Ajungând la pagina 215 (Robert Sapolsky, Determined- A Science of Life without Free Will, Penguin Books, 2024) am dat peste ”vindecarea cuantică” (Deepak Chopra), ”conștiința mediată rotativ”, ”cogniția cuantică”, ”Nebulous Cartesian system” (traduceți voi), psihoterapia cuantică, ”logica cuantică a Inconștientului și schizofrenia”. Porcăriile sunt subliniate critic de magistralul Sapolsky după care ne invită generos, spre un articol.
Îl aveți mai jos, tradus în părțile lui mai lizibile astfel încât să fie digerabil pentru toți.\
Asupra primirii și detecției porcăriilor pseudo-profunde
Titlul original: On the reception and detection of pseudo-profound bullshit
ÎNTREGUL articol, aici: https://www.researchgate.net/publication/285206383_On_the_reception_and_detection_of_pseudo-profound_bullshit
Article in Judgment and Decision Making · December 2015
DOI: 10.1017/S1930297500006999
Judgment and Decision Making, Vol. 10, No. 6, November 2015, pp. 549–563
Traducere: Dorin Dumitran
Deși prostiile sunt obișnuite în viața de zi cu zi și au atras atenția gânditorilor, receptarea lor (critică sau ingenuă) nu a fost, după cunoștințele noastre, supusă unei investigații empirice. Aici ne concentrăm pe prostii pseudo-profunde, care constă în afirmații aparent impresionante care sunt prezentate ca adevărate și semnificative, dar care sunt de fapt, lipsite de conținut.
Am prezentat participanților (n.tr. la cele 4 studii) felurite afirmații prostești, constând din cuvinte la modă, organizate aleatoriu în declarații cu structură sintactică, dar fără nici un sens perceptibil (de exemplu, „Plinătatea aduce liniște în fenomenele infinite”. Engl: Wholeness quiets infinite phenomena). În mai multe studii, tendința de a aprecia prostiile drept afirmații profunde a fost asociată cu o varietate de variabile relevante din punct de vedere conceptual (de exemplu, stilul cognitiv intuitiv, credința în supranatural). Asocierile paralele au fost mai puțin evidente printre judecățile mai profunde pentru chestiuni convenționale (de exemplu, „O persoană udă nu se teme de ploaie”) sau banale (de exemplu, „Nou-născuții necesită atenție constantă”). Aceste rezultate susțin ideea că unii oameni sunt mai receptivi la acest tip de prostii și că detectarea lor nu este doar o problemă legată de scepticismul nediscriminatoriu, ci mai degrabă de un discernământ înșelător în afirmații care sună, de altfel, impresionant. Rezultatele noastre susțin, de asemenea, că o prejudecată față de acceptarea afirmațiilor ca fiind adevărate poate fi o componentă importantă a receptătii prostiilor pseudo-profunde.
Cuvinte cheie: prostire, detecție prostii, teorii cu proces dublu, gândire analitică, credințe supranaturale, religiozitate, conspirație, ideație, medicina complementară și alternativă.
1. Introducere
„Este imposibil ca cineva să mintă dacă nu crede că el știe adevarul. A produce prostii nu necesită o astfel de convingere.”– Harry Frankfurt.
În On Bullshit, filozoful Frankfurt (2005) definește prostiile ca ceva care este făcut să impresioneze, construit în absența preocupării directe pentru adevăr. Acesta deosebește prostirea de minciună, ultima implicând o intenție deliberată de a manipula și de a livra un adevăr subversiv (înțeles de mincinos). Nu există nicio îndoială că prostiile (n.n. bazaconiile, absurditățile, nonsensurile, rahaturile, etc) sunt reale și au consecințe. Într-adevăr, având în vedere ascensiunea tehnologiilor și creșterea asociată a disponibilității informațiilor dintr-o varietate de surse, ambele experte, prostiile pot fi mai răspândite mai repede decât oricând.
În ciuda acestor observații aparent banale, nu cunoaștem nicio cercetare psihologică despre prostiile livrate. Sunt oameni capabili să detecteze prostii flagrante? Cine este cel mai probabil să cadă pradă prostiilor și de ce?
