‼AGONIA
Reprezintă trecerea de la viaţă la moartea clinică în care funcţiile vitale sunt subliminale (există subnivele de eficienţă). Agon = luptă (în limba greacă).
📌Etapele agoniei :
1. euforică: agitaţie, logoree, mişcări necontrolate, tahipnee cu
respiraţie superficială, aritmie cardiacă cu scăderea
amplitudinii pulsului;
2. scăderea funcţiilor de relaţie: respiraţii superficiale, rapide,
cu perioade de apnee, aritmii cardiace, puls diminuat ca
amplitudine şi frecvenţă, facies hipocratic, privire fixă,
transpiraţii reci, extremităţi cianotice;
3. pierderea contactului cu realitatea imediată, retrăiri onirice;
4. corp imobil, extremităţi reci, dispariţia progresivă a simţurilor
(primul dispare văzul, ultimul auzul).
Fazele se pot succeda iar debutul poate fi marcat de orice fază.
📌Forme clinice de agonie:
agonie cu delir - stări de agitaţie cu episoade delirante până la acte de violenţă; se întâlneşte în boli febrile, unele forme de meningoencefalită;
agonia lucidă - în decese prin afecţiuni cardio-vasculare;
agonia alternantă - episoade alternante cu stări de luciditate se întâlneşte în boli psihice grave, boli acute.
📌Durata agoniei depinde de cauza decesului:
fulgerătoare - zdrobirea craniului şi a conţinutului, decapitare, intoxicaţii supraacute;
scurtă (minute) - asfixii mecanice, intoxicaţii acute;
lungă (ore, zile) - în afecţiuni cronice.
Agonia poate fi precedată de o fază preagonală, care se manifestă din punct de vedere clinic, prin nelinişte şi agitaţie, însoţite sau nu de obnubilare.
‼MOARTEA CLINICĂ
Reprezintă etapa de trecere de la viaţă la moartea biologică şi este caracterizată prin dispariţia funcţiilor respiratorii, cardiace (de obicei prima dispare funcţia respiratorie) şi a vieţii de relaţie. În această etapă reanimarea este posibilă ceea ce duce la concluzia că termenul de “moarte” este greşit folosit în acest context, având în vedere că este un fenomen ireversibil.
Durata “morţii” clinice este de aproximativ 5 minute, iar după această perioadă apar modificări structurale ireversibile ale neuronilor corticali, instalându-se moartea cerebrală.
‼MOARTEA CEREBRALĂ (corticală) se caracterizează prin:
- încetarea activităţii corticale;
- traseu izoelectric pe electroencefalogramă
Apariţia leziunilor morfologice ireversibile ale neuronilor corticali face inutilă (dar nu imposibilă) reanimarea funcţiilor cardiace şi respiratorii, datorită instalării stării de decerebrare. Instalarea acestei etape este echivalentă, din punct de vedere legislativ, cu moartea individului.
Instalarea morţii cerebrale permite, din punct de vedere legal, prelevarea organelor pentru transplant.
📌Coma depăşită (supravieţuire artificială), se caracterizează prin:
- moarte corticală cu menţinerea funcţiilor vegetative (se realizează numai în secţii de terapie intensivă);
- din punct de vedere clinic şi paraclinic: absenţa reflexelor nervilor cranieni, abolirea respiraţiei spontane (uneori activitatea cardiacă continuă să existe), absenţa activităţii cerebrale cu traseul plat al electroencefalogramei (chiar după stimuli dureroşi sau luminoşi) şi presiuni parţiale ale oxigenului aproape egale între sângele arterial şi venos la nivelul creierului.
‼MOARTEA REALĂ (BIOLOGICĂ)
Urmează după moartea clinică şi se caracterizează prin încetarea proceselor metabolice celulare, cu modificări structurale ireversibile, consecutive lipsei de oxigen; în această etapă apar semnele morţii reale şi pentru un timp persistă manifestări postvitale.
‼MOARTEA APARENTĂ (VITA MINIMA)
Este o stare rar întâlnită şi se caracterizează prin:
- anestezie;
- abolirea reflexelor osteotendinoase;
- imobilitate corporală completă;
- funcţie respiratorie şi cardio-circulatorie foarte reduse, astfel încât nu pot fi evidenţiate prin metodele de investigaţie clasică (palpare, auscultaţie).
Datorită acestor caracteristici, moartea aparentă poate fi confundată uneori cu moartea reală şi sunt cazuri celebre citate în istorie despre asemenea situaţii.
