Situațiile defective: o tipologie a regizărilor la locul faptei.
"Una dintre cele mai bune lucrări în domeniul regizărilor locului faptei aparține lui Claire Ferguson. Cele câteva pagini vă sunt puse la dispoziție pentru incitare la traducerea întregii lucrări de care eu deja m-am apucat." - Dorin Dumitran
DOCTORAL THESIS
The Defects of the Situation : a Typology of Staged Crime Scenes. Ferguson, Claire Award date: 2011
Traducere: Dorin Dumitran
Procesul de minciună și de manipulare a probelor pentru a scăpa de suspiciunea unui comportament infracțional a fost descris secole la rând. În "Tragedia lui Macbeth" (1892) a lui William Shakespeare, scrisă inițial la începutul anilor 1600, Macbeth și soția sa îl ucid pe regele Duncan și îl murdăresc pe acesta cu sângele paznicilor pentru a da iluzia că ei înșiși nu sunt vinovați.
Shakespeare oferă următoarea descriere (1892, ACTUL II, SCENA II):
LADY MACBETH
Du-te și adu niște apă,
Și spală-ți mizeria asta de pe mână.
De ce ai adus aceste pumnale de acolo?
Ele trebuie să stea acolo; du-le înapoi; și unge-i
pe cei adormiți cu sânge.
MACBETH
Nu mă mai duc:
Mi-e frică să mă gândesc ce-am făcut;
Nu îndrăznesc să mă mai uit o dată.
LADY MACBETH
Ascunde intenția!
Dă-mi pumnalul: cei adormiți și cei morți
nu sunt decât niște tablouri în ochiul unui copil
care se teme de un diavol pictat. De-ar sângera,
Voi spoi cu aur fețele lor;
Pentru că trebuie să pară că sunt vinovați.
Poate chiar de pe vremea lui Shakespeare, anchetatorii însărcinați să stabilească cum a fost comisă o crimă au fost foarte conștienți de acest potențial de înșelăciune și au încercat să îl combată prin diverse tehnici și filosofii de investigare. Unul dintre primii investigatori care au opinat asupra acestor probleme a fost Dr. Hans Gross (1924, 1936), care s-a referit la indiciile care dau de gol încercările de a prezenta scena crimei ca fiind ceva ce nu este, numindu-le "defecte". Gross scrie (p. 433):
"Defectele situației" nu sunt decât acele contradicții, acele improbabilități, care apar atunci când cineva dorește să reprezinte situația ca fiind ceva cu totul diferit de ceea ce este în realitate și, aceasta, cu cele mai directe intenții și cu cea mai pură convingere că a lucrat cu toată prevederea, meșteșugul și atenția posibile.
Este responsabilitatea investigatorilor să fie capabili să recunoască și să identifice aceste defecte, care au mai fost numite și incongruențe, inconsecvențe, înșelătorii, improbabilități și paradoxuri.
Fie că este vorba de un ofițer, de un criminalist, de un patolog sau de un specialist în reconstituirea unui accident, acesta va determina ce "defecte" trebuie să ia în considerare. Cu toate acestea, procedura utilizată pentru a face această identificare este un subiect care a primit puțină atenție în literatura de specialitate.
Este important să recunoaștem faptul că aceste eforturi făcute pentru ca scena crimei să prezinte altceva în loc de scenariul real, sunt puse în scenă de infractori care încearcă să se îndepărteze suspiciunile și să evite capturarea sunt de fapt și de drept, încercări de a înșela. Ele reprezintă manifestarea fizică a unei minciuni, prezentând un scenariu care este fals. Disimularea, inclusiv originile sale și modul în care poate fi detectată, a primit o atenție sporită în literatura criminologică, psihologică și chiar biologică, deși foarte puțini au apreciat în mod explicit faptul că minciunile care sunt spuse verbal pot fi, de asemenea, spuse și fizic, prin antrenarea unor comportamente menite să dea crezare poveștii false. Altfel spus, minciunile pot fi spuse prin intermediul dovezilor fizice ale unei infracțiuni, precum și prin gura infractorului. Aceste încercări de înșelăciune prin manipularea dovezilor fizice au fost denumite "regizări ale crimei".
