PENTRU CEL MAI ILUSTRU PSIHOLOG. CEL MAI UITAT DINTRE PSIHOLOGI - F.M. DOSTOIEVSKI


Anul nașterii: 11 noiembrie 1821, Moscova, Rusia.

T r i u n g h i u l r i v a l i t ă ț i i f r a t e r n e


Moise, cel care va scoate din robie poporul Ales, ucide în tinerețe un egiptean care bătea un evreu. Îl omoară în bătaie, însă Moise își simte victima ca și cum ar fi fratele său. El comite-așa cum se exprimă Szondi - omor în stare de afect (germ. Affect-Totschläger) pentru că Moise resimțea puternic și grav injustiția. Relația lui Moise cu Tatăl este directă. Cu toate că a săvârșit omor, el este cel care va primi Tablele Legii! În istoria umanității, Moise este încarnarea unei mutații radicale, cel care, indirect, prin instalarea monoteismului, impune legea scrisă, sub acoperământul dat de privilegiul relației cu un Dumnezeu abstract, care este transcendent, non-reprezentabil și de ne-numit. Rezulatul este un nou tip de Om, mult mai liber, independent și autonom, eliberat de animism și de credințe magice, mult mai responsabil și conștient de sine, aspecte ce răzbat prin sentimentele de culpabilitate.

Saul (ulterior Apostolul Pavel) îi prigonește pe apostolii și discipolii lui Hristos și se poartă de o arbitrarietate consternantă prin cruzimile sale. Pe Drumul Damascului fiind, se convertește, Tatăl Ceresc luându-și - am putea spune - revanșa. Răsturnarea planului atitudinal fundamental grosier și violent al lui Pavel pregătea deci, în limbajul psihologiei, apariția unei contraponderi egale ca intensitate dar, de semn opus. Pavel devine Apostolul lui Hristos.

Aceste evenimente cataclismice în istoria gândirii umanității îl aduc pe Sigmund Freud la constatarea că uciderea (chiar și simbolică) a tatălui ar fi cel mai important păcat al umanității și al individului, fiind principala sursă a sentimentului de vinovăție, chiar dacă nu singura. Freud își extinde, pornind de aici, argumentația sa și, recunoaște valoarea psihanalitică a operei lui Sofocle- Oedip Rege, prin operaționalizarea realității psihice ”complexul lui Oedip” (anticameră a complexului lui Cain), explicitat mai departe:


”atitudinea băiatului față de tată este ambivalentă, spunem noi. El nutrește față de părintele său nu numai ură, ca față de un rival pe care vrea să-l înlăture, ci de fiecare dată și afecțiune. Ambele sentimente contribuie la identificarea cu tatăl: băiatul vrea să fie în locul tatălui pentru că-l admiră, dorind să fie ca el dar și pentru că vrea să-l înlăture ca rival. Acest proces se lovește însă de un obstacol puternic. La un moment dat, copilul înțelege că încercarea de a-l înlătura pe tatăl-rival ar putea fi pedepsită de acesta prin castrare. Frica de castrare, dorința de a-și apăra bărbăția, îl determină să renunțe la dorința de a-și poseda mama și de a-și înlătura tatăl. Și atât timp cât este menținută în inconștient, această dorință constituie baza sentimentului de vinovăție”.


Cât de aproape sunt acestea de varianta uciderii lui Hiram Abi la ordinul secret dat de regele Solomon, poate pricepe oricine (annuncio în Cartea Regilor, Cartea a doua a Cronicilor). Mai multe detalii, aici:

https://www.facebook.com/watch/?ref=search&v=388014589013919&external_log_id=bb29d420-85b2-4eb5-95e4-2918a50cfec6&q=editura%20herald


Românii, ca și celelalte popoare balcanice care au variante ale legendei Monastirea Argeșului, știu că așa ceva e posibil, din dorința ca secretele arhitecturale să nu fie transmise mai departe. M-am întrebat adesea, dacă Freud n-a substituit uneori pe Dostoievski lui Solomon, în unele din prea încifratele lui scrieri.


FIODOR MIHAILOVICI DOSTOIEVSKI


F.M. Dostoievski a străbătut neînfrânt mizeriile și umilirile deportării sale în Siberia. A acceptat, spune Freud, ”pedeapsa nemeritată ca substitut al pedepsei simțite ca vinovăție față de adevăratul său tată”. Și mai departe: ”dacă tatăl a fost aspru, violent și neîndurător, SupraEul preia aceste însușiri, iar în relația sa cu Eul reapare tocmai pasivitatea care trebuia refulată. SupraEul a devenit sadic, Eul devine masochist, adică de fapt feminin-pasiv” .

Foarte exact în ceea ce îl privește pe Dostoievski și frământările sale și, la fel, în ceea ce ne privește pe noi: SupraEul prin cenzura sa asupra comportamentului acționând ca un Tată blând sau, dimpotrivă, aspru. De aici, printr-o relație de implicație directă putem discerne între atitudinile particulare față de autoritatea statală, față de Sacru, față de credința în Dumnezeu. Tematicile ”sentiment de vinovăție”, respectiv paricid, sunt nuclee ale operei dostoievskiene, motiv pentru care Freud realizează o analiză complexă a lui Dostoievski sub patru aspecte: Scriitorul, Nevroticul, Omul moral și Păcătosul. Freud însă îndrăznește în interpretare mai mult decât poate susține prin date, spunând:

”legătura incontestabilă dintre paricidul din Frații Karamazov și soarta tatălui lui Dostoievski a fost sesizată de mai mulți biografi […] ca trauma cea mai gravă, iar reacția lui Dostoievski față de ea ca nucleul nevrozei sale”.

Tatăl lui Dostoievski ar fi fost ucis în fața sa când scriitorul avea 18 ani. Informația însă, este incertă.

Imaginile și zugrăvirile personajelor dostoievskiene sunt indiscutabile dacă urmărim pe tatăl Idealizat - Napoleon și starețul Zosima, tatăl Diabolic - Feodor Pavlovici Karamazov și Svidrigailov, tatăl Mort - Marmeladov și pe tatăl Judecător- Porfiri, imago-uri care, alături de altele, întăresc ambivalența sentimentelor față de o singură persoană-Tatăl- și de care Dostoievski nu se poate dezice, nu poate alege final. La urma urmei, omul era în fața plutonului de execuție, soldații erau cu mâna pe trăgaci, când Cineva suspendă pedeapsa.

Dostoievski reușește să creeze în mintea cititorului un carusel de reprezentări în care se regăsesc proiecții, așteptări și investiții afective care stârnesc interogații referitoare la finalitatea unei conduite. Nimic nu este sigur, nimic nu poate deveni monadic, investiție și contra-investiție își joacă rolul chinuitor fără speranța unei centrări. Probabil, de aceea, până la sfârșitul zilelor Dostoievski va fi un ambitendent în relația sa cu dumnezeirea și Numinosul relației cu Sacrul, nu îi va da pace.


”Foarte rar, un Saul devine... un Pavel” (Niels Bohr, Quantum physics letters). D.


Dorin Dumitran


179 views0 comments

Recent Posts

See All