Gisli H. Gudjonsson. The Psychology of Interrogations and Confessions.
Institute of Psychiatry, King’s College, London, UK.
CHAPTER 13
Traducere - Dorin Dumitran
Interesul meu pentru "sugestibilitatea interogativă" (n.tr. sugestibilitatea în contextul interogatoriului) a început în 1980, când am preluat un post de lector de psihologie la Institutul de Psihiatrie, Universitatea din Londra.
În mod obișnuit, avocații apărării și ai acuzării îmi cereau să pregătesc rapoarte judiciare care implicau evaluarea validității declarațiilor. Aceste solicitări se refereau, în general, la două tipuri de cazuri:
1. în care victimele cu dificultăți de învățare urmau să fie chemate să depună mărturie dar existau îngrijorări cu privire la validitatea mărturiilor acestora;
2. cazuri în care inculpații își retrăseseră declarațiile făcute în timpul interogatoriului poliției.
Cazurile de primul tip au fost, în general, sesizate de către procuratură, iar al doilea de către avocatul apărării. În curând, a devenit evident că avocații erau interesați în special de nivelul de sugestibilitate al individului.
Într-un studiu de pionierat pe un singur caz, profesorul John Gunn și cu mine (Gudjonsson & Gunn, 1982) am creat un precedent la Curtea Penală Centrală din Londra (cunoscută și sub numele de Old Bailey). Cazul a implicat o femeie de 22 de ani cu dizabilități de învățare, pe nume Mary, care a susținut că a fost agresată sexual de către un grup de bărbați. Directorul Procuraturii Publice a solicitat un răspuns la trei întrebări principale.
1. Era Mary competentă ca martor în fața unei instanțe de judecată?
2. În cazul în care era competentă, era validă în calitate de martor?
3. Era ea subnormală grav, conform definiției din Mental Health Act 1959?
A fi în măsură să stabilesc validitatea declarațiilor lui Mary a fost în mod special important, deoarece mărturia ei a fost principala probă a acuzării împotriva a șase inculpați.
Evaluarea psihologică efectuată de mine, s-a axat pe aptitudinea de învățare a lui Mary și pe validitatea probabilă a mărturiei sale. Evaluarea a fost efectuată pe parcursul a două ședințe în aceeași zi. Mary a obținut un punctaj Full Scale IQ de 47 la Scala de inteligență pentru adulți Wechsler (WAIS). În momentul evaluării nu era disponibil niciun test psihologic standardizat care să poată fi utilizat pentru a evalua validitatea mărturiei lui Mary. Din acest motiv, am folosit proceduri psihologice (experimentale) pentru a evalua nivelul general de inteligență și "sugestibilitate" a lui Mary.
Acestea au fost următoarele.
1. Avea Mary tendința de a valida percepții care nu aveau o bază obiectivă?
2. A avut Mary tendința de a răspunde la întrebări cu informații sugerate de intervievator?
Prima procedură se referea la posibilele distorsiuni în procesarea senzorială a lui Mary, în timp ce a doua se referea la procesarea mnezică.
Sugestibilitatea lui Mary a fost testată după-amiaza, în timp ce evaluarea intelectuală fusese finalizată dimineața. I s-a spus că scopul sesiunii de după-amiază a fost acela de a stabili cât de multe își amintea despre sesiunea de dimineață. În timpul rememorării libere, Mary a fost capabilă să dea o declarație rezonabil de exactă, destul de precisă a sesiunii de dimineață și chiar și-a amintit câteva întrebări puse și a testelor administrate. Ulterior, s-a încercat să se inducă în Mary percepții false, atât olfactive (mirosul unui trabuc), cât și tactile (senzația un creion pe care îl ținea în mână devenind din ce în ce mai fierbinte și ajungând la punctul să-i ardă degetele). Mary a acceptat necritic ambele sugestii și în timpul experimentului tactil, ea a scăpat brusc creionul pe podea, susținând că acesta îi arsese degetul.
În ceea ce privește sugestibilitatea interogativă, a fost construit un test special care a constat în întrebări sugestive. După fiecare întrebare sugestivă, am provocat răspunsul ei și am rugat-o să dea un răspuns mai precis. Mary s-a dovedit a fi foarte sugestibilă la multe întrebări, dar nu la toate. Ea a fost deosebit de sugestibilă atunci când era confruntată cu idei sofisticate sau abstracte și apoi a oferit cu ușurință observații care nu aveau nicio bază în propriile-i percepții. Când devenea nesigură cu privire la evenimente, avea tendința de a confabula. Cu toate acestea, era capabilă să reziste încercărilor de a-și modifica relatarea evenimentelor pe care le-a trăit și își amintea clar.
Principalele concluzii ale evaluării psihologice, care au fost prezentate juriului în acest caz, au fost că Mary avea o capacitate mentală limitată, dar era capabilă să facă distincția între fapte și fantezie atunci când faptele erau clare pentru ea. Capacitatea ei de a distinge între cele două a scăzut în mod semnificativ atunci când nu era sigură de fapte. Atunci devenea foarte influențabilă.
Cu toate acestea, acele declarații ale ei care nu aveau o bază obiectivă puteau fi ușor modificate sub presiune, în timp ce acele răspunsuri care erau corecte nu puteau fi modificate.
Constatările psihologice au fost prezentate juriului în așa fel încât să le ofere câteva linii directoare prin care să poată face distincția între probele sigure și cele nesigure în ceea ce privește cazul judecat. Astfel, deși Mary era, în general, foarte influențabilă, ea a fost capabilă să dea informații de încredere cu privire la fapte la care fusese martoră și de care era sigură. Constatările au sugerat că juriul ar putea face diferența între probele sigure și cele nesigure ale lui Mary pe baza răspunsurilor sale la un interogatoriu atent; mărturiile de încredere ca probe referitoare la fapte simple și de bază nu ar trebui să se modifice sub interogatoriu, în timp ce mărturiile nesigure ar fi putut să se schimbe. Mary a fost supusă acestui test. Deși nu a putut identifica niciunul dintre cei șase inculpați ca fiind responsabil pentru anumite fapte, ea a prezentat o relatare generală a evenimentelor, pe care juriul a considerat-o validă. Rezultatul cazului a fost că cinci dintre cei șase inculpați au fost condamnați pentru cel puțin o acuzație.
Cea mai importantă lecție din acest caz este aceea că persoanele cu o capacitate moderată de învățare pot fi capabile să depună o mărturie validă cu privire la fapte de bază, chiar și atunci când sunt, în general, foarte influențabile și predispuse la confabulare.
O evaluare psihologică detaliată a persoanei cu dificultăți de învățare poate fi necesară în unele cazuri pentru a oferi o evaluare psihologică detaliată a punctelor forte și a limitărilor persoanei cu dizabilități mintale.
Cazul de față oferă un exemplu pentru modul în care se poate realiza acest lucru. Davies, Flin și Baxter (1986) consideră că o extindere a procedurii inițiată în cazul nostru ar putea aduce o inovație utilă în cazul mărturiilor copiilor.