2. Prostii Pseudo-Profunde
Dicționarul englez Oxford definește prostirea ca, pur și simplu, „gunoaie” și „aberații”, care, din păcate, nu definesc miezul prostirii. Luați în considerare următoarea afirmație:
”Înțelesurile ascunse transformă abstractul în frumuseți de neegalat."
Deși această afirmație poate părea că transmite un fel de înțeles potențial profund, este doar o colecție de termeni la modă puși împreună, la întâmplare, într-o propoziție care păstrează structura sintactică. Afirmația nu este încă un nonsens, așa cum ar fi valabil pentru următoarea: „Neasemuirea îmbracă înțelesurile frumuseților ascunse".
Structura sintactică a lui a), spre deosebire de b), implică faptul că a fost construit pentru a comunica ceva. Astfel, prostiile, în contrast cu absurditățile, sunt ceva care trimite la dar nu conține un înțeles adecvat sau vreun adevăr. Aceste fenomene sunt similare cu ceea ce Buekens și Boudry (2015) denumeau prin termenul de obscurantism (p. 1): „ [când] vorbitorul...[aranjează] un joc de fum verbal și oglinzi pentru a sugera profunzime și perspicacitate acolo unde acestea nu există.” Accentul nostru este însă oarecum diferit de ceea ce se regăsește în filosofia absurdităților și a fenomenelor conexe (de exemplu, Black, 1983; Buekens & Boudry, 2015; Frankfurt; 2005). Pe când filosofii s-au preocupat în primul rând de scopurile și intențiile ticăloșilor, pe noi ne interesează factorii care predispun pe unul să devină sau să reziste să devină unul prostit.
Mai mult, acest gen de prostii – la care ne referim aici, anume la prostiile pseudo-profunde – pot fi unele dintre multele și diferitele tipuri. Ne concentrăm pe prostiile pseudo-profunde pentru că reprezintă un punct destul de radical asupra a ceea ce ar putea fi considerat spectrul larg al prostiilor. Putem spune, destul de încrezători, că exemplul (a) de mai sus este o prosteală dar s-ar putea, la fel de bine, să fie o poveste exagerată spusă la băutură. În viitor, în studiul absurdităților, va fi important să definim tipul de prosteli pe care le cercetăm (vezi Discuții pentru comentarii suplimentare pe această problemă).
Important de menționat, prosteala pseudo-profundă nu este banală. Pentru a oferi un exemplu real de prostii pseudo-profunde și o aplicație din logica noastră, luați în considerare următoarele: „Atenția și intenția sunt mecanica manifestării."
Această afirmație are o asemănare izbitoare cu (a), dar nu este (probabil) o colecție aleatorie de cuvinte. Mai degrabă, ea este un „tweet” real trimis de Deepak Chopra, MD, autorul a numeroase cărți cu titluri precum Quantum Healing (Chopra, 1989) și The Soul of Leadership (Chopra, 2008) și care a fost acuzat că a promovat „absurdități woo-woo”. Legătura dintre (a) și (c) nu este întâmplătoare, așa cum (a) a fost derivat folosind însăși cuvintele la modă din Fluxul „Twitter” al lui Chopra. Expresia vagă (c) s-ar putea să fi fost construită pentru a crea cititorului impresia un anumit sentiment de profunzime în detrimentul unei expuneri clare, cu sens sau adevărate.
În ciuda lipsei de preocupări directe pentru adevăr remarcată de Frankfurt (2005), prostia pseudo-profundă trădează o îngrijorare pentru verosimilitate sau adevăr. Susținem că un important adjuvant al prostiei pseudo-profunde este vaguitatea care, combinată cu o atitudine în general înțelegătoare față de ambiguitate, poate fi exacerbată de mass-media zilelor noastre.
Ca un prim exemplu, concizia necesară și rapiditatea „Twitter” (140 de caractere pe „Tweet”) poate fi deosebit de propice pentru promovarea de prostii. Important, vaguitatea și sensul sunt, prin definiție, scopuri care se încrucișează, deoarece utilizarea vaguității ascunde sensul afirmației și, prin urmare, trebuie să submineze sau să mascheze „sensul adânc” (adică profunzimea) pe care o afirmație pretinde că o transmite. Preocuparea pentru „adânci înțelesuri” dezvăluie o importantă caracteristică, definitorie pentru rahaturi (în general): că sunt încercări de a impresiona, mai degrabă decât de a informa; de a fi antrenant, mai degrabă decât de a fi instructiv.
