievski a murit fără să ne lase nici cea mai mică bănuială despre soarta lui.
Dar să nu ne grăbim. Să ne amintim că Ivan intră în roman ca o terță parte; iată ce ne spune Dostoievski despre Ivan chiar la începutul romanului:
"Aș adăuga că el a acționat ca arbitru și împăciuitor între tatăl său și fratele său mai mare, care erau atunci total înstrăinați, acesta din urmă (n.b.: Mitia) intentând chiar un proces".
Așadar, care este relația sa cu tatăl său, din moment ce nu există o rivalitate directă? Să citim ce ne spune Dostoievski:
"Cel mai mare, Ivan, a devenit un adolescent morocănos, retras, dar nicidecum timid; el înțelesese de mic că el și fratele său (NB: fratele său este Alioșa) creșteau printre străini prin grația acestora, că tatăl lor era un individ care îi făcea de rușine, etc...".
Ceea ce caracterizează relația lui Ivan cu tatăl său este rușinea fiului față de tată (rușinea în locul tatălui, am putea spune). Ivan este extrem de secretos. Până la despărțirea sa, la sfârșitul romanului, Ivan ascunde lucruri de el însuși și de ceilalți. Le-a ascuns anchetatorilor adevăratul conținut al conversației pe care a avut-o cu Smerdeakov cu o zi înainte de crimă.
Ceea ce Ivan ascunde și se ascunde de el însuși este, foarte probabil, adevărata natură a relației sale cu tatăl său. De fapt, cel puțin la suprafață, Ivan și tatăl său se înțeleg foarte bine. La începutul romanului, Dostoievski scrie:
"Fiodor Pavlovici îl ignorase toată viața lui, (...). Și acum tânărul se mută la un astfel de tată, petrece o lună cu el, apoi două, și se înțeleg de minune. Nu am fost singurul care a fost uimit de această înțelegere".
Încă de la început, Ivan ne apare ca fiind cel mai ambiguu, cel mai divizat, cel mai ambivalent dintre fiii Karamazov. Ambivalența afectivă care îl caracterizează nu face decât să se accentueze pe parcursul povestirii, iar exacerbarea ei îl determină pe Ivan să se împartă în două. Afecțiunea odioasă, mortală, se va despărți de afecțiunea care i se opune și se va proiecta și întruchipa în diavolul pe care Ivan îl vede. În timp ce Smerdeakov neagă radical dorința de paricid, în timp ce Mitia, dimpotrivă, o proclamă cu tărie, am putea folosi cuvintele lui Freud despre cunoașterea istericului când ne spune că este o cunoaștere care se ignoră pe sine, "Wissen ohne Wissen". Aceasta este exact poziția lui Ivan: vrea să ucidă și nu vrea să ucidă, își cunoaște și nu-și cunoaște propria dorință. După uciderea tatălui, în timpul celor trei dialoguri dintre Ivan și Smerdeakov, în momentul în care, fără să știe, pornește să-și dezgroape și să-și nege propria vină, chiar înainte de a se despărți, această poziție de a nu ști, de a vrea să știe și în același timp de a nu vrea să știe nimic, este accentuată la extrem:
"Se simțea liniștit de faptul că vinovatul nu era Smerdeakov, așa cum era de așteptat, ci fratele său Mitia. Nu a vrut să caute motivul, simțindu-se reticent să își analizeze propriile sentimente. Se grăbea să uite".
Ivan vrea într-adevăr să uite, dar nu reușește să o facă. Poziția lui Ivan aduce aminte de cea a isteriei de conversie: conversia isterică este o uitare care amintește. Afecțiunea, acea memorie filogenetică, este convertită, tradusă în motilitate fără a fi câtuși de puțin lichidată. Istericii suferă de reminiscențe (Freud).
` Se pune atunci problema modului în care afectele lui Ivan sunt convertite și negate. Răspunsul este ușor de dat. Dacă Mitia este în primul rând un voyeur, Ivan ne oferă un anumit spectacol de contemplat, o teoremă (din grecescul theorema, "spectacol"). Așadar, care este obiectul contemplării sale, teoria sa (din grecescul theoria, 'contemplare', 'studiu')? Nici aici Ivan nu este lipsit de contradicții. Atât de mult încât el cultivă contradicția în contradicție. În primul rând, Ivan pretinde că nu crede în Dumnezeu sau în nemurirea sufletului:
"Dar spune-mi, există sau nu există Dumnezeu? Trebuie să-mi vorbești serios.
- Nu, nu există Dumnezeu.
- Alioșa, există Dumnezeu?
- Da, există.
- Ivan, există nemurirea? Nu contează cât de mică, cât de modestă?
- Nu, nu există.
- Nu există deloc?