În cazul de față s-a făcut o distincție juridică importantă între competența lui Mary ca martor și validitatea mărturiei sale. Cele două au fost tratate ca probleme separate. Competența a fost decisă de către judecător în funcție de înțelegerea de către Mary a conceptelor de adevăr, Dumnezeu și capacitate de judecată, în timp ce pentru juriu problema validității declarațiilor cădea în sarcina lor.
Cazul lui Mary a oferit un cadru conceptual pentru evaluarea validității declarațiilor prin intermediul procedurilor psihologice. Acesta a dus la dezvoltarea unui test psihologic standardizat pentru măsurarea sugestibilității la interogatoriu (Gudjonsson, 1983, 1984a), care a stat la baza modelului teoretic al Gudjonsson și Clark (1986).
În acest capitol, lucrările teoretice care au fost realizate în ceea ce privește sugestibilitatea interogativă vor fi analizate în detaliu. Voi susține că sugestibilitatea interogativă este un tip special de sugestibilitate și că seamănă foarte puțin cu clasificările tradiționale ale sugestibilității, cum ar fi cea asociată în mod obișnuit cu hipnoza.
Mă voi strădui să explic cum anume diferă de alte tipuri de sugestibilitate și care sunt implicațiile. Până la începutul anilor 1980, sugestibilitatea interogativă a fost un domeniu de cercetare neglijat, iar o mare parte din analizele prezente în literatura de specialitate despre sugestie și sugestibilitate nu au menționat în mod specific acest tip de sugestibilitate.
ABORDĂRI TEORETICE
Există două abordări teoretice principale ale sugestibilității interogative.
Schooler și Loftus (1986, 1993) se referă la acestea ca fiind "abordarea diferențelor individuale" și "abordarea experimentală". Potrivit acestor autori, prima abordare este cel mai bine ilustrată de propria mea lucrare (Gudjonsson, 1983, 1984a), care a fost integrată într-un model detaliat (Gudjonsson & Clark (1986). În acest sens, modelul are domenii specifice de aplicabilitate la interogatoriul poliției și are în vedere sugestibilitatea ca fiind dependentă de strategiile de coping pe care oamenii le pot genera și implementa atunci când se confruntă cu incertitudinea și așteptările situației de interogatoriu. Modelul pune accentul pe explicarea particularităților individuale în ceea ce privește sugestibilitatea la interogatoriu.
"Abordarea experimentală" este ilustrată de lucrările lui Loftus și ale colegilor săi (Loftus, 1979a, 1979b; Loftus, Miller & Burns, 1978; Schooler & Loftus, 1986, 1993). Aici, accentul este pus pe înțelegerea condițiilor în care întrebările sugestive sunt susceptibile de a afecta relatările verbale ale martorilor. Diferențele individuale nu ocupă un loc important în această abordare, iar în interogatorii sugestibilitatea interogativă este văzută ca fiind mediată de un mecanism cognitiv central, denumit "detectarea discrepanțelor".
Schooler și Loftus (1993) fac o distincție importantă între acceptarea imediată a informațiilor înșelătoare și recuperarea ulterioară a informațiilor eronate. Acestea implică procese diferite. Schooler și Loftus fac legătura între primele, care se întâlnesc în mod obișnuit la copii și la persoanele cu dificultăți de învățare, cu răspunsul de tip consimțire. În acest caz, capacitatea de memorare are o importanță relativ minoră.
În cazul copiilor, aceștia pot accepta în mod deosebit informațiile eronate, deoarece ei nu doresc să conteste figurile de autoritate (Ceci, Ross & Toglia, 1987). Recuperarea întârziată a informațiilor, în schimb, necesită o activare a unui proces de memorie care este mai puțin dezvoltat la copii decât la adulți. În alte cuvinte, persoana trebuie să își amintească informația pentru a putea să o recupereze.
Nu există nicio îndoială că cele două abordări - diferențele individuale și experimentală - sunt complementare una față de cealaltă și vor apărea pe larg în restul acestui capitol. În acest capitol, accentul este pus pe aspectele teoretice ale sugestibilității. Implicațiile procedurale ale celor două abordări teoretice și dovezile empirice vor fi discutate în capitolul 14.
CÂTEVA CARACTERISTICI ALE SUGESTIEI ȘI SUGESTIBILITĂȚII
Există o distincție importantă care trebuie făcută între conceptele de "sugestie și "sugestibilitate". Aceste două concepte, deși sunt în mod clar legate între ele, au fost slab definite și diferențiate în literatura de specialitate. De fapt, la început, în literatura de specialitate se pare că nu s-a făcut nicio distincție între sugestie și sugestibilitate (Gudjonsson, 1987c).
În ceea ce privește conceptul de sugestie, Gheorghiu (1989a) face referire la definiția timpurie a lui McDougall (1908) care este încă de mare influență. McDougall a definit sugestia ca fiind un proces de comunicare care are ca rezultat acceptarea cu convingere a propoziției comunicate în absența unor motive adecvate din punct de vedere logic pentru a o accepta (p. 100).
McDougall credea că definiția sa acoperă toate "varietățile" termenilor de sugestie și sugestibilitate. Există însă două probleme majore cu definiția lui McDougall.
În primul rând, aceasta implică faptul că o anumită sugestie duce inevitabil la acceptarea sugestiei. După cum subliniază Gheorghiu (1989a), acest lucru nu este neapărat real. De fapt, el argumentează în altă parte (Gheorghiu, 1972) că o condiție prealabilă esențială este că, în orice situație sugestibilă persoana trebuie să aibă alternativa unei reacții sugestibile sau nesugestibile; dacă nu există nici o oportunitate pentru un răspuns alternativ, atunci răspunsul provocat este forțat sau constrâns, mai degrabă decât selectat.
A doua problemă cu definiția lui McDougall a sugestiei este că nu reușește să facă o distincție între sugestie ca stimul și reacția individului la sugestie. Mai degrabă decât să interpreteze sugestia ca pe un proces stimulativ complicat, așa cum face McDougall, este mult mai simplu din punct de vedere operațional să conceptualizăm sugestia ca pe un stimul care oferă individului un anumit mesaj la care trebuie să răspundă. Acest mesaj poate fi denumit în mod diferit un indiciu, o indicație sau o idee. Văzând sugestia ca pe un stimul care are potențialul de a declanșa o reacție aceasta o separă mai ușor din punct de vedere conceptual de conceptul de sugestibilitate.
Sugestibilitatea se referă la tendința individului de a răspunde într-un anumit mod la sugestii. Prin urmare, în timp ce sugestia se referă la proprietățile conținute de un stimul, sugestibilitatea se referă la caracteristicile persoanei care este incitată să răspundă. Sugestia are doar potențialul de a suscita o reacție; faptul că o face sau nu, depinde de susceptibilitatea persoanei, de natura și caracteristicile sugestiei și ale persoanei care o oferă și de contextul în care are loc sugestia.