3. Receptivitatea la prostii
Ce anume ar putea determina pe cineva să evalueze, în mod eronat, ceva prostesc pseudo-profund, ca fiind profund? În opinia noastră, sunt două mecanisme candidate care ar putea explica o „receptivitate” generală la rahaturi. Primul mecanism se referă la posibilitatea ca unii oameni să aibă o aplecare mai puternică față de acceptarea unor chestiuni ca fiind adevărate sau false, încă de la început. Conform lui Gilbert (1991, urmând-ul pe Spinoza), oamenii trebuie mai întâi să creadă în ceva, ca să-l înțeleagă. În conformitate cu această ipoteză, Gilbert, Tafarodi și Malone (1993) au constatat că epuizarea resurselor cognitive i-a determinat pe participanții la un studiu să eticheteze drept false, din prima, anumite informații. Acest fapt a indicat că oamenii au căzut sub eroarea de răspuns acceptând ceva ca fiind adevărat. Această asimetrie între credință și necredință poate explica parțial prevalența prostelilor; suntem tentați să acceptăm prostiile ca fiind adevărate și, prin urmare, este necesară procesarea suplimentară pentru a nu fi victime ale acestei tendințe.
Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că lucrările anterioare despre credință și îndoială se concentrau pe înțelesuri semnificative precum”Inima produce toată activitatea mentală.”
Posibilitatea uluitoare în ceea ce privește prostia pseudo-profundă este că oamenii vor înghiți mai întâi toate rahaturile ca fiind adevărate (sau pline de înțeles) și, în funcție de mecanismele cognitive de la bază precum și în funcție de detectarea contradicțiilor, fie păstrează un sens implicit al semnificației, fie vor folosi raționamentul deductiv pentru a evalua adevărul (sau sensul) propoziției. În termenii diferenţelor individuale, atunci, este posibil ca unii indivizi să abordeze porcăriile cu o mai puternică așteptare inițială pentru semnificație. Altfel spus, unii indivizi pot avea o minte excesiv de „deschisă” care îi obligă să emită judecăți umflate de profunzime, indiferent de conținut.
Al doilea mecanism se referă la o potențială incapacitate de a detecta prosteala, ceea ce poate face ca cineva să confunde neclaritatea cu profunzimea. Ori, prin cuvintele lui Sperber (2010): „De multe ori, ceea ce fac cititorii este să judece profund ceea ce nu au reușit să înțeleagă” (p. 583). Aici, cel prostit pur și simplu nu este conștient că stimulul relevant cere atenție specială. Acest mecanism este legat de ceea ce a fost etichetat ca fiind eșec de „monitorizare a contradicțiilor” (de exemplu, De Neys, 2014; Pennycook, Fugelsang & Koehler, 2015). În contextul raționamentului cercetării, de exemplu, este necesară monitorizarea contradicțiilor când două surse de informație dau răspunsuri contradictorii (de exemplu, validitatea logică și credibilitatea concluziei într-un silogism). Cercetările recente indică faptul că oamenii sunt capabili să detecteze astfel de conflicte (vezi DeNeys, 2012 pentru o revizuire), dar că eșecurile de monitorizare a conflictului sunt totuși o sursă importantă de părtinire în raționament și în luarea deciziilor (Pennycook, Fugelsang și Koehler, 2015). Mai mult decât atât, detectarea conflictelor este privită ca fiind un factor cognitiv de nivel scăzut care provoacă cel puțin pe unii oameni să se angajeze în procese de raționament deductiv, analitic (Pennycook, Fugelsang & Koehler, 2015). Cu privire la absurdități, există probabil mulți factori care pot conduce un individ să ajungă cu succes la scepticism care va depinde de atât de tipul de prostii întâlnite cât și de contextul în care îi sunt prezentate porcăriile. De exemplu, sursa (poate un cunoscut răspândac de rahaturi) poate fi deosebit de nedemn de încredere. Sau, poate, prostiile pot intra în conflict cu cunoștințele comune sau expertiza destinatarului.
Pentru investigația noastră, ne concentrăm pe absurdități pseudo-profunde, adică din care lipsește orice indiciu extern evident că scepticismul ar fi necesar.
