Psihologia anchetatorului

#psihologiaanchetei


Preambul: în text, termenul de anchetator este folosit cu sens echivalent celui de procuror, organ de urmărire penală, psiholog judiciarist.


Se știe că exercitarea îndelungată a unei profesiuni anumite generează la om deprinderi, obișnuințe, aptitudini pur profesionale și din această cauză, după cum se spune, lasă asupra sa” amprente profesionale”.

De pildă, profesia de actor, fiind legată de pregătirea rolului și de necesitatea unei dese transpuneri, de mari emoții interioare, de contactul zilnic cu publicul, duce la o sensibilitate nervoasă mărită, dezvoltă un simț foarte ascuțit pentru atmosfera sălii, o aptitudine de a percepe cu ușurință reacțiile publicului și de a răspunde foarte repede la ele.

Chirurgul care lucrează într-un spital de urgență, având de-a face cu îmbolnăviri și traumatisme subite care cer o intervenție urgentă, se obișnuiește a fi calm, liniștit, de a stabili repede diagnosticul și de a lua hotărâri categorice.

Nu încape nicio îndoială că munca de anchetă imprimă și ea amprente profesionale asupra psihologiei anchetatorului, dezvoltând în el anumite deprinderi, înclinații, interese și chiar trăsături de caracter specifice.

Anchetatorul se deosebește de orice alt specialist, înainte de toate, prin aceea că el se izbește zilnic de fenomene foarte diferite ale vieții, de nenumărate caracter omenești, acțiuni, mobiluri ale acestor acțiuni, de urmările și cauzele lor. Anchetatorul trebuie să priceapă relativ repede și ușor toată diversitatea acestor acțiuni și probleme, orientându-se just în ele și analizându-le în amănunt. Acestea dezvoltă în anchetator deprinderea de a descoperi repede veriga principală de care, apucându-se, poate trage întreg lanțul. Aceasta îi formează un ascuțit spirit de observație, o intuiție fină, atenție pentru amănunte, o bună memorie, înclinație spre raționamente și analiză logică.

Anchetatorul trebuie să știe să se transpună, să poată înțelege atmosfera în care s-a săvârșit infracțiunea, să înțeleagă și să-și reprezinte în imaginație pe ce căi a putut să ajungă infractorul la victima sa, să înțeleagă mobilul de care a fost mânat infractorul. Dar a-ți reprezenta tabloul infracțiunii este puțin. Toate acestea trebuie verificate după o schemă imaginată, iar după aceea verificate, printr-o serie întreagă de pași și acțiuni practice, dacă așa s-a întâmplat în realitate sau nu; anchetatorul trebuie să se priceapă să controleze fiecare pas al său, să nu se abată din drum și să nu meargă pe o cale opusă, ceea ce se întâmplă foarte ușor atunci când infractorul îi înțelege părțile slabe și vrea să-l ducă acolo unde îi convine lui să îndrepte ancheta.

Alături de multe deprinderi pozitive pe care profesia le dezvoltă la anchetator, ea imprimă în unele cazuri asupra psihologiei unor anchetatori și alte amprente profesionale. Dintre acestea fac parte, de exemplu, o suspiciune exagerată, perceperea unilaterală a diferitelor împrejurări cu ocazia aprecierii forței probante. Amprenta profesională din psihologia anchetatorului este uneori de așa natură, încât adesea, chiar fără să-și dea seama, acesta înclină mai mult spre perceperea împrejurărilor care îl acuză pe învinuit, decât spre cele care îl apără.

Anchetatorul cu experiență, conștiincios, ține întotdeauna seama de această latură a psihologiei sale, își controlează percepțiile și are o atitudine critică față de concluziile, impresiile, intuiția și presupunerile sale. Un astfel de autocontrol intern este foarte important pentru munca anchetatorului, pentru verificarea concluziilor sale de învinuire, precum și a versiunii alese de el.