Gheorghiu (1989b) face o diferențiere importantă între sugestie directă și procedurile de sugestie indirectă, distincție pe care o atribuie lui Sidis (1898). O procedură directă presupune ca subiectului să i se spună deschis și explicit ceea ce se așteaptă de la el. Cu alte cuvinte, intenția de influențare este evidentă.
Procedura de sugestie indirectă este mai subtilă și mai implicită. Experimentatorul nu face clar sau evident faptul că încearcă să influențeze răspunsurile subiectului. Acest lucru înseamnă, de obicei, că subiectul nu este informat de scopul real al testului sau al procedurii.
Gheorghiu (1989a) susține că efectele sugestiilor pot fi deveni compulsive. El dă ca exemplu persoanele ale căror vieți devin involuntar influențate de predicțiile unei ghicitoare. În mod similar, el susține că, "oamenii se pot convinge prin autosugestie să aibă gânduri de sinucidere și apoi, mai mult sau mai puțin compulsiv, să se predea acestora" (p. 101). Ideea de autosugestie implică faptul că oamenii își pot genera propriile sugestii, adică își pot genera în mod spontan să-și sugereze singuri lucruri.
Gheorghiu (1989b) a atras atenția asupra lipsei unor definiții unitare a conceptelor de sugestie și sugestibilitate. El argumentează în mod convingător că din cauza complexității și naturii variate a fenomenelor, nu se poate vorbi în mod colectiv de un punct de vedere unitar din partea specialiștilor din diferite discipline.
SCURT ISTORIC AL SUGESTIBILITĂȚII
Coffin (1941) a afirmat că primul principiu și prima teorie a sugestiei a venit de la hipnotizatorii din secolul al XIX-lea, deși fenomenele de sugestie au fost recunoscute cu mult înainte de această epocă. Coffin citează lucrările lui Noizt, care în 1820 a subliniat că legea psihologică fundamentală care acționează este că orice idee poate deveni o acțiune (fenomenul a fost etichetat mai târziu ca fiind o răspuns "ideo-motor"). Astfel, ideea sugerată se transformă în acțiune deoarece ideea acțiunii a ajuns în conștiința respondentului. Acest lucru arată cum conceptul de sugestie a fost dezvoltat inițial ca o modalitate de a explica fenomenele hipnotice și a înlocuit teoriile "fluidiste" care au fost prevalente la acea vreme, cum ar fi cele legate de "magnetismul animal". Aceste teorii vedeau hipnoza ca apărând din influențe fizice și psihologice doar că forțele psihologice puse la lucru fie nu erau recunoscute, fie erau minimalizate la acea vreme. Potrivit lui Gheorghiu (1989b), conceptul de sugestie a început să joace un rol semnificativ în hipnoză atunci când primii experimentatori, cum ar fi Bertrand (1823) și Braid (1846), au început să ia în considerare hipnoza dintr-o perspectivă mai mult psihologică.
Bernheim (1910) a extins semnificația termenului sugestie și a considerat că este un fenomen normal care ar putea avea loc în stare de veghe precum și în timpul hipnozei. El a descris o serie de fenomene pe care le-a considerat legate de sugestie, cum ar fi influența zilnică a unei persoane asupra altei persoane, având ca rezultat schimbări de convingeri și atitudini, precum și fenomenele observate la persoanele hipnotizate. Este important de remarcat faptul că Bernheim nu a furnizat nici o dovadă că aceste fenomene diferite erau fundamental legate între ele. Într-adevăr, probabil că ele nu erau deloc legate.
Gheorghiu (1989b, p. 3) argumentează că (1888, retipărit în 1964) lucrarea lui Bernheim a fost deosebit de importantă pentru a atrage atenția asupra conceptului de sugestie ca "un principiu fundamental pentru explicarea hipnozei însăși", mai degrabă decât să o considere doar ca 'un vehicul pentru inducerea fenomenelor hipnotice'.
Această interpretare extinsă a conceptului de sugestie a însemnat că aceasta a fost văzută ca o trăsătură importantă a hipnozei, în condițiile în care hipnoza însăși a fost caracterizată printr-o sugestibilitate crescută. Astfel, sugestia nu mai era doar văzută ca un mijloc de inducere a hipnozei; persoanele care au fost hipnotizate cu succes au fost văzute ca fiind susceptibile la sugestii în mod optim.
Interesul pentru diferențele individuale și pentru psihologia experimentală la începutul secolului al XIX-lea a dus la dezvoltarea a numeroase teste de sugestibilitate. Aici, termenul de sugestie a fost definit în mod operațional în teste și proceduri experimentale. Acestea erau inițial limitate la producerea unor simple sugestii motorii și reacții senzoriale, dar au inclus treptat fenomene mai complexe, cum ar fi schimbarea judecății, a opiniei și a atitudinii. Testele și procedurile utilizate nu se bazau pe fundamente teoretice clare și, din acest motiv, nu au fost elaborate prin munca teoretică asupra sugestiei și sugestibilității rămânând mult în urmă față de lucrările experimentale și aplicate.
Cele mai multe dintre primele teste de sugestibilitate au măsurat influența sugestiei asupra sistemului senzorial (vizual, tactil, auditiv, olfactiv etc.). În mod obișnuit, procedura consta în prezentarea unui stimul senzorial real subiectului, care era apoi omis fără ca subiectul să fie informat și ale cărui reacții erau monitorizate. În cadrul unui test, un mic curent electric a fost introdus în mâna subiectului, ceea ce a făcut ca aceasta să se încălzească ușor. Procedura a fost repetată ulterior fără curent electric, dar subiectul nu a fost informat despre acest lucru. Subiectul a fost considerat influențabil dacă a raportat căldură la a doua aplicare, iar cu cât răspunsul era obținut mai repede, cu atât subiectul era mai sugestibil.
Teste similare au fost dezvoltate de Binet (1900), care se ocupa cu iluziile de schimbare produse prin sugestie privind greutățile progresive și liniile. În toate aceste teste sugestiile au fost prezentate indirect, în sensul că subiectul nu știa că este influențat.
Au fost elaborate mai multe teste de sugestibilitate motorie, care sunt în general interpretate ca fiind teste directe, în sensul că subiectului i se spune că este influențat. Exemple de astfel de teste sunt testul de "rigiditate a mâinii" al lui Aveling și Hargreaves (1921) și binecunoscutul test al lui Hull (1933) "legănarea corpului".
În ceea ce privește primul test, subiectului i se spune că brațul său devine treptat rigid ca un vătrai, în timp ce la testul de "balansare a corpului" subiectului i se spune că pică în față sau în spate și că distanța pe care o parcurge în direcția sugerată este atent monitorizată.