Scopul este de a investiga dacă există consecvențe și diferențe individuale semnificative în capacitatea de a discerne spontan sau de a detecta prostii pseudo-profunde. Spre deosebire de eroarea aprecierii răspunsului, aceste mecanisme implică distingerea prostelii de non-prostii.
4. Studiul de față
Aici raportăm patru studii în care solicităm participanților să evalueze prostii pseudo-profunde și alte afirmații, pe o scală a profunzimii. Scopul nostru principal este să stabilim acest lucru ca dimensiune legitimă a receptivității la bazaconii.
5. Gândirea analitică
Teoriile procesării raționale duble și luării deciziilor disting între procesele intuitive („Tip 1”) care sunt procese autonome și cele reflexive („Tipul 2”) care sunt cu efort, de obicei deliberativ și care necesită memorie de lucru (Evans și Stanovich, 2013). O constatare crucială care a reieșit din literatura procesării raționale duble este că abilitatea de a raționa implică un aspect discreționar (Stanovich, 2011; Stanovich &West, 2000); o distincție care are o lungă istorie (Baron, 1985). Și anume, pentru a fi un bun raționalist, trebuie să ai atât capacitatea de a face orice calcul este necesar (adică, capacitatea cognitivă, inteligența) cât și disponibilitatea de a te angaja în procese de raționament deductiv (de exemplu, stilul cognitiv analitic; dispoziția de a gândi). În plus, diferențele individuale în stilul cognitiv analitic se corelează pozitiv cu efectele de detectare a conflictelor în raționament (Pennycook, Cheyne, Barr, Koehler și Fugelsang, 2014; Pennycook, et al., 2015), indicând că indivizii analitici sunt fie mai capabili să detecteze conflictul în timpul raționamentului sau sunt mai receptivi la un astfel de conflict.
În concordanță cu argumentul lui Sagan (1996) conform căruia gândirea critică facilitează „detecția bazaconiilor”, presupunem că gândirea ar trebui să aibă legătură cu detecția prostiilor, astfel încât oamenii care sunt mai buni la rezolvarea problemelor de raționament este mai probabil să ia în considerare sensul specific al celor prezentate. Cu alte cuvinte, indivizii mai analitici ar trebui mai probabil să simtă nevoia de informații suplimentare atunci când sunt expuși bazaconiilor pseudo-profunde. Mai mult, indivizii intuitivi, în schimb, ar trebui să răspundă pe baza unui fel de primă impresie, care se va umfla din cauza vaguității absurdităților pseudo-profunde. Gândirea analitică este, așadar, punctul principal al investigației noastre, ea fiind cel mai direct legată de capacitatea de a detecta flagrant porcăriile.
6. Confuzii ontologice
Atât copiii, cât și adulții tind să confunde aspectele realității (adică „cunoștințe de bază”) în moduri sistematice (Lindeman, Svedholm-Hakkinen & Lipsanen, 2015). Orice greșeală de categorizare implicând diferențe de proprietate între animat și neînsuflețit sau mental și fizic, ca exemple, constituie o confuzie ontologică. Luați în considerare credința că rugăciunile au capacitatea de a vindeca (adică, vindecare spirituală). Astfel de convingeri sunt considerate ca rezultând din combinarea fenomenelor mentale, care sunt subiective, imateriale și fenomenele fizice, care sunt obiective și materiale (Lindeman, Svedholm-Hakkinen & Lipsanen, 2015). Prin procesarea rațională dublă, confuziile ontologice pot constitui un eșec de reflectare asupra realității și exhibare a unor astfel de confuzii ontologice intuitive (Svedholm & Lindeman, 2013). Confuziile ontologice pot, de asemenea, fi susținute de tendința a crede adevărul literal al unor afirmații. Astfel, confuziile ontologice sunt legate atât de prejudecățile de detectare, cât și de eroarea de răspuns, ca mecanisme care poate sta la baza detecției bazaconiilor. Ca atare, înclinația pentru a susține confuziile ontologice ar trebui să fie legată de niveluri mai ridicate de detecție a prostiilor.
7. Credințe suspecte epistemic
Credințele care intră în conflict cu concepțiile naturaliste comune din lume au fost etichetate drept suspecte epistemic (de ex., Lobato et al., 2014; Pennycook, Fugelsang și Koehler, în presa). De exemplu, credința în îngeri (și cea corespondentă ei că îngerii pot trece prin pereţi) se află în conflict cu credinţa populară-mecanic și comună că lucrurile nu pot trece prin obiecte solide (Pennycook et al., 2014). Epistemic, credințele suspecte, odată formate, sunt adesea însoțite de lipsa dorinței de a reflecta critic asupra unor astfel de convingeri.