În strânsă legătură cu psihologia anchetatorului se află priceperea lui de a alege o ipoteză justă, chiar de la începutul cercetărilor, de a verifica scrupulos și, în funcție de această verificare, s-o înlăture complet, fie, dimpotrivă, să se convingă definitiv de justețea ei.

În practică se întâmplă uneori că anchetatorul cu puțină experiență, după ce alege la începutul cercetărilor o versiune care i se pare mai justă și mai exactă, cade ulterior el singur sub puterea ei, transformându-se pe nesimțite într-un rob al acestei versiuni. În astfel de cazuri, anchetatorii, fără să-și dea seama de această autohipnoză originală, efectuează ancheta unilateral: rețin cu plăcere, în mod necritic, toate declarațiile și împrejurările care confirmă această versiune și înlătură cu ciudă declarațiile și împrejurările care o dezmint sau închid ochii în fața lacunelor și contradicțiilor interne pe care le conține versiunea aleasă. Pierzând prin această orbire originală ascuțimea și exactitatea viziunii profesionale, anchetatorul începe să vadă materialul cauzei într-un mod unilateral, uitând că acesta trebuie studiat din diferite puncte de vedere. Drept urmare, anumite expresii, acțiuni și fapte ale învinuitului, fiind privite numai din punct de vedere al învinuirii ce i-a fost pusă în vedere, capătă caracterul unor probe de învinuire, în timp ce în realitate ele nu sunt câtuși de puțin astfel de probe. În urma unei asemenea viziuni unilaterale, cea mai nevinovată faptă capătă dintr-o dată o importanță” fatală”, ceea ce nu-i aparține. Astfel, lenea obișnuită capătă caracterul unei inacțiuni intenționate, criminale, vorba aruncată într-o doară începe dintr-o dată să sune ca o manifestare involuntară a unei intenții de mult ascunse. Adăugați la aceasta împletirea uimitoare – care se întâlnește des în practică – a coincidențelor care îl prind în lanțul lor pe învinuitul care se zbate neputincios și care, în mod sincer, nu înțelege ce se petrece cu el și veți vedea clar că a dezlega acest nod și prin aceasta a salva pe un nevinovat este o obligație a anchetatorului perseverent, obiectiv și conștiincios.

Există dosare de anchetă ale căror labirinte întunecate și întortocheate de fapte, detalii și relații între oameni se complică în așa măsură încât anchetatorul cu mai puțină experiență, lovindu-se de ele, se pierde. În astfel de cauze, anchetatorul e nevoit uneori să înlăture nu numai nenumăratele coincidențe, împrejurări și indicii ci și tendința sa subconștientă, pur profesională, ”de a înota” în sensul versiunii care-i pare cea mai ușoară și, în mod înșelător, cea mai veridică. În astfel de cazuri, pentru anchetator este mult mai greu să probeze nevinovăția învinuitului, care într-adevăr nu este vinovat, decât să adauge cu ușurință concluziile sale de acordare la corul de declarații neobiective și la povara unor” indicii” întâmplătoare, existente împotriva învinuitului. În aceste cazuri, anchetatorul trebuie să înlăture tendința proprie, și uneori excesivă, de a suspecta oamenii, tendință imprimată în el de anii de muncă de anchetă, când a întâlnit așa de des minciuna, sub cele mai diferite aspecte ale ei.

Dacă la bănuiala exagerată se mai adaugă graba anchetatorului și înclinația sa unilaterală pentru o versiune anumită, ancheta încetează de a mai fi obiectivă, căpătând un caracter tendențios, cu toate urmările grave ce decurg de aici.

Un pericol tot atât de mare îl prezintă indiferența față de soarta omului, față de durerea omului, indiferență care formează o crustă în psihologia anchetatorului. O astfel de duritate sufletească se va manifesta inevitabil în munca sa practică, în cauze concrete, și se va reflecta în mod dăunător asupra calității anchetei, asupra calității întregii sale munci.