CLASIFICAREA SUGESTIBILITĂȚII
Lucrările timpurii și influente ale lui Eysenck asupra naturii sugestibilității au fost de a stabili, prin utilizarea analizei factoriale, în ce măsură gama diferitelor teste de sugestibilitate erau legate din punct de vedere funcțional (Eysenck, 1943; Eysenck & Furneaux, 1945). Rezultatul acestor studii a fost acela de a demonstra că există cel puțin două tipuri independente de sugestibilitate, etichetate de Eysenck și Furneaux ca sugestibilitate "primară" și, respectiv, "secundară". Cea primară consta în așa-numitele teste "ideo-motorii", ale căror fenomene sunt caracterizate prin mișcări non-volitive în urma unor mișcări repetitive și urmare a sugestiilor monotone ale experimentatorului. Cel mai bun test de sugestibilitate primară este testul de balansare a corpului discutat anterior, care s-a demonstrat în mod constant că se corelează înalt cu hipnotizabilitatea. Eysenck și Furneaux (1945) au arătat că sugestibilitatea primară se corelează semnificativ cu neuroticismul. Gibson (1962) a analizat ulterior îndeaproape variabilele de personalitate asociate cu susceptibilitatea la hipnoză și a sugerat că era mai semnificativ să se analizeze combinația de scoruri de personalitate mai degrabă decât corelațiile individuale.
Dovezile privind un factor stabil al sugestibilității secundare sunt mai puțin clare decât cele pentru sugestibilitatea primară. Acesta pare să cuprindă fenomene mult mai variate și mai complexe decât sugestibilitatea primară. Eysenck (1947) o asociază cu "nondirectivitatea" și "credulitatea" și o definește astfel:
Experimentarea din partea subiectului a unei senzații sau percepții consecutive după sugestia directă sau implicită a experimentatorului că o astfel de experiență va avea loc, în absența oricărei baze obiective pentru această senzație sau percepție. (p. 167).
Eysenck a dat testele de tip "pată de cerneală" și "miros" ca exemple de tipuri de teste care măsoară sugestibilitatea secundară. Sugestibilitatea secundară nu a fost corelată cu hipnotizabilitatea și a existat o corelație negativă cu inteligența.
Eysenck și Furneaux (1945) ridică problema posibilității unei sugestibilități "terțiare", care implică o schimbare de atitudine rezultată în urma unei comunicări persuasive care își are originea într-o figură de prestigiu. Evans (1967) susține că dovezile empirice pentru acest tip de sugestibilitate lipsesc, dar ideea a fost totuși găsită ca fiind semnificativă în lucrarea lui Gibson (1962). Tipul "terțiar" de sugestibilitate are o oarecare asemănare cu sugestibilitatea interogativă.
Evans (1967, 1989) susține că distincția tradițională între sugestia primară și sugestibilitatea secundară a fost făcută fără suficiente dovezi empirice. El sugerează că sunt identificabile trei tipuri de sugestibilitate, pe care le numește sugestibilitate "primară" (motorie pasivă), "provocare" și respectiv "imagistică" (senzorială). Un al patrulea factor a fost identificat în mod vag și se referă la comportamentul "disociativ", iar acesta nu a fost considerat a fi legat de "trezirea” dimensiunilor sugestibilității.
Evans (1967, 1989) recunoaște că studiile de analiză factorială care urmează lucrările lui Eysenck și Furneaux (1945) au confirmat în mod constant existența unei sugestibilități primare, dar s-a găsit mult mai puțin sprijin pentru un singur factor al sugestibilității secundare de tipul celei descrise de Eysenck și Furneaux.
Evans (1989) discută două constatări suplimentare care sunt importante în legătură cu clasificarea sugestibilității.
În primul rând, un răspuns placebo, care are implicații importante pentru diverse terapii, nu are nicio legătură cu sugestibilitatea sau cu hipnotizabilitatea. Acesta pare să fie direct legat de variabilele de așteptare, în special de cele care se regăsesc în relația medic-pacient.
În al doilea rând, capacitatea de a produce răspunsuri comportamentale semnificative la sugestie în timpul REM ("mișcări rapide ale ochilor") este corelată în mod semnificativ cu hipnotizabilitatea și cu capacitatea de "disociere".
Este interesant de remarcat că lucrările detaliate ale lui Evans (1967, 1989) au ignorat complet orice mențiune a unui factor de sugestibilitate relevant pentru interogatoriu, cu toate că Binet (1900) și Stern (1910, 1938, 1939) au condus cercetări în domeniul interogatoriului.
Singura lucrare timpurie care evidențiază importanța sugestibilității la interogatoriu este cea a lui Stukat (1958). Acesta a efectuat o serie de studii analitice factoriale cu copii și adulți în Suedia pentru a genera ipoteze și a înțelege natura sugestibilității. Spre deosebire de cercetările anterioare, Stukat a inclus în studiul său teste destinate să măsoare tipurile de sugestibilitate "personală" și "de prestigiu", precum și două teste de "întrebări sugestive". Rezultatele analizei sale factoriale au arătat că un factor secundar de sugestibilitate de o amploare destul de mare, oarecum diferit de cel al lui Eysenck și Furneaux, îl reprezintă testele în care diferite influențe subiective, cum ar fi setul, așteptările și nevoia de conformitate, direcționează percepțiile, memoria și judecata individului (p. 239).
Tipurile de teste care au avut cele mai mari încărcări factoriale pe scala de sugestibilitate secundară a lui Stukat au fost:
1. testele de "sugestie contradictorie" (examinatorul contrazice judecata subiectului într-o sarcină de discriminare);
2. testele de "sugestie co-judecată" (tendința de a fi influențat de sugestia co-judecată în formularea propriei judecăți într-o sarcină de discriminare);
3. perechi de greutăți și linii (subiectul trebuie să clasifice greutăți și linii neidentice după o sugestie că acestea sunt identice).
Cele două teste de tip "întrebare sugestivă" au avut încărcări destul de scăzute pe acest factor și au corelat slab cu testele de sugestibilitate secundară descrise mai sus. Stukat a considerat că testele de contradicție și de co-judecare au fost caracterizate cel mai clar de influența și presiunea personală a unui individ asupra altuia, astfel încât nevoia de conformitate a individului a fost cel mai semnificativ determinantă funcțional în procesul de sugestibilitate secundară. Rezultate din comparațiile de grup au susținut teoria lui Stukat. Adică, grupurile considerate a avea cea mai puternică nevoie de conformitate (de exemplu, copiii mici, persoanele anxioase) s-au dovedit a fi cele mai influențabile. Rezultatele au fost interpretate ca arătând că "determinanții funcționali", cum ar fi nevoile, atitudinile, valorile și întărirea diferențială, influențează percepția, memoria și judecata, în special în cadrul unei situații nestructurate.
Din discuția de mai sus reiese că există mai multe tipuri diferite de sugestibilitate. Potrivit lui Gheorghiu (1989a), procedurile de sugestie au fost folosite în mod tradițional pentru a influența trei procese nemijlocite - procesele motorii, procesele senzoriale și procesele de memorie. Am văzut că procesele motorii sunt asociate în mod obișnuit cu sugestibilitatea primară, care, la rândul ei, este legată cu hipnotizabilitatea.
S-a constatat că sugestibilitatea secundară acoperă o gamă diferită de fenomene de testare, care sunt asociate în principal, dar nu exclusiv, cu procesele senzoriale și judecățile perceptuale. Din păcate, testele care par să compună factorul de sugestibilitate secundară nu sunt întotdeauna strâns legate între ele.