Într-adevăr, gânditorii reflexivi sunt mai puțin probabil să fie religioși și credincioși în paranormal (de exemplu, Gervais și Norenzayan, 2012; Pennycook și colab., 2012; Shenhav, Rand & Greene, 2012), și sunt mai puțin tentați să se implice în idei conspiraționiste (Swami et al., 2014); sau să creadă în eficacitatea medicinei alternative (Browne et al., 2015). Confuziile ontologice sunt, de asemenea, mai frecvente printre credincioșii în supranatural (de exemplu, Lindeman, Svedholm-Hakkinen & Lipsanen, 2015; Svedholm și Lindeman, 2013). Deși afirmațiile suspecte epistemic pot sau s-ar putea să nu se califice drept bazaconii, lipsa de scepticism care stă la baza acceptării conținutului suspect epistemic, ar trebui, de asemenea, să crească receptivitatea la porcării.
n. tr. URMĂTOARELE STUDII VOR FI DOAR PREZENTATE.
Studiul 1
Am prezentat participanților zece enunțuri în care am păstrat structura sintactică și care au constat dintr-o serie de aleatorie de cuvinte vagi dar, la modă. Participanții au fost rugați să indice profunzimea relativă a fiecărui enunţ pe o scară de la 1 (deloc profund) la 5 (foarte profund). Cercetăm dacă ratingurile înalte indică receptivitate față de bazaconii. Participanții au completat, de asemenea, o serie de date relevante cognitiv şi întrebări demografice.
Studiul 2
În Studiul 1, cel puțin unii participanți au părut să găsească un sens într-o serie de declaraţii care conţineau o colecţie aleatorie de expresii la modă, organizate într-o propoziție cu structură sintactică. Această tendință a fost semnificativ legată de variabilele cognitive de interes, în moduri așteptate. În Studiul 2 ne-am propus să replicăm acest model de rezultate folosind exemple reale de enormități intelectuale. Pentru asta am creat o scară suplimentară folosind „twee-uri” deosebit de vagi din Contul „Twitter” al lui Deepak Chopra. De asemenea, am extins măsurătorile noastre de stil cognitiv analitic prin includerea de auto-raportări ale înclinațiilor către gândire analitică și intuitivă. În cele din urmă, ne-am extins măsurătorile asupra capacității cognitive prin creșterea numărului de itemi și incluzând o măsurare comună a inteligenței fluide.
Studiul 3
În Studiile 1 și 2, am stabilit o statistică de încredere în măsurarea receptivității prostelilor care s-a corelat cu o varietate a variabilelor legate conceptual. Rămâne însă neclar, dacă aceste asocieri sunt conduse de o prejudecată spre acceptarea absurdităților pseudo-profunde ca fiind semnificative ori, un eșec în detecția nevoii de scepticism (sau ambele) atunci când scepticismul era justificat (adică sensibilitatea, spre deosebire de părtinire, în sensul teoriei semnal-detecţie). Scopul Studiului 3 a fost de a testa posibilitatea ca unii oamenii să fie deosebit de insensibili la bazaconii pseudo-profunde, probabil pentru că sunt mai puțin capabili să detecteze conflicte în timpul raționamentelor. Pentru aceasta, am creat o scală folosind zece citate motivaționale care sunt convențional considerate a fi profunde (de exemplu, „Un râu străbate o stâncă, nu datorită puterii sale, ci a persistenței sale”) prin aceea că sunt scrise într-un limbaj simplu și nu conțin cuvinte la modă vagi care sunt caracteristice enunţurilor folosite în Studiile 1 şi 2. Diferenţa dintre profunzimea evaluărilor între citate legitim semnificative și bazaconiile pseudo-profunde va servi drept măsurătoare a sensibilității noastre la prostii. În al doilea rând, am inclus și afirmații mondene care au conținut clar, dar care nu ar avea un caracter profund convențional.