(…)
Definiții
În multe cazuri de omor, nu este neobișnuit ca agresorul să se angajeze în acțiuni de ascundere a probelor (Turvey, 2007). Conform literaturii criminologice, actele de precauție (Turvey, 2008, p. 212): "sunt comportamente pe care infractorii le comit înainte, în timpul sau după comiterea unei infracțiuni, care au drept scop conștient să încurce, să împiedice sau să frângă eforturile de investigare sau criminalistice, în scopul ascunderii identității lor, a probării legăturii lor cu infracțiunea sau cu infracțiunea în sine."
Câteva exemple includ: folosirea unei măști, a unei haine sau a unei deghizări pentru a ascunde trăsăturile fizice; utilizarea unui loc retras sau mai puțin circulat pentru comiterea infracțiunii; utilizarea de mănuși pentru a împiedica transferul amprentelor digitale sau al fluidelor biologice; regizarea locului infracțiunii și așa mai departe (Turvey, 2008).
După cum s-a menționat, înscenarea sau regizarea locului infracțiunii este unul dintre numeroasele acte de precauție pe care infractorii le pot efectua pentru a se distanța de un act criminal. Conform literaturii de specialitate, măsurile de precauție apar frecvent în investigațiile judiciare (Geberth, 2006; Turvey, 2008; Hazelwood & Napier, 2004). Comportamentul cunoscut sub numele de înscenare sau regizare a locului crimeiva fi definit (…) ca fiind alterarea deliberată a probelor fizice la locul în care a avut loc o infracțiune reală sau presupusă, în încercarea de a simula evenimente sau acțiuni care nu au avut loc, în scopul de a induce în eroare autoritățile sau de a schimba cursul anchetei (Geberth, 2006; Turvey, 2008).
De exemplu, după ce a omorât o persoană, un infractor poate muta cadavrul persoanei decedate într-o mașină, să o poziționeze ca și cum victima ar fi fost la volan și să trimită mașina într-un lac pentru a da impresia că victima a murit într-un accident rutier. Într-un astfel de caz, acțiunea de mutare a cadavrului, poziționarea acestuia în mașină și conducerea (sau lăsarea acestuia să se rostogolească) în apă ar fi considerate acte de înscenare a locului faptei.
Cel mai simplu mod de a conceptualiza diferența dintre alte acte de precauție și înscenare (engl. staging) este următorul: în timp ce un act de precauție implică, în general, îndepărtarea sau luarea unui obiect de la locul faptei, înscenarea implică o încercare de a împiedica identificarea prin depunerea sau realizarea a ceva suplimentar față de actul infracțional, pentru a face să pară că a avut loc ceva ce nu a avut loc. În plus, ar trebui remarcat faptul că înscenarea sau scenele simulate nu sunt cele care implică un membru al familiei sau un apropiat al victimei - care o acoperă sau o îmbracă pe aceasta atunci în situația în care victima a fost găsită dezbrăcată sau într-o poziție jenantă, în ciuda afirmației din unele lucrări (Geberth, 2006). Factorul definitoriu implicat în înscenarea/scene simulate este scopul din spatele acestora, care este acela de a zădărnici eforturile de investigare sau de a pune ancheta pe o direcție greșită. Din acest motiv, actele comise de un inocent (n.n. de exemplu, un martor intervine după consumarea actului criminal și scoate cadavrul victimei din casă) după comiterea faptei nu sunt considerate înscenări, deoarece scopul de a zădărnici eforturile de investigare nu este prezent. Această intenție este esența diferenței dintre alte comportamente desfășurate la locul faptei și actele care constituie o înscenare.
(…)
Înscenarea ca disimulare
Deși conexiunea poate părea limitată pentru cei neinițiați, investigarea și recunoașterea înscenărilor are drept scop detecția tipului de înșelătorie pus în scenă de către autor.
Atunci când se investighează un loc al faptei care a fost manipulat pentru a fi prezentat ca fiind ceva ce nu este, nu știm sigur dacă putem observa dovezile reale ale crimei așa cum au avut loc, sau dacă observăm dovezi ale modului în care infractorul a dorit să prezinte crima (Gross, 1936). Așadar, în cea mai mare parte a timpului, investigatorul care observă o scenă complexă a crimei nu este diferit de cel care observă sau se conversează cu un posibil suspect disimulant. Amândoi sunt însărcinați să determine dacă s-au înșelat sau nu, pe baza dovezilor pe care le au la dispoziție și a interpretării lor asupra acestora. Diferența este că s-au făcut multe cercetări cu privire la modul în care se poate distinge mincinoșii de cei care spun adevărul atunci când vine vorba de conversații față în față sau interogatorii (a se vedea Vrij, 2000; Ekman, 2001; Inbau et al., 2001; Park et al, 2002; Stromwall, Granhag & Hartwig, 2004; Caso, Gnisci, Vrij & Mann 2005; Bond & DePaulo, 2006; Porter et al, 2008).
