Articol scris de Corina Gheorgheza
În mod ciudat, Paul-Claude Racamier (1924-96) nu a fost tradus niciodată în engleză. Cu toate acestea, el a produs un corp considerabil de lucrări, dintre care majoritatea au rezultat din tratarea pacienților psihotici în diferite instituții - în special, cea pe care el însuși a înființat-o la Velotte, lângă Besançon, Franța.
Cel mai mic dintre cei trei frați, Racamier avea rădăcini solide în Franche-Comté, prin intermediul tatălui său, care provenea dintr-o familie catolică din Drôme și lucra ca inginer la fabrica Peugeot, și a mamei sale, care provenea dintr-o familie de protestanți din regiunea Montbéliard. Mama lui Racamier a considerat că sănătatea fiului ei este delicată și l-a educat acasă până la vârsta de nouă ani. Această experiență a transmis o poziție de-a lungul vieții marcată de o pasiune pentru ideile foarte individualiste și o respingere a oricărui conformism. După ce a primit o bună educație secundară la Montbéliard, a studiat medicina la Besançon și apoi la Paris. A promovat examenul medical care l-a calificat să profeseze în spitalele de psihiatrie în 1952.
Racamier și-a petrecut prima parte a carierei la spitalul de psihiatrie din Prémontré, unde a lucrat din 1952 până în 1962. Șocat de condițiile dezumanizante de acolo, a stabilit un cadru îmbunătățit pentru pacienții din secția sa și a dezvoltat treptat serviciile terapeutice ale instituției în sine. A urmat apoi aceeași cale de acțiune în Elveția, la clinica Rives de Prangins (1962-66) și, ulterior, la La Velotte, o unitate de tratament pe care a creat-o lângă Besançon în 1967, care avea să devină opera vieții sale. Un număr limitat de pacienți, la fel de mulți îngrijitori, locuri pentru activități și tratament în timpul zilei, clar separate de spațiile de locuit în stil familial decorate și mobilate cu gust, menținerea contactului strâns cu familiile etc. – acestea au fost principiile unității, bazate pe teoriile sale. Aceste teorii erau totuși strâns legate de pregătirea și activitatea sa psihanalitică.
A devenit membru al Société psychanalytique de Paris (SPP; Paris Psychoanalytical Society) în 1958 și a fost ales membru permanent în 1962. A predat la Universitatea din Lausanne între 1962 și 1967, iar apoi la facultățile de medicină și științe umane în Besançon. În același timp, a condus multe seminarii de pregătire psihanalitică și psihiatrică; a fost director al Institut de psychanalyse (Institutul de Psihanaliză) al SPP din 1975 până în 1982.
Colaborarea lui Racamier cu colegii care au creat și condus serviciile de sănătate mintală din arondismentul 13 din Paris (Philippe Paumelle, Serge Lebovici, René Diatkine, René Angelergues) a condus la o carte scrisă colectiv intitulată "Le Psychanalyste sans divan" (Psihanalistul fără canapea; 1970). În această carte, Racamier a subliniat o idee la care se va întoarce adesea: nevoia de a „îngriji” simultan pacienți, îngrijitori, grupul pe care îl formează, instituția în care locuiesc și familiile. Cuvântul cheie este să lupți împotriva constrângerii la repetiție care tinde către o rutină în care totul devine fix.
Scrierile sale teoretice își au originea în practica sa de lucru cu psihoticii adulți: în “Les Schizophrènes”(Schizofrenii; 1980), el a căutat să arate „paradoxalitatea” care lucrează în aceste tulburări. Dar ideile lui au mers mai departe. La fel și ideile care au ieșit din munca sa cu pacienții care sufereau de psihoze postpartum. Dezvoltând noțiunile de „mamă” și „materitate”, a găsit legături strânse între psihoza maternă și dezvoltarea copilului; dincolo de aceasta, el a arătat că în astfel de situații, întregul proces de „personare”, sentimentul de a fi o persoană autonomă, coerentă și continuă, este perturbat.