O definiție largă a sugestibilității secundare pare să aibă anumite implicații teoretice pentru sugestibilitatea interogativă, însă influența se poartă asupra proceselor de memorie care este în mod clar cea mai relevantă.
După ce am analizat literatura de specialitate privind sugestibilitatea, am ajuns la concluzia că există bune motive teoretice și empirice pentru a trata sugestibilitatea interogativă ca fiind un tip distinct de sugestibilitate (Gudjonsson, 1987c). Acest punct de vedere a fost întărit de Gheorghiu (1989b) în analiza sa critică despre dezvoltarea cercetării asupra sugestibilității. Într-adevăr, sugestibilitatea interogativă se aseamănă foarte puțin cu definițiile tradiționale ale sugestibilității, fie că sunt clasificate în fenomene "primare" și "secundare", așa cum propune Eysenck (Eysenck, 1943; Eysenck & Furneaux, 1945) sau sugestibilitatea "primară", "provocatoare" și "imagistică", așa cum susține Evans (1967). În special, din punct de vedere conceptual, nu există nicio relație între sugestibilitatea interogativă și sugestibilitatea primară.
TEORII ALE SUGESTIBILITĂȚII
O serie de teorii au fost prezentate pentru a explica sugestia primară și secundară. Acestea au fost analizate pe larg de Stukat (1958).
Sugestibilitatea primară este cel mai frecvent explicată în termenii unei influențe ideo-motorii care este în mod fundamental legată de teoriile condiționării. Acestea par a nu avea relevanță pentru sugestibilitatea interogativă și nu vor fi discutate în detaliu.
Au fost propuse diverse teorii pentru a explica fenomenele relevante pentru entitatea evazivă a sugestibilității secundare. De exemplu, testele lui Binet (1900) privind greutățile și liniile progresive, precum și testele sale de "prestigiu" și "interogatoriu", au fost presupuse de el ca incluzând:
1. supunerea la influența mentală din partea unei alte persoane,
2. tendința de a imita,
3. influența unei idei preconcepute care paralizează spiritul critic al individului și
4. atenția expectativă.
Stukat (1958) a găsit un oarecare sprijin pentru formularea teoretică a lui Binet din studiile factoriale, în care primele două categorii (1 și 2 de mai sus) au fost destul de asemănătoare cu factorii "nevoii de conformitate" ai lui Stukat, iar ultimele două (3 și 4) corespund unui factor "expectativ".
McDougall (1908), a cărui definiție a sugestiei a fost dată anterior, asociază sugestibilitatea cu patru condiții distincte:
1. stări anormale ale creierului (de exemplu, ca în timpul hipnozei, somnului și oboselii);
2. deficiența și proasta organizare a cunoștințelor referitoare la subiectul cu care se comunică;
3. caracterul impresionant al persoanei care comunică sugestia (de ex. sugestia "de prestigiu") și
4. caracterul și dispoziția subiectului.
McDougall s-a gândit la forțele relative ale "instinctelor", ale "afirmării" și ale "supunerii" ca fiind condițiile cruciale care determină nivelul de sugestibilitate al individului. De exemplu, un individ cu un impuls puternic de autoafirmare atunci când comunică cu alte persoane de statut inferior îl face pe primul nesugestibil la influența celor din urmă. McDougall a subliniat de asemenea importanța cunoștințelor persoanei și a încrederii în cunoștințele sale, ca variabile mediatoare în susceptibilitatea la sugestie. Accentul pus de McDougall atât pe motivația, cât și pe factorii cognitivi în determinarea sugestibilității este fundamental pentru înțelegerea sugestibilității secundare, inclusiv a sugestibilității interogative.
Un alt model teoretic relevant pentru sugestibilitatea secundară este cel al lui Sherif (1936). Acesta susține că nu se reacționează niciodată la un stimul în mod izolat. Acesta este întotdeauna experimentat, perceput, judecat și la care se reacționează în relație cu alți stimuli, prezenți sau trecuți, cu care este în mod fundamental legat. Sherif a folosit termenul "cadru de referință" pentru a desemna acești factori legați funcțional care influențează percepțiile și judecățile, Coffin (1941) a extins teoria lui Sherif. El consideră sugestia ca fiind un răspuns-cadru, determinat de factori interni (de exemplu, atitudinea) și de caracteristicile externe ale situației de stimulare. Atunci când o situație este "bine structurată” în ceea ce privește fie factorii atitudinali, fie factorii situaționali, doar acele sugestii care sunt în concordanță cu cadrul de referință existent sunt susceptibile de a fi acceptate.
Avantajul modelului cognitiv al lui Sherif și Coffin este simplitatea sa din punct de vedere conceptual și pare să explice multe constatări experimentale. O posibilă slăbiciune este accentul puternic pus pe aspectele cognitive ale factorilor interni, deoarece chiar dacă sugestiile pot funcționa foarte bine ca un cadru de referință, de obicei, în procesul de sugestie sunt implicați factori emoționali și motivaționali care "conduc" subiectul spre acceptarea sau respingerea sugestiei.
Un accent cognitiv similar este evident în activitatea lui Asch și a colegilor săi cu privire la sugestia de prestigiu (Asch, 1952; Asch, Block & Hertzman, 1938; Crutchfield, 1955; Krech, Crutchfield & Ballachey, 1962). În conformitate cu psihologia Gestalt, Asch (1952) susține că reacțiile subiecților în experimentele de "prestigiu” precum cele ale lui Bridge (1914) și Moore (1921) sunt rezonabile și raționale fiind destul de diferite de reacțiile automate necritice ale subiecților hipnotizați. Una dintre cele mai importante contribuții ale lui Asch la studiul sugestibilității este aceea de evidențiere a unei diferențe cognitive distincte între sugestia hipnotică și sugestia "de prestigiu" pe baza unei analize calitative. În acest cadru teoretic omul este văzut ca o creatură rațională care caută sensul logic și coerența. Accentul pus pe caracterul rațional al comportamentului sugestibil este în contrast cu o viziune mai sociologică în care accentul este pus pe caracterul pasiv și necritic al reacției în fața situațiilor sociale.
Milgram (1974) a cercetat efectele autorității, statutului și puterii asupra unor comportamente precum supunerea. El a definit obediența ca fiind acțiunea unui subiect "care se conformează autorității" (p. 113). El a investigat măsura în care subiecții erau pregătiți să se supună instrucțiunilor unui experimentator atunci când acestea implicau un comportament considerat în mod obișnuit ca fiind nerezonabil și inacceptabil din punct de vedere social (de ex. administrarea aparentă a unui șoc electric puternic unor victime neajutorate). Milgram a ajuns la concluzia că disponibilitatea extinsă a subiecților de a se supune în mod necritic experimentatorului se datora relației speciale care s-a dezvoltat între experimentator și subiect. Majoritatea subiecților au declarat că s-au simțit sub presiune puternică pentru a se supune experimentatorului, crezând că neascultarea ar ruina experimentul și ar supăra experimentatorul. Acest lucru ridică un aspect important cu privire la măsura în care eticheta implicită într-o anumită situație poate influența comportamentul uman. Milgram discută acest aspect în cadrul influentei cărți a lui Goffman (1959), The Presentation of Self in Everyday Life.