Studiul 4
Rezultatele studiului 3 indică faptul că asocierea dintre evaluările de profunzime și gândirea reflexivă sunt în mare măsură specifice detecției prostiilor. (…) Astfel, în Studiul 4, am solicitat participanților să evalueze aleatoriu profunzimea relativă a 20 de afirmații amestecate (10 prosteli și 10 motivaționale). Participanții au finalizat bateria de euristici și erori, împreună cu orientări spre credință paranormală, de idei conspiraționiste și de aprobare a medicinii complementare și alternative.
Discuție generală
Prezentul studiu reprezintă o investigație inițială a diferențelor individuale de receptivitate la bazaconii pseudo-profunde. Le-am dat oamenilor propoziții coerente din punct de vedere sintactic care constau din cuvinte la modă vagi, aleatorii și, în cele patru studii, aceste afirmații au fost considerate a fi cel puțin oarecum profunde. Cel mai important, am adus dovezi că indivizii variază în interpretarea conceptuală și în tendința lor de a atribui profunzime (n.tr.valoare) afirmațiilor prostești; tendința la care ne referim o apreciem ca „receptivitate la prostii”.
Cei mai receptivi la nonsensuri sunt mai puțin reflexivi, au o capacitate cognitive redusă (adică inteligența verbală și fluidă, aptitudinea de calcul), sunt mai predispuși la confuzii ontologice și idei conspiraționioste, sunt mai susceptibili de a deține convingeri religioase și convingerile paranormale și sunt mai susceptibili să aprobe medicina complementară și alternativă.
Prejudecăți de răspuns și sensibilitate
Am propus două mecanisme care explică de ce oamenii ar putea considera bazaconiile ca fiind profunde. Primul mecanism este un tip de părtinire de răspuns în care unii indivizi sunt pur și simplu mai mult predispuși la cote de profunzime relativ ridicate. Deși acest mecanism nu este specific acceptării prostiilor, poate cel puțin parțial explică de ce măsurătorile noastre pe marginea pseudo-profunzimii porcăriilor au corelat atât de pozitiv și de constant cu convingerile epoistemic suspecte. Unii oameni pot avea o minte deschisă necritic. După cum spune expresia: „Mă plătește să-mi păstrez mintea deschisă, dar nu până dă creierul pe-afară”.
În Studiul 3, unii oameni chiar au evaluat afirmații în întregime banale (de exemplu, „Majorității oamenilor le place cel puțin un fel de muzică”) ca cel puțin oarecum profunde.
Rezultatele noastre sugerează că această tendință – care seamănă cu un factor general de credulitate – este o componentă a receptivității la bazaconii pseudo-profunde. Există, desigur, multe cercetări asupra acestui tip de mecanism. Ca un proeminent exemplu, luați în considerare „efectul Barnum”. (…) Meehl (1956) s-a referit pentru prima dată la aceasta drept Efectul Barnum, după faimosul păcălitor (bullshitter) P. T. Barnum. Într-o ironie amuzantă, lui P. T. Barnum i se atribuie adesea în mod eronat fraza „În lume, la fiecare minut se naște un fraier”. Acest lucru este adevărat chiar și într-o revizuire a cercetării asupra efectului Barnum (Furnham & Shofield, 1987).
Ca punct secundar, merită să distingem între spiritul necritic-reflexiv sau deschis la minte și cel deschis la minte dar rațional cu deschidere reflexivă. În timp ce deschiderea reflexivului rezultă dintr-un mental intuitiv care este foarte acceptant de informații fără prea multă prelucrare, spiritul deschis la minte activă este expresia unui mental care caută informații ca mijloc de a facilita critica, analiza și reflecția. Astfel, primul ar trebui să-l momească pe ultimul cu porcării iar acesta, la rândul lui, ar trebui să se păzească de primul.
Cele de mai sus subliniază ceea ce pare a fi o tendință generală puternică de susceptibilitate la prostii, dar ce mecanisme cognitive sunt activate impotriva prostelii? Bazându-se pe un set dual de teorii recente care presupun un rol-cheie pentru detectarea conflictelor în raționament (De Neys, 2012; Pennycook și colab., 2015), noi am propus că oamenii pot varia în capacitatea lor de a detecta prosteala. Rezultatele noastre susțin modest această afirmație. Și anume, sensibilitatea crescută la prostii a fost asociată cu o performanță mai bună a gândirii analitice. Acest lucru este în concordanță cu Sagan (1996) și faimoasa sa „detecție a bazaconiilor”.
