top of page

SUGESTIBILITATEA_PARTEA 2


Gisli H. Gudjonsson. The Psychology of Interrogations and Confessions. Institute of Psychiatry, King’s College, London, UK.

Traducere - Dorin Dumitran

*Sublinierile/italic nu sunt în text.



CHAPTER 13 (cont.)


Încrederea interpersonală este o altă condiție prealabilă importantă pentru a ceda sugestiilor. Înseamnă că, intervievatul crede că intențiile interogatorului sunt autentice și că nu există nicio șmecherie implicată în interogare. Intervievații care sunt suspicioși cu privire la intențiile interogatorului vor fi reticenți în a accepta sugestiile oferite chiar și în condiții de incertitudine crescută.

Din discuția de mai sus este evident că incertitudinea trebuie să fie prezentă pentru ca un răspuns la sugestie să apară. În plus, întrebările conducătoare trebuie să fie suficient de subtile încât să fie percepute ca fiind plauzibile, credibile și fără înșelătorie; în caz contrar, sunt susceptibile de a fi respinse. Există un link între incertitudine şi încredere interpersonală în sensul că aceasta din urmă poate depinde de măsura în care intervievații sunt capabili să detecteze că sunt induși în eroare.

Cu cât memoria intervievatului este mai bună pentru evenimente, cu atât subiectul este mai probabil să detecteze o încercare a interogatorului de a induce în eroare sau de a influența răspunsurile date.

Așteptarea succesului este o condiție esențială pentru ca un răspuns la sugestie să poată avea loc. Acest lucru se datorează faptului că incertitudinea și încrederea interpersonală sunt necesare dar nu sunt suficiente pentru a-i face pe oameni să cedeze sugestiilor. Într-adevăr, dacă intervievații nu sunt siguri de răspunsul corect la o anumită întrebare, își pot declara incertitudinea dând un răspuns de tip ”nu știu”, ”nu sunt sigur” sau ”nu-mi amintesc”. Cu toate acestea, mulți oameni sunt reticenți în a-și declara incertitudinea pentru că ei cred că:

1. trebuie să ofere un răspuns clar,

2. ar trebui să cunoască răspunsul la întrebare și

3. se așteaptă să cunoască răspunsul și să-l poată da.

Teoria postulează că majoritatea oamenilor ar fi susceptibili la sugestii dacă condițiile necesare de incertitudine, încredere interpersonală sunt sporite și de așteptările prezente. Măsura în care intervievații cedează sugestiilor este o funcţie a evaluării lor cognitive a situaţiei interogative şi a strategiilor de coping pe care le pot adopta. O strategie de coping care îi ajută pe cei intervievați în a rezista sugestiilor presupune a putea privi obiectiv și critic la situație și să nu se angajeze la un răspuns decât dacă este absolut sigur de fapte. O strategie de coping care este susceptibilă de sugestie implică o aprecierea nerealistă a situaţiei şi reticenţa de a admite falsificabilitatea memoriei cuiva când acesta este nesigur.


Figura 13.1 (n.n. a se vedea partea 1) arată că feedback-ul este o parte importantă a sugestibilității interogative.


Acest lucru este conceptualizat de Gudjonsson și Clark (1986) ca


. . . un semnal comunicat de un interogator unui martor, după ce acesta a răspuns la o întrebare sau o serie de întrebări, menite să întărească sau să modifice răspunsurile ulterioare ale martorului (p. 93–94).


Semnalul poate fi pozitiv (adică întărirea unui răspuns anterior) sau negativ (adică tendința de a modifica un răspuns nedorit). Feedback-ul, fie el pozitiv sau negativ, poate fi comunicat implicit sau explicit. Întrebările repetate sunt un exemplu de feedback negativ implicit. Feedback-ul pozitiv implicit poate consta în oferirea persoanelor intervievate cu băuturi răcoritoare, laude sau simpatie după ce încep să dea răspunsurile dorite. Feedback-ul negativ explicit este cel în care interogatorul declară deschis că el crede că persoana intervievată a făcut o greșeală sau minte. Ceea ce se comunică este că răspunsul dat nu este acceptabil și că este necesar unul diferit. Feedback-ul pozitiv explicit poate consta în întărirea răspunsurilor dorite sau acceptate prin utilizarea unor expresii precum ”bine”, ”așa este” sau ”acum ajungem undeva”.

Gudjonsson și Clark susțin că feedback-ul și în special feedback-ul negativ, poate avea efecte destul de dramatice asupra comportamentului ulterior al unui intervievat. Acest lucru este ilustrat clar de lucrarea lui Gudjonsson (1984a, 1984b), unde se arată că feedback-ul negativ are două efecte distincte:

(a) acesta îi determină pe cei intervievați să-și schimbe răspunsurile anterioare și

(b) crește receptivitatea lor la alte întrebări principale. Cel din urmă aspect al sugestibilității are o relevanță teoretică mai mare pentru modelul Gudjonsson–Clark, dar, după cum vom vedea în capitolele următoare, schimbarea de perspectivă are implicații investigative importante.

