MOMENTUL MORȚII ȘI MODIFICĂRILE POSTMORTEM

Articol scris de Dorin Dumitran

Intro:

Pentru Biologie, echilibrul perfect al organismului îl atingem doar în moarte. Se numește homeostazie.

Dacă analizele tale la sânge nu ies în echilibru perfect și cu valori perfecte, nu te îngrijora pentru că este absolut imposibil medical. Deci, ești VIU.

Dacă ești în homeostazie, ești MORT.

În majoritatea situațiilor, momentul decesului este definit legal ca fiind momentul în care persoana este declarată sau recunoscută a fi moartă. Astfel, un cadavru descompus sau rămășițele scheletice, arată în mod clar un decedat pentru o perioadă semnificativă de timp, ce poate avea o oră oficială a morții care este de zile, săptămâni, luni sau chiar ani după ce a avut loc decesul.

Cu toate acestea, posibilitatea de a estima momentul real al decesului (sau intervalul postmortem) poate fi extrem de importantă în anchetele penale, în litigiile civile, etc.

Este important de realizat că interpretarea schimbărilor postmortem nu este o știință exactă, așa cum unele emisiuni TV vor să vă facă să credeți. Conceptul de „fereastră a morții” - care indică o aproximare a momentului real al decesului - a fost dezvoltat pentru a ajuta la răspunsul la aceste întrebări. Această fereastră poate fi inițial delimitată de momentul în care persoana a fost ultima dată întâlnită ca fiind în viață și momentul în care aceasta a fost

declarată moartă. Știința medico-legală poate aplica o varietate de observații și teste în încercarea de a restrânge această fereastră cât de mult este posibil din punct de vedere științific și medical.

Interpretarea exactă a modificărilor postmortem este esențială în stabilirea momentului real al decesului.

Modificările postmortem pot fi subdivizate în mai multe categorii. Aceste categorii includ modificări premature moderate și modificări postmortem avansate, în timpul cărora autoliza și putrefacția sunt în desfășurare. Fiecare are caracteristici care se pot suprapune cu avansarea în timp și sunt variabile în funcție de condițiile de mediu și starea fiziologică a organismului la momentul decesului. Activitatea insectelor și a animalelor va crea, de asemenea, artefacte care pot duce la interpretarea greșită a intervalului postmortem.

Interpretarea modificărilor postmortem nu este o știință exactă, iar fără un martor, se poate estima doar o perioadă de timp în care moartea a să fi avut probabil loc.

Modificări postmortem timpurii

În general, se consideră că apar sau evoluează în primele 24 de ore după deces, iar acestea constau în algor mortis, livor mortis și rigor mortis.

Algor mortis

Algor mortis este fenomenul de răcire a corpului după moarte. După moarte, corpul se răcește treptat până se echilibrează cu temperatura mediului ambiant. În condiții standard de climă controlată, cu umiditate medie și o temperatură a camerei de aproximativ 22-23 °C, corpul, în general, pierde căldură progresiv. Dacă temperatura ambientală este mai mare decât temperatura corpului, algor mortis are loc în sens invers și temperatura corpului crește până când atinge temperatura ambientală.

Calculele de mai sus se aplică numai la sau aproape de temperatura camerei și vor deveni variabile pe măsură ce temperatura ambiantă se modifică. Ca regulă generală, rata de schimbare a temperaturii unui corp este proporțională cu diferența dintre temperatura corpului și cea a mediului său înconjurător. Cu alte cuvinte, dacă temperatura ambientală este sub 22-23 °C, rata de pierdere a căldurii va fi crescută din cifrele de mai sus. Opusul ar fi adevărat pentru temperaturi mai mari de 22-23 °C. Aerul în mișcare se va răci mai repede decât aerul staționar, iar corpurile umede se vor răci mai repede decât corpurile uscate. Corpurile găsite în apă stătătoare, în apă curgătoare sau cele îngropate în pământ se răcesc la viteze diferite de cele din aer și între ele (cadavrul jumătate în apă, jumătate pe uscat).

Atunci când corpul și mediul sunt la aceeași temperatură, au atins starea de echilibru și estimările timpului de deces bazate pe temperatură sunt limitate la o perioadă minimă de timp.