Milgram face patru distincții importante între autoritate și conformitate la presiunea grupului de colegi, așa cum a fost descrisă de Asch (1951), după cum urmează:
1. ascultarea, spre deosebire de conformare, are loc în cadrul unei structuri ierarhice;
2. conformitatea înseamnă că oamenii imită comportamentele și valorile celorlalți. În schimb, obediența se referă la conformare fără a imita sursa de influență;
3. mesajul care are ca rezultat obediența este de obicei direct (de exemplu, un ordin sau o comandă), în timp ce este implicit sau indirect în cazul conformării și
4. în cercetările lui Milgram privind obediența, subiecții au recunoscut că se conformează unei forțe exterioare lor, în timp ce în cazul conformismului este evident că subiecții nu sunt în mare parte conștienți de presiunea care acționează asupra lor pentru a se conforma.
Irving și Hilgendorf (1980) au aplicat concluziile lui Milgram la interogatoriile poliției și au subliniat că, în timpul interogatoriului, unii subiecți pot să se supună unor instrucțiuni la care în mod normal s-ar fi opus.
Este important să realizăm că studiile lui Asch și Crutchfield se referă la influența în contextul presiunii de grup, în timp ce cercetările privind obediența se concentrează pe modul în care subiecții reacționează la presiunea exercitată de o persoană cu autoritate.
Cu toate acestea, comportamentul subiectului în fiecare cadru poate fi mediat de factori similari, cum ar fi dorința de a fi plăcut, dorința de a face pe plac, nevoia de a menține stima de sine, nevoia de a îndeplini obligațiile și așteptările legate de rol și evitarea conflictului și a confruntării.
Influența puternică a autorității percepute asupra comportamentului nu a fost doar demonstrată prin studii de laborator, cum ar fi cele ale lui Milgram. De exemplu, Bickman (1974) a studiat efectele uniformei asupra complianței oamenilor într-o situație naturală. El a constatat că atunci când experimentatorul era îmbrăcat în uniformă de gardian, 83% dintre subiecți s-au supus instrucțiunii sale de a da unui confrate o "monedă de 10 cenți" pentru un parcometru, spre deosebire de 46% atunci când acesta era îmbrăcat în haine civile.
În domeniul psihologiei sociale, termenul "conformitate" este folosit pentru a se referi la o schimbare de comportament sau de convingeri ca urmare a unei presiuni, reale sau imaginare din partea unui grup sau a unei persoane (Kiesler & Kiesler, 1970). Potrivit lui Kiesler și Kiesler, există în principiu două tipuri de conformitate, care corespund termenilor "conformare" și "acceptare pasivă". În ceea ce privește conformarea, oamenii se comportă așa cum doresc ceilalți să se comporte, dar fără ca ei să creadă în ceea ce fac. Kiesler și Kiesler susțin că studiile de obediență, ca și cele ale lui Milgram, oferă o bună ilustrare a conformării fără acceptare pasivă.
Acceptarea pasivă, pe de altă parte, este mai des întâlnită în studiile privind sugestibilitatea.
ÎNTĂRIREA ȘI SUGESTIBILITATEA
Efectele întăririi anterioare asupra sugestibilității (a se vedea, de exemplu, Kelman, 1950) are implicații importante pentru sugestibilitatea interogativă. Constatarea generală este că indivizii care experimentează succesul într-o sarcină atunci când sunt pentru prima dată examinați tind să fie mai rezistenți la sugestii ulterioare decât cei care experimentează eșecul. Astfel de constatări pot fi interpretate atât în funcție de motivație (de exemplu, puterea impulsului de anxietate), cât și de cogniție (procese de gândire). Lucrarea lui Kelman susține în mod special factorii motivaționali în sensul că anumiți factori de personalitate (de exemplu, trăsături de supunere, sentimente de inferioritate, anxietate) par să interacționeze cu întărirea diferențiată. În legătură cu aceasta se află lucrările lui Seligman și a colegilor săi privind "neajutorarea învățată" (Abramson, Seligman & Teasdale, 1978).
SUGESTIBILITATEA: O STARE SAU O TRĂSĂTURĂ?
Există un dezacord considerabil în literatura de specialitate cu privire la faptul dacă sugestibilitatea ar trebui să fie privită ca o "trăsătură" sau ca o "stare". Implicit în conceptul de sugestibilitate este ideea că acesta se referă la o anumită tendință stabilă a individului de a răspunde într-un anumit mod la o anumită situație. Prideaux (1919) a considerat sugestibilitatea ca pe o trăsătură generală a individului. Lucrările lui Eysenck (1947) privind diferitele tipuri de sugestibilitate se bazează foarte mult pe ipoteza trăsăturii. Critica susținătorilor ipotezei trăsăturilor, cum ar fi Baxter (1990), Krech și Crutchfield (1948) și Moston (1990a) subliniază faptul că sugestibilitatea este foarte mult afectată de factorii situaționali. Într-adevăr, Krech și Crutchfield resping ipoteza trăsăturii și sunt pesimiști în ceea ce privește dezvoltarea unor măsurări individuale ale sugestibilității.
Aceștia interpretează sugestibilitatea ca fiind dependentă de "întreaga situație psihologică" (p. 337). Krech și Crutchfield avansează două motive pentru respingerea ipotezei trăsăturilor.
În primul rând, ei subliniază corelațiile slabe între diferitele tipuri de sugestibilitate, precum și între sugestibilitate și tipul de personalitate. Prin urmare, se poate spune că natura specifică a situației de testare se presupune că este mai importantă decât caracterul psihologic al unei persoane.
În al doilea rând, chiar dacă s-au găsit corelații constant ridicate între diferite teste de sugestibilitate, acest lucru nu oferă neapărat un sprijin pentru ipoteza trăsăturii, deoarece subiecții pot accepta sau respinge în mod constant sugestii din motive foarte diferite.
Stukat (1958) critică motivele invocate de Krech și Crutchfield împotriva ipotezei trăsăturilor, dar recunoaște că nicio analiză a sugestiei și a sugestibilității nu poate omite nevoile și atitudinile reale ale subiectului, relația personală dintre experimentator și subiect sau caracteristicile situației de stimulare (p. 32). Stukat susține că Krech și Crutchfield merg prea departe în accentul pus pe factorii situaționali prin negarea existenței sugestibilității ca trăsătură. El oferă dovezi din propriile sale cercetări extinse pentru a susține ipoteza trăsăturii și afirmă:
Prin urmare, concluzionăm că, având în vedere faptul că variația situațională a fost maximizată în investigațiile noastre, au apărut factori de sugestibilitate care nu au fost cauzați situațional. Pare atunci rezonabil să ne referim la acești factori la tendințe relativ constante ale individului de a fi mai mult sau mai puțin influențabil, indiferent de situație (p. 92).