Același spirit de „a merge mai departe” este evident și în noțiunea de “Anti-Oedip” (1989), element cheie în gândirea lui Racamier. În inventarea acestui termen, Racamier a intenționat să se refere atât la „anti-oedipian” (ceea ce constituie un obstacol în calea organizării oedipiene), cât și la „ante-oedipian” (acea la care psihicul este astfel trimis înapoi); astfel, într-o „lume a obiectelor non-obiect”, „fanteziile anti-fantezie”, „fanteziile autoprocreării” care anulează radical diferențele sexuale și generaționale și altele asemenea, conduc în funcție de vicisitudinile acestui „ l-a spulberat pe Anti-Oedip", la psihoză sau perversiuni narcisice. Cu toate acestea, rezultatul Anti-Oedip-ului nu este neapărat atât de tragic: rămâne prezent, dar discret în structurile Oedipiene, contribuind la fluctuațiile și reechilibrările necesare ale acestora.
Clinician de origine, introducând acest concept de Anti-Oedip (pentru a desemna un tip de organizare structurată în opoziție cu complexul Oedip) și incestual (care indică o formă de relație părinte-copil care nu presupune incest în sensul sexual al cuvântului ci o relație apropiată care fixează copilul pe părinți și împiedică dezvoltarea autonomă a copilului), el a demonstrat importanța vitală a fanteziei auto-nașterii în organizarea psihotică și a individualizat conceptul de „perversiune narcisică”, care a atras o atenție considerabilă, cel puțin în Franța. Este acel concept, care introduce o abordare complet inedită a perversiunilor. Concepția tradițională a perversiunilor sexuale, voyeurism, exhibiționism și fetișism, care includea și practica fizică a homosexualității, a făcut acum loc unei viziuni mai relative. Majoritatea formelor de comportament sexual întreprinse între adulți consimțitori sau practicate autoerotic nu mai poartă stigmatizarea perversiunii și sunt văzute în schimb în termeni de alegere a obiectului sau fixații libidinale. Cuvântul „perversiune” este acum rezervat comportamentului care implică o formă de cruzime, o dorință de a face rău și o anumită distrucție. Trăsătura caracteristică a perversiunii narcisice a lui Racamier este că este pur comportamentală și relațională, orice componentă sexuală suplimentară fiind opțională.
Această noțiune centrală este reluată în “Le Génie des origines: Psychanalyse et psychoses” (Geniul originilor: Psihanaliza și psihoze; 1992), unde Racamier a articulat-o, pe de o parte, cu noțiunea de doliu primar (renunțarea la posesia totală a obiectul), iar pe de altă parte, cu un elogiu la ambiguitate (de distins de ambivalență), condiția pentru o viață psihică suficient de flexibilă, bogată și creativă.
Lucrarea finală a lui Racamier, “L'Inceste et l'incestuel” (Incestul şi incestuosul; 1995) revine şi lărgeşte aceste idei, revenind la însuşi bazele teoretizării sale, cu „incestuosul”, adică totalitatea parentală. Relațiile copilului (în special relațiile mamă-copil) care, prin substituții multiple, urmăresc să mențină uniunea narcisică erotizată de seducție reciprocă și să blocheze organizarea oedipală.
Pe tot parcursul, această succesiune de lucrări arată dezvoltarea și înflorirea unui mod de gândire plin de viață și original, care rezonează inevitabil cu cel al lui Donald W. Winnicott, Wilfred Bion sau chiar Jacques Lacan, chiar dacă Racamier, ferm ancorat în propria sa practică, nu a fost prea preocupat să-l susțină cu teoriile altor autori. Racamier a lăsat în urmă o muncă substanțială de viață, prin crearea instituțiilor pentru îngrijirea psihoticilor adulți și prin practica sa acolo, prin contribuțiile teoretice care au fost atât rodul, cât și sprijinul acestei practici și, în sfârșit, prin predarea sa.