Multe alte variabile pot influența algor mortis. În general, o temperatură ridicată a corpului la momentul decesului va da impresia unui interval postmortem mai scurt pe baza unei măsurători a temperaturii corpului. O temperatură mai scăzută a corpului va avea efectul invers.

Printre lucrurile care afectează temperatura corpului se numără infecțiile, accidentele vasculare cerebrale, convulsiile, bolile tiroidiene și multe alte boli naturale. Dacă persoana a fost sau nu implicată într-o activitate fizică extenuantă înainte de deces (cum ar fi o luptă violentă) asta va crește temperatura corpului. Mulți alți factori, inclusiv vârsta persoanei,  starea generală de sănătate a persoanei și multe droguri sau medicamente, pot, de asemenea avea un efect asupra calculării intervalului postmortem bazat pe aceasta și pe alte observații.

Este important să ne asigurăm că există o consecvență în modul în care se obține temperatura corpului. În primul rând, aceste calcule se bazează pe o temperatură corporală centrală, ceea ce înseamnă fie luarea unei temperaturi rectale, fie, mai ideal, introducerea unui termometru în cavitatea abdominală sub ficat pentru a măsura temperatura centrală.

Măsurătorile de temperatură de pe suprafața corpului, inclusiv temperatura axilară, orală sau a urechii, sunt inacceptabile pentru determinarea unui interval postmortem. Termometrul trebuie să fie menținut în poziție suficient de mult timp pentru ca temperatura corpului să se echilibreze.

Livor mortis (lividitățile cadaverice)

Livor mortis constă în migrarea sângelui sub efectul gravitației după moarte. Spus altfel, migrarea sângelui spre regiunile declive ale corpului (dacă un cadavru este găsit la sol, întins pe spate, sângele se va acumula spre spate: trunchi, fese, călcâie, umeri eventual, etc în zona tuturor suprafețelor care ating solul; dacă este găsit în decubit lateral adică într-o parte, vom găsi lividități în zona coapdelor, humerul drept sau stâng, etc.) Acestea pot fi observate pentru prima dată la 20 de minute după deces la persoanele cu pielea foarte deschisă.

Culoarea livor mortis se va accentua până la o culoare purpurie în primele 8-12 ore după deces. În această perioadă livorul este de obicei alb, ceea ce înseamnă că presiunea (digitopresiunea) asupra unei zone cu livor va face ca acea culoare să părăsească pentru scurt timp zona, rezultând un semn palid (apeși cu degetul în zona în care vezi că s-a acumulat sângele). După aproximativ 12 ore, livorul se va fixa adică nu va mai păli la digitopresiune.

Ca și în cazul algor mortis, temperatura va influența viteza la care livorul se fixează, temperaturile crescute vor scurta timpul de fixare a livorului și scăderea temperaturii prelungește timpul de fixare. În unele cazuri, livor mortis avansează pentru a provoca mici  hemoragii vizibile pe piele, cunoscute sub numele de pete Tardieu, care trebuie deosebite de peteșii.

Starea medicală a persoanei și cauza decesului pot crea, de asemenea, modificări ale livor mortis.

Persoanele care sunt anemice (număr scăzut de hematii în sânge) sau care au suferit leziuni care duc la o pierdere semnificativă de sânge pot prezenta un livor mortis foarte slab sau chiar absent. De asemenea, poate fi dificil de a aprecia livor mortis la persoanele cu pielea închisă la culoare.

De asemenea, condiții fiziologice particulare precum insuficiența cardiacă congestivă pot duce la formarea mai timpurie a livorului din cauza scăderii semnificative a circulației sangvine în combinație cu gravitația.

Atunci când se evaluează livor mortis, este important să se noteze localizarea, intensitatea, dacă este mobilă sau fixă și dacă este adecvată pentru poziția corpului. În cazul în care livor nu este adecvat poziției, se poate concluzionaț că mortul a fost mutat la un moment dat, după apariția livorului. Este cel mai important indiciu că autorul nostru a dorit să modifice locul faptei astfel încât să păcălească anchetatorii (ex: îl omoară prin sugrumare cu mâna, îl lasă la sol după care îl agață în ștreang pentru a indica o sinucidere). De asemenea, putem evalua livor prin culoarea sa. De exemplu, persoanele care mor ca urmare a unei intoxicații cu monoxid de carbon sau prin cianură vor avea o culoare „roșu vișiniu” a livorului mortis. Persoanele care mor într-un mediu rece ar putea avea, de asemenea, o culoare roșie similară a livor mortis. Moartea cauzată de otrăvirea cu hidrogen sulfurat poate fi asociată cu o ușoară lividitate verde.