În plus, sensibilitatea la prostii a fost asociată cu o scădere a seturilor de credințe paranormale, a ideilor conspiraționiste, de medicină complementară și alternativă.
O posibilă explicație pentru această divergență este aceea că credințele supranaturale sunt o subclasă unică deoarece presupun un conflict între o revendicare imaterială și (conflict, probabil universal) concepte populare intuitive (Atran & Norenzayan, 2004). De exemplu, credința în fantome este în conflict cu mecanica populară – adică credința intuitivă că obiectele nu pot trece prin obiecte solide (Boyer, 1994). Pennycook et al. (2014) au descoperit că acele grade de credință în religios și supranatural și în revendicările lor (de exemplu, îngeri, demoni) sunt corelate negativ cu detectarea conflictelor într-o paradigmă de raționament.
Direcții viitoare
Accentul acestei lucrări a fost pe investigarea diferențelor individuale în tendința de a accepta prostii și dovezile noastre inițiale indică faptul că reflectivitatea poate fi variabila-cheie a diferențelor individuale.
(…) Mai mult, o detectare sensibilă a bazaconiilor poate întări atitudinea critică și poate genera o atitudine mult mai restrânsă față de judecățile de profunzime.
(…) că o cunoaștere sporită a sensului cuvintelor (prin inteligență verbală) poate ajuta analiza critică. O înțelegere mai precisă, mai nuanțată a semnificațiilor cuvintelor poate dezvălui inconsecvențe, incongruențe și contradicții între termenii din afirmațiile absurde.
(…) Într-adevăr, exprimările vagi pot implica faptul că sensul dorit este atât de important sau profund că nu poate fi afirmat clar (Sperber, 2010). De exemplu, criticul literar Empson (1947) descrie utilizarea ambiguității în literatură, inclusiv a unui tip de ambiguitate intenţionată folosită de poeţi în care un pasaj „nu spune nimic, prin tautologie, prin contradicție sau prin irelevanță; astfel încât cititorul este obligat să inventeze el enunţurile. . . ” (p. 176).
Limitări și avertismente
Prostirea vine în multe forme și ne-am concentrat doar asupra un tip. Frankfurt (2005) discută despre așa-numitele sesiuni cu bivoli angajați în luptă în care „oamenii încearcă diverse gânduri și atitudini pentru a vedea cum se simte să se audă spunând astfel de lucruri și pentru a descoperi cum răspund alții, fără a presupune că se angajează și ei în asta”.
Acest lucru se califică ca o prostire conform definiției largi a lui Frankfurt deoarece conținutul este comunicat în absența unei preocupări pentru adevăr. Cu toate acestea, caracterul prostirilor conversaționale este probabil destul de diferit de prostirile pseudo-profunde și, prin extensie, se poate determina recepția și detectarea acestuia prin diferiți factori psihologici.
(…) Concluzie
Prostirea este un aspect important al condiției umane. Într-adevăr, odată cu ascensiunea tehnologiei comunicațiilor, oamenii probabil că se confruntă cu mai multe bazaconii în viața lor de zi cu zi, mai mult decât oricând înainte.
La momentul scrierii acestui articol, Chopra are peste 2,5 milioane de urmăritori pe „Twitter” și a scris mai mult de douăzeci numai din New York.
Prostirea nu este doar comună; este populară!
Folosirea vagului sau ambiguității pentru a masca lipsa de semnificație este cu siguranță comună în retorica politică, marketing și chiar în mediul academic (Sokal, 2008). Într-adevăr, după cum sugerează Frankfurt (2005): „Unul dintre cele mai importante trăsături ale culturii noastre sunt că există atât de multe prostii. Toată lumea știe asta. Fiecare dintre noi contribuie cu partea lui.”
Dezvoltarea intervențiilor și strategiilor care să îi ajute pe indivizi să se protejeze de prostire este un obiectiv suplimentar care necesită o atenție considerabilă din partea psihologilor cognitiviști și a psihosociologilor. Că oamenii variază în ceea ce privește receptivitatea față de prostii este poate mai puțin surprinzător decât faptul oamenii de știință din Psihologie au neglijat până acum această problemă. În consecință, deși acest manuscris nu poate fi cu adevărat profund, el este, într-adevăr, semnificativ.
Comments