Din păcate, după cum se va discuta în detaliu în următoarele secțiuni, acei investigatori care încearcă să distingă între mincinoși și cei care spun adevărul pe baza strict a dovezilor fizice și comportamentale lăsate la locul unei infracțiuni, nu își permit luxul de a dispune de această bogată literatură din spatele lor. Într-adevăr, nu există aproape nicio cercetare sistematică privind modul în care se poate determina dacă un loc al faptei a fost modificat pentru a-i înșela pe cei care investighează. Aceste persoane sunt cele care se află într-un extrem de dezavantaj atunci când încearcă să detecteze înșelăciunea sub forma unei înscenări sau chiar să o înțeleagă după ce a fost detectată. Pare posibil ca, din moment ce înscenările sunt în realitate o formă fizică de înșelăciune și trucare, poate că aceleași teorii care se aplică la detectarea minciunii s-ar putea aplica și la detectarea acestor scene. Cu toate acestea, acele teorii care abordează de ce și cum mint oamenii, precum și cum să detecteze înșelăciunea sunt afectate de propriile lor limitări.
În scopul de a determina dacă aceste teorii pot fi utilizate ca modalitate de investigare și de înțelegere a înscenărilor, acestea trebuie mai întâi să fie explicate în detaliu.
Definiția minciunii
În ciuda, sau poate în lumina celor mai bune intenții ale noastre, nimeni nu este complet sincer tot timpul. Deși a minți pentru a ascunde un omor poate fi la capătul mai extrem al spectrului, toată lumea este vinovată de înșelarea altora la un moment dat, dacă nu chiar în mod regulat. Poate că cele mai cuprinzătoare analize ale minciunilor cotidiene vin de la Bella DePaulo și colegii săi (DePaulo & Bell, 1996; DePaulo & Kashy, 1998; DePaulo, Kashy, Kirkendol, Wyer & Epstein, 1996; Kashy & DePaulo, 1996). În aceste lucrări, DePaulo a concluzionat: minciuna este un eveniment zilnic, oamenii mint de aproximativ două ori pe zi sau într-un sfert din interacțiunile lor cu ceilalți; oamenii mint mai rar în fața celor pe care îi simt mai apropiați emoțional (cu unele excepții); majoritatea oamenilor nu se simt inconfortabil să mintă și pentru că cea mai mare parte a acestor minciuni au fost reușite, adică nu au fost detectate de către persoana mințită sau de către un alt observator.
Unul dintre cei mai renumiți academicieni care se pronunță pe tema minciunii este Aldert Vrij. În lucrarea sa despre detectarea minciunilor, el subliniază (2000, p.1): "păcălirea celorlalți este o parte esențială a vieții sociale...[încercăm să-i păcălim pe ceilalți mai mult de o dată în fiecare zi și adesea încercăm să aflăm dacă ceilalți ne înșală pe noi". Potrivit lui Mitchell (1986, citat în Vrij, 2000, p. 5), minciuna poate fi definită ca fiind "o comunicare falsă care tinde să aducă beneficii celui care comunică". La aceasta, Vrij (2000) adaugă că, pentru ca un lucru să fie clasificat drept minciună, trebuie să fie o încercare deliberată din partea înșelătorului de a induce în eroare. Prin urmare, denaturarea în necunoștință de cauză a unui lucru nu poate fi clasificată drept minciună. Același lucru se poate spune și despre regizarea locului faptei, unde intenția din spatele actului determină dacă un loc al faptei a fost sau nu regizat. O serie de comportamente pot fi considerate, de asemenea, înscenări dacă intenția din spatele lor este de a se sustrage detectării sau de a zădărnici eforturile de investigare. De exemplu, mutarea corpului unei persoane decedate poate fi făcută pentru a facilita intervenția medicală în unele cazuri, ceea ce nu ar fi considerată o regizare. În cazurile în care cadavrul este mutat pentru ca scena să fie prezentată ca ceva diferit de ceea ce este în realitate, acest comportament ar fi considerat înșelător.