În timpul interogatoriului, se poate da feedback negativ după fiecare răspuns, când răspunsul este inacceptabil pentru interogator sau la sfârșitul unei serii de întrebări. Gudjonsson și Clark susțin că feedbackul negativ cu privire la întrebările specifice sunt mai ușoare pentru intervievați deoarece știu exact care întrebări necesită schimbare. Feedback-ul negativ după o serie de întrebări este probabil să afecteze mai mult persoana intervievată, deoarece răspunsurile pot fi neclare și trebuie să le schimbe.

Pentru simplitate teoretică Figura 13.1 se concentrează pe feedback, pozitiv și negativ, date întrebare cu întrebare. În urma unui răspuns comportamental din partea intervievatului, care poate fi compliant sau rezistent, interogatorul oferă fie feedback pozitiv, fie negativ, care trebuie prelucrat și înțeles în mod adecvat pentru ca acesta să aibă efecte așa cum trebuie. Conform modelului, rezultatul procesării feedback-ului este legat de răspunsurile comportamentale anterioare ale intervievatului, iar acestea sunt diferențiate după cum urmează:

1. Răspuns comportamental sugestibil urmat de feedback pozitiv. Aici, cedarea la sugestii este anterior întărită de interogator, rezultând într-un set cognitiv general care este mai susceptibil la sugestii în timpul interogării ulterioare.

2. Răspuns comportamental rezistent urmat de feedback pozitiv. Aici, feedback-ul este acceptat și întărește răspunsul comportamental rezistent al celui intervievat. Rezultă astfel că setul cognitiv general al intervievatului devine mai rezistent. Acest tip de feedback pozitiv probabil că nu se întâmplă des în timpul interogatoriului.

3. Răspuns comportamental rezistent urmat de feedback negativ. Gudjonsson și Clark consideră că acest model de feedback are implicațiile practice cele mai importante. Aici, feedback-ul negativ poate fi ori ”acceptat” ori ”respins”. Nu toți intervievații vor ”accepta” feedback negativ. Dacă feedback-ul negativ este respins, atunci nu va avea efecte majore asupra susceptibilității ulterioare la sugestii, dar Gudjonsson și Clark subliniază că acest aspect negativ poate, uneori, să îi facă pe unii intervievați mai rezistenți la sugestii ulterioare. Motivul rezistenței crescute se datorează dezvoltării unui set cognitiv (de exemplu, gândirea că sunt păcălit) ca urmare a feedback-ului negativ. Când este acceptat feedback-ul negativ, acesta poate avea ca rezultat o puternică emoție și reacții fiziologice care vor crește și mai mult incertitudinea. Stima de sine este cel mai ușor afectată, urmată de anxietate crescută, atât subiectivă cât și fiziologică. Scăderea stimei de sine are ca rezultat gânduri debilitante și strategii de adaptare, ceea ce înseamnă că intervievații sunt mai predispuși să caute extern indicii, mai degrabă decât să se bazeze pe propria lor judecată și pe un cadru intern de referință. Se presupune că rezultatul acestui proces influențează în general setul cognitiv și strategiile de coping ale intervievatului în timpul chestionării ulterioare.

Conform modelului, feedback-ul negativ, dacă este acceptat de intervievat, nu conduce automat la un set cognitiv general sugestiv, deşi acest lucru se întâmplă cel mai frecvent. De exemplu, unii intervievați pot percepe feedback-ul negativ constructiv ca o formă de provocare la îmbunătățire, care îi face să aibă o viziune mai critică asupra situației.

4. Răspuns comportamental sugestibil urmat de feedback negativ. Gudjonsson și Clark susțin că feedback-ul negativ este puțin probabil să fie dat după ce persoana intervievată a cedat unei sugestii, deoarece ar încurca-o și nu ar servi niciunui scop util pentru interogatoriu. Totuși, acolo sunt cel puțin două împrejurări în care poate apărea această situație: în primul rând, unde interogatorul a pus mai multe întrebări, iar cel intervievat doar a cedat unora dintre ele. Interogatorul încearcă apoi să obțină mai multă cedare, oferind feedback negativ cu privire la performanța de ansamblu a intervievatului.