Rigor mortis

Rigor mortis este rigidizarea corpului după moarte. Rigiditatea este rezultatul unui proces fizico-chimic în mușchii corpului care nu provoacă contracția reală a mușchilor, ci mai degrabă mușchii își păstrează poziția în care se aflau înainte. Mușchii au nevoie de un aport constant de ATP (acid adenozin-trifosforic) pentru a rămâne relaxați, iar după moarte, metabolismul încetează, stocurile de ATP sunt epuizate, iar mușchiul rămâne în stare fixă.

În condiții standard, rigor va fi apreciat pentru prima dată între 30 de minute și 2 ore după deces. Aceasta va progresa până la o intensitate maximă în primele 12 ore și rămâne la maxim până la aproximativ 24 de ore după deces. Apoi „trece” prin corp între 24 și 36 de ore după deces, după care corpul va rămâne flasc.

Ca și în cazul algor mortis și livor mortis, multe variabile vor afecta rata de dezvoltare și de trecere a rigor mortis. În general, creșterea temperaturii mediului sau a temperaturii corpului (ex: găsit mort lângă o sursă de căldură) va accelera rata de dezvoltare și trecerea rigor mortis. Temperaturile scăzute ale mediului sau corpului vor avea efectul invers. De asemenea, starea fiziologică a organismului poate afecta rata de formare, cum ar fi activitatea extenuantă, înainte de deces, în care stocurile de ATP sunt epuizate, de exemplu, în epilepsia statică.

Persoanele aflate la extremele de vârstă (copiii și vârstnicii) vor avea rate diferite de instalare și apreciere a rigor mortis din cauza masei musculare reduse la aceste grupe de vârstă.

Atunci când se evaluează rigor mortis, este important să se observe localizarea și intensitatea acesteia și dacă este adecvată pentru poziția corpului. Rigor mortis poate fi descrisă ca fiind ușoară, moderată și completă.

Rigiditatea ușoară poate apărea în fazele timpurii de formare sau în timpul fazelor târzii ale tinstalării complete. Rigor mortis poate fi rupt mecanic prin forțarea mușchilor (glumă macabră: mai fac asta și rudele decedatului cărora nu le place cum arată defunctul și îl ”îndreaptă”. Sau, au luat un coșciug prea mic...). Evident, rup articulații și/sau mușchi...). Înainte ca rigor mortis să se formeze complet, acesta poate fi rupt și apoi să continue să se formeze în altă poziție.

În evaluarea precisă a rigor mortis trebuie să se ia în considerare masa musculară a individului. Rigiditatea completă la o persoană musculoasă va fi mai greu de rupt decât rigor mortis complet la o persoană slabă, nonmusculoasă. Dacă rigor mortis este inadecvat pentru poziția cadavrului, puteți concluziona că persoana a fost mutată la un moment dat după debutul rigor.

Descompunerea

Cel mai sigur semn al morții este apariția ”veziculei de putrefacție”: o mică/mare bășică de culoare verde-albăstrui situată în dreptul abdomenului. Semn sigur că ”nu se mai întoarce”.

Pe măsură ce trece timpul, descompunerea crește treptat. Această categorie include autoliza, putrefacția și mumificarea. Deși acestea pot fi observate izolat, observarea atentă va dezvălui, de obicei, caracteristici ale tuturor simultan.

Putrefacția

Descompunerea are loc predominant datorită acțiunii bacteriilor și poate include și alte micro-organisme. Bacteriile descompun de obicei corpul din interior spre exterior, cauzând multe dintre schimbările pe care le asociem cu o persoană care a decedat pentru o perioadă mai lungă de timp. Cu toate acestea, atunci când există o traumă penetrantă care rupe suprafața corpului, bacteriile din mediul înconjurător pot avea acces și pot grăbi putrefacția (ex: multiple plăgi înjunghiate). Aceste modificări includ înnegrirea și desprinderea pielii, producerea unui gaz urât mirositor, cu balonarea abdomenului (cea mai mare cantitate de lichide se află acolo) și cu aspectul marmorat al vaselor de sânge.