Vrij (2000) observă, de asemenea, că minciunile pot fi nereușite și nu trebuie neapărat să fie plauzibile ci să fie credibile pentru a constitui înșelăciune. În cele din urmă, el explică faptul că nu poți minți pe cineva care se așteaptă la ea. De exemplu, un magician nu-și minte publicul, deoarece acesta știe că este un truc și prin urmare, înșelăciunea este prezentă doar atunci când nu se dă niciun avertisment prealabil persoanei căreia i se prezintă minciuna. Astfel, înșelăciunea ar trebui definită ca fiind "o încercare deliberată, reușită sau nereușită, fără o avertizare prealabilă, de a crea în altcineva o convingere pe care comunicatorul o consideră a fi neadevărată" (Vrij, 2000, p. 6). Această definiție se potrivește foarte bine cu noțiunea de regizare a locului faptei, în sensul că înscenarea este o încercare activă de a crea un scenariu sau o convingere care este falsă, fără avertisment, indiferent dacă are sau nu succes.
De ce mințim?
Potrivit lui Vrij (2000), există cinci motive diferite pentru care cineva poate minți. Există două mari rațiuni care stau la baza minciunii, iar cele cinci motive se încadrează în una dintre aceste două rațiuni. Cele două raționamente includ minciuna în propriul beneficiu (minciuni orientate spre sine) sau minciuna pentru a face ca altcineva să pară mai bine sau să fie în beneficiul acestuia (minciuni orientate spre ceilalți). În mod specific, cei care mint de dragul altora pot minți pentru a-i face pe ceilalți să se simtă mai bine sau pentru a evita să rănească sentimentele unei persoane. Cei care mint pentru propriul beneficiu pot dori să obțină un fel de avantaj, de exemplu pentru a obține un loc de muncă mai bun. Ei pot dori, de asemenea, să facă o impresie bună sau să se protejeze de dezaprobare, sau pot înșela pe alții ca o modalitate de a evita pedeapsa (Vrij, 2000). Aceste minciuni orientate spre sine sunt cele care sunt de cea mai mare importanță pentru discuția actuală în jurul încercărilor de zădărnicire a eforturilor de investigare și/sau de a se sustrage din fața suspiciunii și capturării pentru un comportament infracțional.
(…)
Evoluția și minciuna
Natura umană a fost construită din efortul strămoșilor noștri de a supraviețui și de a produce urmași viabili. Condiția umană a evoluat astfel într-un mod similar cu alte structuri fizice pentru a contribui la succesul reproductiv al organismului. Acele capacități care au permis ființelor umane să prolifereze au fost selectate în mod natural, în timp ce cele care nu au fost utile au dispărut. În aparență, comportamentele au fost testate de-a lungul generațiilor prin încercări și erori, până când cele mai utile pentru supraviețuire au fost bine înrădăcinate, iar cele mai puțin utile au dispărut. Deoarece minciuna a ajutat la supraviețuirea și succesul reproductiv al speciei, selecția naturală a făcut din ea o parte a naturii umane. Astfel, "suntem animale înșelătoare din cauza avantajelor pe care le-a oferit necinstea pentru strămoșii noștri, avantaje pe care continuăm să ni le asigurăm și astăzi" (Smith, 2004, p. 12).
Cercetările efectuate de Smith (2004, p. 2) subliniază:
"creaturile înșelătoare au un avantaj față de concurenții aflați în lupta neîncetată pentru supraviețuire și reproducere, luptă care conduce motorul evoluției. Ca mașini de supraviețuire bine perfecționate, ființele umane sunt, de asemenea, înșelătoare în mod natural".
Cu toate acestea, o întrebare care rezultă în mod necesar din această afirmație este- cum facilitează înșelăciunea supraviețuirea și succesul reproductiv? Pentru a răspunde la o astfel de întrebare, poate că ar trebui să se facă mai mulți pași înapoi pentru a examina comportamentele înșelătoare mai puțin complexe ale altor specii non-umane.
Înșelăciunea apare la fiecare nivel al vieții, inclusiv la viruși, bacterii, plante, insecte, reptile, mamifere și așa mai departe. Aceasta se poate realiza prin comportamente precum camuflajul, mimetismul, postura sau abținerea de la anunțarea celorlalți despre disponibilitatea hranei. În ceea ce privește modul în care este folosită înșelăciunea de către o specie, Trivers scrie (2010, p. 374):
Înșelăciunea este inserată în toate relațiile fundamentale în viață, parazit și gazdă, prădător și pradă, plantă și animal, mascul și femelă, vecin și vecin, părinte și urmaș (inclusiv mamă și făt) și chiar și relația unui organism cu el însuși... Înșelăciunea vă poate permite să furați sau să transformați și alte resurse, să te angajezi în relații extraconjugale nedetectate, să îți manipulezi părinții, perechea, urmașii, vecinii, chiar și jumătatea maternă (sau paternă) a ta.