DEFINIȚIA SUGESTIBILITĂȚII INTEROGATIVE
Unul dintre cele mai vechi experimente efectuate asupra mărturiei umane este cel al lui Cattell (1895). El a adresat studenților de la facultate o serie de întrebări care suscitau răspunsuri care erau potențial înșelătoare, iar aceștia trebuiau să indice gradul lor de încredere în fiecare răspuns. Cu toate acestea, ideea de sugestibilitate interogativă pare să fi fost introdusă pentru prima dată la începutul secolului de către Binet (1900, 1905), a cărui contribuție la înțelegerea și măsurarea diferitelor tipuri de sugestibilitate a fost cu totul remarcabilă. Din păcate, cartea sa La Suggestibilité nu a fost niciodată tradusă în limba engleză și, fără îndoială că din acest motiv lucrarea sa nu a fost atât de influentă pe cât ar fi trebuit să fie. Procedura lui Binet pentru măsurarea sugestibilității interogative presupunea adresarea unor întrebări sugestive cu privire la o imagine pe care subiecții o priviseră anterior. Acest tip de procedură "interogativă" care are relevanță pentru efectele interogatoriului asupra amintirii și mărturiei, a fost utilizat ulterior de alți cercetători, cum ar fi Stern. Lucrările experimentale clasice ale lui Stern (1910, 1938, 1939) au demonstrat că întrebările sugestive pot produce răspunsuri distorsionate deoarece acestea sunt formulate astfel încât să sugereze răspunsul dorit, indiferent dacă acesta este corect sau incorect. Mai multe studii ulterioare au utilizat o metodă similară sau proceduri modificate față de Stern pentru a obține acest tip de sugestibilitate. (de exemplu, Burtt, 1948; Cohen & Harnick, 1980; Powers, Andriks & Loftus, 1979; Trankell, 1958).
Davies, Flin și Baxter (1986) fac observația interesantă că atât Binet și Stern au folosit imagini statice mai degrabă decât materiale simulate, deși Stern (1910) a solicitat "teste de evenimente" (adică studii de incidență). Davies et al. susțin că imaginile statice pot limita relevanța materialului. Această problemă a fost depășită de către studiul britanic inovator al lui Pear și Wyatt (1914), care au folosit ca material de stimulare un incident simulat realist.
Nu toți autorii sunt de acord asupra unei definiții a sugestibilității interogative. Puteri, Andriks și Loftus (1979) o definesc drept
…măsura în care ei (oamenii) ajung să accepte o informație ulterioară unui eveniment și o încorporează în amintirea lor (p. 339).
Această definiție evidențiază importanța procesării memoriei ca parte integrantă a sugestibilității la interogatoriu și din acest motiv a fost elaborat și studiul fundamental al percepției și memoriei, discutate în detaliu în cartea anterioară despre interogatorii și mărturisiri (Gudjonsson, 1992a).
Există două probleme principale în ceea ce privește definiția de mai sus a sugestibilității interogative.
În primul rând, nu s-a dovedit că oamenii încorporează neapărat în amintirea lor informațiile sugerate, deși informațiile pot fi acceptate de către individ (adică poate să o creadă și să o accepte, dar să nu încorporeze informația în memorie - acest aspect va deveni o problemă importantă în unele dintre cazurile discutate în capitolele următoare).
În al doilea rând, definiția este prea vagă pentru a oferi cercetătorului ipoteze testabile din punct de vedere operațional.
O definiție mai precisă este oferită de Gudjonsson și Clark (1986), care definesc sugestibilitatea interogativă ca fiind măsura în care, în cadrul unei interacțiuni sociale închise, oamenii ajung să accepte mesajele comunicate în timpul unui interogatoriu formal, răspunsul comportamental ulterior fiind astfel afectat (p. 84).
Această definiție cuprinde cinci componente interrelaționate care formează o parte integrantă a procesului de interogare:
1. o interacțiune socială;
2. o procedură de interogare;
3. un stimul sugestiv;
4. acceptarea stimulului și
5. un răspuns comportamental.
Prima componentă se referă la natura interacțiunii sociale implicate.
Multe dintre aspectele sociale ale interviului polițienesc au fost discutate în capitolele 1 și 2. Este evident din această discuție că interviul polițienesc este o interacțiune socială închisă. De exemplu, în cadrul observației sale asupra interviurilor poliției cu Brighton CID, Barrie Irving a remarcat:
Interviul este o interacțiune socială închisă: camera este închisă, participanții aproape unul de celălalt, întreruperile sunt evitate pe cât posibil (Irving, 1980, p. 122).
În mod similar, Inbau et al. (2001) adaugă:
Principalul factor psihologic care contribuie la succesul unui interogatoriu este intimitatea - a fi singur cu persoana în timpul interogatoriului (p. 51).
Cea de-a doua componentă distinctivă a interviului polițienesc este faptul că acesta implică o procedură de interogare. Pot exista doi sau mai mulți participanți, iar întrebările puse se referă, de obicei, la anumite informații factuale pe care intervievatorul dorește să le obțină cu privire la ceea ce a auzit, văzut sau făcut persoana. Sentimentele și intențiile pot fi, de asemenea, interogate. În cele mai multe cazuri, întrebările adresate se referă la evenimente și experiențe din trecut. Acest lucru înseamnă că amintirile din memorie ale respondentului sunt deosebit de importante. Orice lucru care interferează cu procesul de memorare face mai dificilă obținerea de către intervievator a unor informații valide de la respondent.
Cea de-a treia componentă se referă la natura stimulului sugestiv. Întrebările pot fi "conducătoare", deoarece conțin anumite premise și așteptări, care pot fi sau nu documentate și bine întemeiate. De asemenea, s-a demonstrat că întrebările pot fi sugestive din cauza contextului în care apar.
Cea de-a patra componentă face explicit faptul că trebuie să existe un anumit tip de acceptare a stimulului sugestiv. Acest lucru nu înseamnă neapărat că persoana încorporează informația sugestivă în memoria sa. Mai degrabă, sugestia trebuie să fie percepută de către respondent ca fiind plauzibilă și credibilă.
Componenta finală prevede că respondentul trebuie să dea un anumit tip de răspuns la stimulul sugestiv. Nu este suficient ca respondentul să creadă sau să accepte sugestia în particular. La fel, respondentul trebuie să indice, fie verbal, fie nonverbal, dacă el acceptă sau nu sugestia. În anumite ocazii, respondentul poate accepta sugestia oferită de către intervievator, dar este reticent în a se angaja la un răspuns definitiv.
Definiția lui Gudjonsson-Clark (1986) a sugestibilității interogatoriului propune cadrul unui model teoretic care ne ajută să înțelegem mai bine procesul și rezultatul interviului polițienesc. S-a menționat mai devreme în acest capitol că sugestibilitatea interogativă seamănă foarte puțin cu alte tipuri de sugestibilitate. În altă parte (Gudjonsson, 1989b), am preluat acest argument mai departe și arat că, din punct de vedere conceptual, există patru mari trăsături ale sugestibilității interogative care o diferențiază de alte tipuri de model teoretic, care vor fi discutate în detaliu mai târziu și care cuprinde următoarele.