Un lichid purjat de culoare închisă, cu aspect sângeriu, va ieși din nas și din gură și nu trebuie confundat cu sângele legat de traumatisme. Acest proces este extrem de dependent de mediu.

Ca și în cazul modificărilor postmortem timpurii, temperaturile mai calde accelerează acest proces, iar temperaturile scăzute îl încetinesc, mulți dintre aceiași factori jucând un rol specific.

Un cadavru plasat într-un tomberon întunecat, la soare de vară timp de o jumătate de zi poate ajunge la o stare de putrefacție echivalentă cu a unui cadavru lăsat la temperatura camerei timp de câteva zile sau a unuia lăsat în frigul iernii mai mult de o săptămână. Mamele care își aruncă bebelușii nou-născuți la ghenă par că ar ști ce fac.

În cazul victimelor incendiilor, carbonizarea și fumul vor conserva corpul și încetini acest proces.

Un corp congelat care s-a dezghețat va putrezi cu o viteză mult mai mare datorită spațiilor create de cristalele de gheață formate în corp. Drept urmare, sunt  autopsii care se efectuează ”la fața locului”; a-l transporta la Serviciul de Medicină Legală, ar cere un timp care ar putea conduce la descompunerea incredibil de rapidă a cadavrului. La fel, în cazul celor scoși din ape, trebuie să te miști foarte repede cu autopsia.

Mumificarea

După moarte, se produce deshidratarea pe măsură ce apa se scurge și se evaporă. Trebuie remarcat faptul că greutatea organelor scade treptat pe măsură ce intervalul postmortem crește (dezhidratare) și nu va reflecta greutatea lor reală în timpul vieții în cazurile de descompunere moderată până la avansată.

Mumificarea are loc într-un mediu uscat, de obicei un mediu exterior uscat cum sunt mediile aride, sau în medii interioare încălzite în timpul lunilor de iarnă, când umiditatea relativă este scăzută. Inițial, are loc o înnegrire și o întărire a pielii. Aceasta va evolua spre o descuamare a suprafeței pielii care poate da extremităților aspectul unui buștean. Ca și în cazul putrefacției, pielea va începe să se dezintegreze și, în cele din urmă, pielea și țesuturile moi sunt, de asemenea, pierdute.

Scheletizarea

Atât putrefacția, cât și mumificarea duc în cele din urmă la scheletizarea corpului. Pierderea țesuturilor moi progresează într-un ritm variabil, în funcție de condițiile de mediu și expunerea corpului la o varietate de animale și insecte. Fața și capetele extremităților sunt primele zone în care osul este expus, iar țesuturile moi pelviene sunt ultimele care se pierd. În timp ce acest proces este de obicei măsurat în luni, cercetările antropologice au demonstrat că scheletizarea completă a unei persoane poate avea loc în câteva zile dacă sunt condiții prielnice pentru asta.

Autoliza

Autoliza asociată cu descompunerea are loc după moartea celulelor și se datorează acțiunilor enzimelor digestive și enzimelor catalitice eliberate de celulele din organism. Acest termen, „autodistrugere”, este avansat în anumite organe, în special tractul intestinal și pancreasul, datorită conținutului lor bogat în enzime. Acest lucru este important de reținut deoarece autoliza poate imita anumite procese patologice la momentul examinării brute.

Aspectul macerat al copiilor născuți morți care au fost morți în uter timp de zile întregi este un tip de autoliză asociată cu mediile sterile umede, apărând ca o decolorare roșie cu desprinderea pielii, și nu trebuie să fie confundată cu o traumă sau o boală. Un caz particular este cel al ”nașterilor în sicriu”: mama însărcinată este omorâtă și apoi îngropată. Gazele de putrefacție expulzează fătul. La exhumare, sunt găsiți mama și copilul.

Gastromalacia este asociată cu descompunerea și se caracterizează prin înroșirea mucoasei stomacului și pierderea pliurilor rugiale. Aceasta poate fi interpretată greșit că ar pleda pentru gastrită.