Pentru a răspunde la întrebarea pusă mai sus, așadar, înșelăciunea poate fi folosită în nenumărate moduri, de către nenumărate specii pentru a evita să devină pradă, pentru a obține resurse sau pentru a-i împiedica pe alții de a obține resurse, precum și pentru a facilita reproducerea cu mai mulți sau mai buni parteneri. Aceste funcții nu trebuie luate cu ușurință, deoarece capacitatea de a înșela pentru a le facilita este o caracteristică a vieții atât de importantă încât a modificat întreaga evoluție a speciilor și a subspeciilor de organisme. De exemplu, dacă ne gândim la insectele cu filament (n.tr. este vorba despre Fasmide. Cele bacilare imită aspectul de băț; cele foliare, imită aspectul de frunză), este evident că morfologia înșelătoare a fost atât de crucială pentru supraviețuirea lor încât, adaptări altfel avantajoase, au fost sacrificate pentru a facilita trucul (prezentarea sub forma unui băț). Aceste insecte au evoluat pentru a include doar un singur rinichi și un ovar sau testicul pentru a-și menține aspectul de băț. În compromisul dintre o șansă mai bună de supraviețuire și reproducere printr-o structură anatomică mai robustă, capacitatea de a evita prădătorii prin înșelăciune a ieșit victorioasă. Camuflajul asemănător cu un băț era atât de necesar pentru a evita prădătorii, încât alte adaptări au fost pierdute (Trivers, 2010).
La un nivel mai conștient, cercetările recente au arătat că primatele folosesc, de asemenea, înșelăciunea pentru a aduna sau a consuma hrană pe ascuns față de omologii lor.
Mai exact, cimpanzeii și-au demonstrat capacitatea de a măsura capacitatea celorlalți de a-i vedea apropiindu-se cu hrană și folosesc aceste informații pentru a-și ascunde strategiile de apropiere de concurenți. Acest lucru a fost realizat de cimpanzei atât pentru a obține în mod egoist accesul la hrană, cât și pentru a împiedica accesul concurenților (Hare, Call & Tomasello, 2006). În cadrul cercetării efectuate de Hare și colegii săi (2006), acești cimpanzei s-au apropiat indirect de hrana pe care un concurent nu o privea și au ascuns în mod activ hrana pentru a păcăli concurentul. În acest fel s-a demonstrat că aceste mamifere de ordin superior nu posedă numai cunoștințe despre importanța ascunderii, ci de asemenea despre utilitatea ascunderii încercării lor de a se ascunde! Aparent, necesitatea de a împiedica concurenții de a pune mâna pe hrană, precum și de a o asigura pentru sine, a dus la comportamente înșelătoare destul de complexe la aceste specii. În acest fel, cimpanzeii au reușit să aibă acces la resurse înainte ca omologii lor să facă acest lucru, sporindu-și șansele relative de supraviețuire.
În ceea ce privește abilitatea oamenilor de a înșela, se crede că oamenii diferă de alte animale în ceea ce privește abilitățile de înșelăciune, deoarece majoritatea animalelor nu îi înșală intenționat pe ceilalți, ci folosesc comportamente înșelătoare în mod inconștient (cum ar fi camuflarea) (Hare, Call & Tomasello, 2006). Acest lucru ar fi cazul cu exemplul de mai sus al insectei cu băț, deoarece insecta nu are niciun control asupra propriului aspect fizic.
S-a teoretizat că minciuna conștientă (cum ar fi cea implicată în înșelarea unui partener) sau minciuna lansată pentru a manipula stările psihologice ale altora (cum ar fi ceea ce un concurent crede că se întâmplă), ține strict de condiția umană (Cheney & Seyfarth, 1990; Hauser, 1997; Tomasello & Call, 1997). Deși, cu siguranță, minciuna verbală ar fi considerată mai ales un comportament uman, exemplul cimpanzeilor de mai sus sugerează că poate noțiunea de înșelăciune care părea a fi doar în sfera de competență a oamenilor a fost prea vanitoasă. Altfel spus, se pare că animalele de ordin superior pot fi la fel de pricepute în a manipula percepțiile celorlalți prin înșelăciune, sporindu-și astfel șansele de supraviețuire.