- Nu există deloc.
- Cu alte cuvinte, un zero absolut, sau un pachet? Nu ar exista un pachet?
- Un zero absolut.
- Alioșa, există nemurirea?
- Da, există.
- Dumnezeu și nemurirea împreună?
- Da. Nemurirea se bazează pe Dumnezeu.
- Hmm, Ivan trebuie să aibă dreptate, (...)".
Mai târziu în roman, Ivan recunoaște existența lui Dumnezeu, dar respinge radical universul său, după ce anterior acceptase atât existența lui Dumnezeu, cât și creația pe care a dorit-o:
"Cred în ordine, în sensul vieții, în armonia eternă, în care se pretinde că ne vom contopi într-o zi; cred în Cuvântul spre care tinde universul, care este în Dumnezeu și care este el însuși Dumnezeu, la infinit. Sunt pe drumul cel bun? Închipuiți-vă că, în ultimă instanță, nu accept această lume a lui Dumnezeu și, orice aș ști că există, nu o admit."
Teoria lui Ivan este contradictorie. Ivan este o ființă sfâșiată. El postulează un termen și apoi îl neagă. Sau, mai precis, episodul "Marele inchizitor" ne arată că Ivan neagă afirmând: vrând să nege existența lui Dumnezeu, nemurirea sufletului și divinitatea lui Hristos, el nu-și dă seama că, în ciuda lui, le confirmă; este ceea ce îi atrage atenția lui Alioșa după ce ascultă "Marele inchizitor":
"Dar... e absurd", a strigat el, roșind. Poemul tău este o laudă la adresa lui Iisus, nu o mustrare... așa cum ai vrut tu."
Sensul ascuns al tuturor polemicilor lui Ivan cu sine însuși prin intermediul unei teorii manifeste care se referă la existența lui Dumnezeu și la legitimitatea lui, la validitatea creației sale, la ordonarea lumii, trimite în realitate, prin contradicțiile și ambivalența ei, la dorința paricidă pe care o poartă în sine. Dezbaterea în jurul deicidului este expresia manifestă a unei dezbateri mai profunde în jurul problemei paricidului. Reprimatul devenit de nerecunoscut, dezafectat, intelectualizat, se întoarce în actul represiunii înseși. Acesta este principalul rezultat al reprimării: dezafectarea și intelectualizarea dorinței inconștiente.
Așadar, Ivan se înțelege relativ bine cu tatăl său adevărat, Fiodor Karamazov. Orice observator extern poate vedea asta. Mai mult, am văzut că Ivan trebuie să joace rolul unei terțe părți în rivalitatea dintre Mitia și Fiodor. Acest tată real este un tată al minciunii, al haosului și al senzualității. Ivan Karamazov îl atacă pe tatăl legii. Sau, mai bine zis, funcția legislativă a tatălui, așa cum o vede Dumnezeu pentru el. Lumea lui este imperfectă, nedreaptă și crudă. Ivan atacă validitatea creației și a legilor sale. De aici, dorința sa de a comite un paricid capătă o calitate asemănătoare cu cea a unui deicid: în ambivalența, în negația care afirmă prin negarea legitimității, ba chiar a existenței înseși, a celui care dă legi, Ivan, intelectualul, îl neagă pe senzualul Mitia din el. El își neagă impulsurile paricide afirmându-le într-o teorie deicidală.
Alioșa Karamazov ocupă a patra și ultima poziție din turul nostru. Tot cu el se încheie și romanul. Scena este emoționantă: Alioșa și copiii sunt adunați în jurul mormântului micuțului Iliușa, fiul căpitanului pe care Mitia îl umilise. Iliușa, care a murit de tuberculoză, tocmai a fost înmormântat. Iliușa a murit de supărare; fusese complicele lui Smerdeakov în uciderea bietului câine, Scarabeus și nu și-a mai revenit niciodată după umilința publică pe care Mitia i-o făcuse tatălui său, căpitanul. Iliușa îi apărase onoarea tatălui său, care, ca și Karamazov, ne este prezentat de Dostoievski ca un alcoolic și un bufon. Romanul se încheie cu moartea unui copil. Înseamnă aceasta o contrabalansare sau o răscumpărare pentru uciderea tatălui Karamazov? Știm că, pentru Freud, păcatul originar nu este altceva decât uciderea tatălui hoardei primitive (din această perspectivă, și pentru Freud, vina este universală, supra- sau transindividuală) și moartea lui Hristos, cea a fiului care se sacrifică în speranța de a-și salva frații de povara vinovăției. Revenind la frații Karamazov, este Iliușa, un Alioșa din copilărie? Este copilăria sa cea pe care Alioșa o îngroapă la sfârșitul romanului? În ciornele din Frații Karamazov, Dostoievski îi împrumută lui Alioșa un vis ciudat care nu se mai repetă în versiunea finală. Iată-l (pagina 970, în Pledoarie):
„Alioșa: îl vede pe Noiraud în vis, băiatul plânge, găsește pe Noiraud. Păcat că nu l-ai găsit pe Noiraud, ai fost ultima speranță. Tatăl a sperat în tine. Da, păcat.”