1. Sugestibilitatea interogativă implică o procedură de interogare în cadrul unei interacțiuni sociale închise.
2. Întrebările adresate se referă în principal la experiențele trecute și evenimente, amintiri și stări. Acest lucru diferă față de sugestibilitatea care se referă la motricitatea și experiențele senzoriale ale situației imediate.
3. Sugestibilitatea interogativă conține o componentă puternică de incertitudine, care este legată de capacitatea de procesare cognitivă a individului.
4. O trăsătură importantă a sugestibilității interogative este aceea că, de obicei, ea implică o situație extrem de stresantă, cu consecințe importante pentru martor, victimă sau suspect (există, bineînțeles, și consecințe importante pentru intervievator și pentru ancheta polițienească).
MODELUL TEORETIC GUDJONSSON-CLARK
Există două tipuri distincte de sugestibilitate importante pentru activitatea polițienească (Gudjonsson, 1983). Primul tip se referă la munca de pionierat a unor persoane precum Binet (1900) și Stern (1910, 1939) în ceea ce privește validitatea mărturiei umane.
Aici accentul se pune pe impactul interogatoriilor sugestive asupra mărturiei.
Cel de-al doilea tip de sugestibilitate se referă la măsura în care anchetatorii sunt capabili să "mute" răspunsurile nedorite, dar poate corecte, prin provocare și feedback negativ. Acest aspect al procesului de interogare este implicit în unele dintre teoriile interogatoriului și ale mărturisirilor discutate în partea I a acestei cărți, dar până la propria mea lucrare (Gudjonsson, 1983) nu fusese niciodată analizat în mod formal sau studiat sistematic. Am argumentat că aceste două aspecte ale sugestibilității sunt distincte din punct de vedere conceptual, arătând ulterior (Gudjonsson, 1984a, 1991d), prin utilizarea analizei factoriale, că cele două tipuri de sugestibilitate sunt într-adevăr rezonabil de independente unul de celălalt.
Importanța feedback-ului negativ în timpul interogatoriului este descris ca un tip de instruire care poate distorsiona în mod semnificativ răspunsurile individuale prin critică sau feedback negativ. Un anchetator care comunică un feedback negativ unui suspect, martor sau victimă, poate, prin intermediul unei presiuni de interogare, să schimbe presiunea nedorită în favoarea unor răspunsuri neadevărate sau distorsionate. De exemplu, repetarea de mai multe ori a acelorași întrebări pentru că răspunsurile date nu sunt acceptabile pentru interogator poate determina subiectul să se adapteze la așteptările reflectate în modul și stilul de interogare al interogatorului (Gudjonsson, 1984a, p. 303).
Importanța ultimei propoziții este aceea de a sublinia faptul că feedback-ul poate fi mai degrabă implicit decât explicit; adică feedback-ul negativ nu trebuie neapărat să fie afirmat în mod explicit sau deschis. Acesta poate fi implicit, de exemplu, prin faptul că interogatorul repetă aceeași întrebare de mai multe ori. Cu alte cuvinte, chestionarea repetată poate acționa ca o formă de feedback negativ atunci când persoanele intervievate încep să creadă că interogatorul nu acceptă răspunsurile lor anterioare.
Precizez că cele două tipuri distincte de sugestibilitate duc la diferite inferențe și implicații practice diferite:
Cunoașterea tipurilor de întrebări sugestive la care sunt deosebit de susceptibile persoanele intervievate și măsura în care acestea pot fi induse în eroare de astfel de întrebări, poate oferi informații practice utile cu privire la validitatea potențială a mărturiei martorilor. Aplicarea feedback-ului critic ... reprezintă o sugestibilitate sub presiune relativ mai mare și, prin urmare, poate fi mai mult legată de anxietate și de procesele de adaptare (Gudjonsson,1984a, p. 311).
Un instrument psihometric pentru măsurarea acestor două tipuri de sugestibilitate a fost dezvoltat (Gudjonsson, 1983, 1984a). Conținutul acestei scale, precum și forma sa paralelă (Gudjonsson, 1987a), vor fi descrise în capitolul 14. Studiile timpurii asupra validității primei scale a ajutat la rafinarea și extinderea conceptualizărilor anterioare ale sugestibilității interogative.
Modelul teoretic al lui Gudjonsson-Clark (1986) este prezentat în figura 13.1. Modelul integrează aspectele "întrebări sugestive" și "feedback negativ" ale sugestibilității discutate de Gudjonsson (1983, 1984a). Acesta interpretează sugestibilitatea ca apărând din modul în care individul interacționează cu alții în cadrul grupului social și cu mediul fizic. Premisa de bază a modelului este aceea că sugestibilitatea interogativă este dependentă de strategiile de adaptare pe care oamenii le pot genera și implementa atunci când se confruntă cu două aspecte importante ale interogației situație - incertitudinea și așteptările. Modelul începe prin a defini mediul social, situația socială și participanții implicați. Setul cognitiv general al intervievatului este apoi definit și acest lucru are ca rezultat adoptarea de către intervievat a unui "set cognitiv general", a unei ”strategii cognitive" care poate facilita fie o sugestibilitate, fie o rezistență sau un repertoriu de răspunsuri. Poliția începe apoi să pună o întrebare, care trece prin procesarea cognitivă a persoanei intervievate, care folosește apoi una sau mai multe strategii de adaptare generală. După cum se poate observa din figura 13.1, acest proces implică intervievatul care trebuie să facă față incertitudinii și încrederii interpersonale pe de o parte și anumitor așteptări, pe de altă parte. Aceste trei componente sunt văzute ca fiind condiții prealabile esențiale pentru procesul de sugestibilitate. Procesarea cognitivă a întrebării are ca rezultat o "evaluare cognitivă" care la rândul ei are ca rezultat fie un răspuns comportamental sugestibil sau unul rezistent.
Incertitudinea înseamnă că persoana intervievată nu știe care este răspunsul corect la o întrebare. Acest lucru poate apărea, de exemplu, atunci când memoria sa pentru evenimente este incompletă sau inexistentă. Uneori, persoanele intervievate pot accepta o sugestie conținută într-o întrebare, știind că aceasta este greșită, deoarece sunt dornice să îi facă pe plac anchetatorului sau sunt reticente în a nu fi de acord cu sugestia în mod deschis. Atunci când se întâmplă acest lucru, persoana intervievată ar trebui să fie considerată ca fiind ascultătoare, mai degrabă decât influențabilă. Persoanele intervievate pot fi descrise cu adevărat influențabile atunci când acestea acceptă în mod pasiv sugestia oferită sau cel puțin o cred că este plauzibilă. Acest lucru este inerent în definițiile interogatoriului.
PARTEA 2_URMEAZĂ