Cu cele două exemple oferite mai sus, este clar că abilitatea de a înșela a fost benefică pentru aceste specii deoarece cimpanzeii au accesat mai multă hrană decât omologii lor cinstiți, în timp ce insectele cu băț au avut mai puține șanse de a fi prădate ca urmare a înșelăciunii lor. Fără îndoială, înșelăciunea la multe specii, inclusiv la oameni, ne poate permite să ne reproducem cu mai mult succes, să obținem acces la resurse sau să ne menținem teritoriul în timpul disputelor. După cum se poate observa în cercetările privind utilizarea înșelăciunii în regnul animal, păcălirea prădătorilor sau a posibilelor partenere și care ne-a făcut să credem că suntem ceva ce nu suntem, a oferit adesea speciilor un avantaj considerabil față de speciile mai puțin înșelătoare. Deși comportamentele înșelătoare au fost selectate în evoluție pentru un nivel de supraviețuire de bază (cum ar fi capacitatea de a ne camufla în mediul înconjurător pentru a evita prădătorii), în societățile umane contemporane pot îndeplini în continuare scopuri evolutive, permițându-ne să supraviețuim și de a ne reproduce în alte moduri, mai indirecte. Această cale ocolitoare este prezentă și în cazul societății moderne. Minciuna poate să nu ducă direct la disponibilitatea hranei (cum este cazul cimpanzeilor), dar poate permite menținerea unui loc de muncă, ceea ce permite cheltuirea resurselor pentru a asigura hrana.
În această manieră indirectă, înșelarea anchetatorilor pentru a evita închisoarea poate fi considerată ca fiind un comportament evolutiv, în care investigatorul (sau oricine altcineva care amenință libertatea unei persoane) ar putea fi considerat un prădător. Ca atare, înșelarea anchetatorilor ar putea fi considerată ca un comportament selectat în mod evoluționist, deoarece permite infractorului să continue să supraviețuiască și să se reproducă. În acest sens atunci, comportamentele de scenarizare a locului faptei este doar una dintre modurile în care se pot manifesta aceste eforturi de înșelare.
Deși este de necontestat faptul că eforturile umane de a înșela anchetatorii (n.n. prădătorii) prin înscenarea locului faptei sunt mult mai complexe și cauzate de o intenție mai conștientă decât cele prezente în regnul animal, există mai multe exemple care ilustrează faptul că multe specii, în afară de oameni, încearcă să creeze regii pentru a nu deveni pradă. În biologie, acele organisme care imită membrii propriei specii sunt numite automime (Smith, 2004; Guilford, 1994). Prin automimetism, un organism poate pretinde că este un alt membru al speciei sale pentru a facilita împerecherea sau organismul poate manipula cumva mediul înconjurător pentru a face prădătorii să perceapă ceva ce nu este de fapt acolo. Acest automimetism a evoluat de-a lungul generațiilor iar comportamentele au devenit destul de complicate și convingătoare pentru prada lor (Hanlon & Messenger, 1996; Guilford, 1994). De exemplu, unele specii de calamari eliberează cerneală într-o formă care imită propriul corp, oferind o distragere a atenției prădătorului care permite calamarului să scape (Smith, 2004).
Ținând cont de acest lucru, s-ar putea să nu fie o exagerare pentru a teoretiza că comportamentele menite să îl facă pe investigator să se concentreze asupra altei persoane decât adevăratul autor are unele fundamente evoluționiste. Diferența este că, în cazul altor specii, prădătorul speră să-l mănânce pe organism în timp ce, în cazul oamenilor, prădătorul încearcă să trimită organismul la închisoare. În orice caz, totuși, din punct de vedere strict biologic, rezultatul este același: persoana care nu păcălește pe investigatori, sau organismul care este mâncat de prădător, fie direct, fie indirect, nu va avea posibilitatea de a se reproduce. Poate din acest motiv, oamenii au devenit atât de pricepuți în înșelăciune și răspunde la întrebarea de ce această înșelăciune a fost adesea îndreptată către forțele de ordine sau către alte persoane care încearcă să ne pedepsească în moduri care ar putea interfera cu obiectivele noastre instinctuale de bază, de supraviețuire și reproducere.
Acum că posibilitățile de a explica de ce mint oamenii din perspectivă biologică sunt evidente, o discuție despre modul în care sunt facilitate minciunile umane și ce comportamente pot fi implicate este necesară.
Partea 2 - Urmează