Un alt loc deosebit îl ocupă problema cu privire la așa-zisa încredere în sine a anchetatorului, care se traduce în viață prin concluzii prea pripite, fără o prealabilă apreciere critică a justeței lor. Încântat de succesul mersului anchetei, de justețea ipotezelor sale, de exactitatea presupunerilor sale prealabile, anchetatorul începe uneori să se încreadă prea mult în intuiția sa. Totuși, intima convingere a anchetatorului, oricât de puternică ar fi, nu poate fi privită ca o probă judiciară. Anchetatorul este obligat să verifice intima sa convingere prin fapte riguros verificate, prin împrejurări obiective, apreciindu-le critic de pe diferite poziții ale cauzei.

De aici rezultă necesitatea unui autocontrol permanent din partea anchetatorului care este obligat să țină seama de importanța cântăririi la fiecare pas a sentimentelor sale de simpatie și antipatie, a încrederii sau bănuielii exagerate, de necesitatea înăbușirii oricăror manifestări de nervozitate, irascibilitate, etc., care se ivesc în timpul anchetei. În afară de acești factori pur emotivi, care influențează asupra psihologiei anchetatorului, asupra atitudinii sale față de învinuit și cauză, e necesar a se ține seama de încă o latură importantă a psihologiei anchetatorului: perceperea de către anchetator a mărturiilor pe care le ascultă, a corpurilor delict pe care le vede, a înscrisurilor de care ia la cunoștință și a tuturor împrejurărilor cauzei și cum le reprezintă el în concluzie. Reprezentările care se formează în mintea anchetatorului în legătură cu cauza dată sunt rezultatul unui proces de creație, în cursul căruia anchetatorul trece toate datele strânse de el prin prisma aprecierilor și a deprinderilor sale obișnuite, a vederilor sale bine formate și a experienței sale criminalistice. În felul acesta, problema se reduce la curățirea acestui proces de creație, de orice” adausuri”, de idei preconcepute, astfel ca” produsul” obținut în urma acestui proces, sub forma convingerilor definitive ale anchetatorului în cauză, să fie ireproșabile în ceea ce privește logica dialectică, obiectivitatea și precizia.

În strânsă legătură cu această chestiune se află și așa-zisa lege a perspectivei judiciare. Esența ei constă în faptul că multe concluzii și aprecieri ale anchetatorului în cauză suferă în instanță schimbări importante, astfel încât ceea ce avea o anumită înfățișare în faza anchetei prealabile și apreciat într-un anumit fel, în unele cazuri, în instanță capătă dintr-o dată sens, caracter și conținut cu totul opuse. Aceasta se datorează în mare măsură nepriceperii unor anchetatori de a aprecia – atunci când fac bilanțul anchetei – probele și concluziile stabilite în mod unilateral, prevăzând cum se va desfășura judecarea cauzei în instanță. Anchetatorul nu a cântărit și nu a apreciat obiecțiile posibile ale învinuitului, împrejurările noi care se pot ivi în instanță, într-un cuvânt, nu a fost în stare să prevadă just perspectiva judiciară a cauzei.

Anchetatorul trebuie să învețe a prevedea aceste perspective, înlăturând din timp toate lacunele anchetei, parând manevrele abile și uneori chiar provocările inculpaților, prezentând instanței pentru judecată concluzii clare, dovedite în mod indiscutabil și de nerăsturnat. În mod practic, aceasta trebuie să-și găsească expresia în următoarea obișnuință utilă: înainte de a trimite dosarul în instanță, anchetatorul trebuie să cântărească în mai multe rânduri toate concluziile” pentru” și” contra” învinuitului, să-și reprezinte dinainte comportarea învinuitului și a martorilor în instanță, poziția posibilă a apărării, într-un cuvânt, toate chestiunile legate de stabilirea vinovăției.

Având o astfel de atitudine autocritică, exigentă față de munca sa și față de concluziile sale, anchetatorul se pune la adăpost de surprize neplăcute, cum ar fi încheierea de restituire a cauzei pentru completarea urmăririi penale, etc.

D.D.


Sursă foto: https://www.flickr.com/photos/grytr/244517284

68 views0 comments

Recent Posts

See All