Noiraud este câinele care, în versiunea finală, se va numi Scarabeus, câinele ucis de Smerdeakov cu complicitatea nevinovată a lui Iliușa care moare apoi de durere. Tatăl lui Iliușa speră, pentru a-și salva fiul, că Kolia Krasotkin va găsi câinele în cauză (există într-adevăr îndoieli cu privire la moartea lui Scarabeus). Acesta este primul sens al frazei pe care Alioșa o aude în vis: „Tu ai fost ultima speranță. Tatăl a sperat în tine. Da, păcat”. Tatăl este tatăl lui Iliușa, dar nu este și al lui Alioșa însuși, părintele Karamazov? Oare Alioșa nu își reproșează în vis că nu a făcut totul pentru a preveni moartea tatălui său? Visul mai spune: „băiatul plânge”; Nu cumva identitatea dintre tați duce logic la identitatea dintre Iliușa și Alioșa? Dacă ar fi așa, ar fi într-adevăr propria copilărie pe care Alioșa o îngroapă la sfârșitul romanului; parcă și-ar fi spus: „tatăl meu a murit și cu el copilul care am fost”.
Să continuăm să examinăm această „ultimă scenă” în care Alioșa, înconjurat de copii la mormântul lui Iliușa, le oferă ultimele sale recomandări. Ce recomanda el de fapt? Să-i dăm cuvântul: „Porumbeii mei, permiteți-mi să vă numesc așa, căci cu toții semănați cu aceste păsări drăguțe - în timp ce mă uit la chipurile voastre amabile, dragii mei copii, poate că nu veți înțelege ce am de gând să vă spun, pentru că nu sunt întotdeauna clar, dar vă veți vei aminti și, mai târziu, îmi veți da dreptate. Să știți că nu există nimic mai nobil, mai puternic, mai sănătos și mai util în viață decât o amintire bună, mai ales când vine de la o vârstă fragedă, din casa tatălui tău (…) dar o amintire sănătoasă, păstrată încă din copilărie, este poate cea mai bună educație: dacă ne aprovizionăm cu astfel de amintiri pentru viață, suntem mântuiți definitiv.”
Alioșa devine tată pentru acești copii mici. Cele trei pagini ale discursului său conțin un laitmotiv: să ne amintim, să comemorăm, să nu uităm niciodată comuniunea noastră chiar aici, în jurul amintirii lui Iliușa. În timp ce Ivan stăruie, într-o uitare, să-și refuze participarea indirectă la paricid, Alioșa se străduiește să mențină flacăra unei amintiri acceptabile; „acceptabil”, adică a uneia care lasă loc uitării într-un fel de deplasare: nu uciderea tatălui este direct comemorată, ci moartea fiului care este corelația obligatorie în măsura în care, cu moartea tatălui, este o parte din propria copilărie - a lui însuși ca copil - pe care fiul o îngroapă.
Dar această scenă are loc după moartea lui Fiodor Karamazov. Înainte de paricid, care a fost atitudinea lui Alioșa față de tatăl său? Vom vedea mai târziu că a jucat, fără să știe, un rol activ la paricid. În general, Alioșa s-a înțeles foarte bine cu tatăl său și putem spune că chiar a exercitat o influență benefică asupra acestuia din urmă. Să nu uităm că Alioşa a avut, încă de la începutul romanului, un fel de „tată simbolic” în persoana starețului Zosima. Așa cum este cazul fratelui său Ivan, Alioșa își va concentra dorința, interesul, pe problema lui Dumnezeu. Teoria lui (contemplarea) este o teologie, adică va afirma ceea ce Ivan se străduiește zadarnic să nege pentru sine: existența Tatălui universal, legiuitor legitim. Mai mult: vom vedea că pentru Alioşa, Dumnezeu-Tatăl este mai presus de morală, că nu este un Dumnezeu pur şi simplu moral. Această idee pe care o are despre Tatăl îi va permite să-și iubească tatăl Fiodor, oricât de imoral ar fi el (ceea ce Ivan nu poate face); nu i-a spus tatălui său:
„- Nu, nu te condamn. Îți cunosc gândurile. Inima ta este mai bună decât capul tău.
- Inima mea este mai bună decât capul meu... Și tu ești cel care spui că..."
Partea 2 - Urmează