Adipoceara

Adipoceara este un proces care este rar întâlnit în afara cazurilor de exhumare. Este o schimbare chimică care are loc în țesuturile grase ale corpului expuse la condiții umede (mlaștini, wc-ul din curte, turbării, deversoare, etc.). cadavrul arată ca și cum ar fi învelit în săpun de casă (aspect de leșie).

Adipoceara (saponificarea) are nevoie de multe luni pentru a se dezvolta, iar odată ce se formează, este extrem de persistentă, oprind pierderea de țesut moale și scheletizarea corpului. Surprinzător, leziunile se pot păstra aproape intacte.

Alți factori în evaluare

Intervalul postmortem

Atunci când un corp decedat a fost expus activității insectelor sau animalelor, putem face observații care ar putea ajuta la determinarea intervalului postmortem.

Larvele (stadiile larvare ale muștelor) pot fi colectate de pe cadavru și examinate de un entomolog. Trebuie să se colecteze două seturi de specimene. Un set trebuie păstrat în viață, în timp ce celălalt set este ucis. Entomologul va determina specia exactă de muscă din specimenele vii ajunse la maturitate și ora probabilă de moarte de la exemplarele ucise.

În cazul persoanelor care au fost decedate pentru o perioadă îndelungată de timp (luni până la ani), o evaluare a tipului și vârstei plantelor care cresc prin corp ar putea oferi, de asemenea, informații utile (de ex: individul a fost ucis prin otrăvire/ingestie masivă de droguri. Din lujerii plantelor crescuți deasupra lui, se poate extrage seva acestora care va conține otrava/drogul).

Examinarea conținutului stomacal și intestinal

Poate furniza, de asemenea, indicii care să ne ajute în determinarea momentului decesului. Organismul nostru digeră alimentele la o rată destul de previzibilă, în funcție de cantitatea și tipurile de alimente consumate.

Alimentele cu un conținut caloric ridicat, cum ar fi grăsimile, sunt digerate mai lent decât alimentele mai puțin complexe.

Mâncărurile mai mari rămân în stomac pentru o perioadă mai lungă de timp.

Viteza de golire a stomacului poate fi accelerată sau încetinită de boli naturale, medicamente, alcool sau stres emoțional.

Descrierea cantității, tipului și stării alimentelor din stomac face parte din autopsia de rutină. Aceste date pot fi combinate cu informații despre consumul recent de alimente obținut în timpul investigației pentru a estima timpul scurs de la consumarea mesei respective până la momentul decesului. Chiar și fără informații despre ultima masă consumată, conținutul stomacului poate furniza indicii cu privire la momentul decesului pe baza tipurilor de alimente din stomac. (Exemplu: descoperim ciocolată cu alune nedigerată în stomacul fetiței găsită moartă în urma unor leziuni puternice aplicate în zona capului. Facem investigații și căutăm persoana care i-a dat ciocolată. Asta ne-ar putea conduce la autor. Mai facem calcule ale metabolizării ciocolatei...putem afla cam când anume fetița a primit ciocolata de la acel individ, ș.a.m.d. ). De asemenea, trebuie remarcat faptul că moartea creierului înainte de moartea corpului poate întârzia semnificativ timpul de golire gastrică.

În cele din urmă, markerii găsiți la locul decesului ar putea furniza cele mai bune informații cu privire la data sau ora decesului persoanei.

Observațiile privind corespondența sau documentele neridicate, informații de la compania de telefonie cu privire la ultima dată când telefonul a fost folosit, chitanțe de vânzare datate sau o schimbare observată în comportamentul obișnuit pot ajuta la stabilirea datei decesului.

Îmbrăcămintea purtată de persoană sau starea iluminatului din locuință ar putea oferi indicii cu privire la momentul din zi sau din noapte în care a survenit decesul.

În concluzie, determinarea intervalului postmortem poate fi o provocare.

Se începe cu o fereastră largă a decesului (de la persoana care a întâlnit-o ultima dată pe victimă până la cea găsită moartă). Apoi, utilizăm cât mai multe dintre elementele disponibile de mai sus pentru a încerca să restrângem această fereastră cât mai mult posibil. Este important să reținem că există o variabilitate a acestor observații și calcule, astfel încât ne păstrăm mintea deschisă și dispuși să ne reevaluăm opinia pe baza noilor informații pe măsură ce acestea devin disponibile.