În al doilea rând, este posibil ca persoana intervievată să fi cedat unei sugestii cuprinse într-o întrebare alternativă falsă (adică sunt sugerate mai multe alternative) și nu reușește să ofere alternativa dorită deoarece întrebarea nu a fost structurată pentru a indica în mod explicit răspunsul alternativ dorit. Modelul subliniază că intervievații foarte sugestibili răspund cel mai ușor la feedback-ul negativ, schimbându-le răspunsurile prin întrebări alternative false, spre deosebire de răspunsurile la întrebările de tip da–nu, deoarece alternativele lor de răspuns sunt mai limitate. Motivul pentru care se întâmplă acest lucru este că un individ care a cedat la aproape toate întrebările de tip da-nu în timpul interogatoriului ajunge la un ”efect de plafon”, în termeni de sugestibilitate. Din moment ce întrebările alternative false le oferă oamenilor mai multe opțiuni sugestive, modificarea răspunsurilor la întrebări de tip da-nu rămân foarte sugestive în ceea ce privește răspunsurile afirmative.


IMPLICAȚII ALE MODELULUI ȘI IPOTEZELOR

Cel mai bun mod de a evalua meritul unei teorii este de a afla cât de bine sunt ipotezele derivate din teorie sunt susținute de constatări empirice. Un număr de ipoteze pot fi prezise din model şi măsura în care acestea au fost susținute va fi discutată în capitolul următor. Unele dintre principalele ipotezele derivate din model sunt următoarele.

1. În model este implicită presupunerea că sugestibilitatea interogativă este un tip distinct de sugestibilitate. În special, nu ar fi de așteptat ca aceasta să se coreleze cu sugestibilitatea primară așa cum se regăsește ea în context hipnotic.

2. Modelul vede sugestibilitatea ca pe un proces dinamic care este potențial legat de situație. Acest lucru este valabil mai ales pentru feedback-ul negativ al cărui impact este de așteptat să varieze în funcție de intensitatea, calitatea și natura feedback-ului, pe lângă experiențele anterioare ale intervievatului. În orice caz, modelul recunoaște că sugestibilitatea poate fi relativ stabilă în timp din cauza mecanismelor cognitive (de exemplu, memorie, inteligență) și a personalității (de ex. stima de sine, metoda de a face față stresului, predispoziție la anxietate, dependență de aprobarea socială) factori care mediază sugestibilitatea. Prin urmare, stabilirea diferențelor individuale de sugestibilitate pot fi măsurate în mod fiabil și acestea pot prezice modul în care oamenii vor face față interogatoriilor din viața reală.

3. Cele trei componente ale sugestibilității — incertitudinea, încrederea interpersonală și așteptarea (n.tr. starea de montaj perceptiv) — pot fi manipulate într-o anumită măsură de un interogator pentru a modifica intervievatului susceptibilitatea sa la sugestii.

4. Intervievații care intră în interogatoriu cu un set cognitiv suspicios sunt probabil să fie mai puțin sugestivi decât cei cu un set cognitiv de încredere.

5. Tipurile de strategii de coping pe care oamenii le pot folosi în timpul interogatoriului afectează nivelul lor de sugestibilitate. De exemplu, evitarea contactului față-în-față este mai probabilă pentru a facilita acceptarea sugestiilor, prin care intervievații dau răspunsuri care le par plauzibile și în concordanță cu indiciile externe furnizate, mai degrabă decât să dea doar răspunsuri certe la întrebările pe care le amintesc clar.

În schimb, o strategie de coping non-sugestibilă implică o analiză critică a situaţiei şi o acţiune facilitatoare de rezolvare a problemelor.

6. Intervievații cu amintiri slabe și cei cu inteligență scăzută sunt în general mai sugestibili decât cele cu abilități cognitive superioare.

7. Sugestibilitatea este legată de anumite variabile de personalitate, cum ar fi stima de sine scăzută, predispoziția la anxietate, asertivitate și teama de evaluare negativă.

8. Feedback-ul negativ poate afecta semnificativ starea de spirit a intervievaților (de exemplu, stima de sine, anxietatea) și sporesc acceptarea sugestiilor.

9. Există diferențe semnificative între alternativele de răspuns sugestibil și indivizii non-sugestibili ca răspuns la feedback-ul negativ.


EVALUAREA EXTERNĂ A MODELULUI


Au existat două publicații care oferă o evaluare externă detaliată a modelului teoretic Gudjonsson–Clark. Prima critică a fost făcută de Schooler și Loftus (1986) și al doilea de Irving (1987). Editorul revistei Social Behavior, unde a fost publicată lucrarea teoretică, i-a invitat pe cei doi distinși oameni de știință, Loftus și Irving, pentru a oferi o critică obiectivă a modelului. Lucrarea lui Elizabeth Loftus în domeniul mărturiei martorilor oculari (de ex. Loftus, 1979a) este bine cunoscut la nivel internațional. Barrie Irving a fost o persoană influentă în cadrul sistemului britanic de justiție penală (Irving, 1990). Acești doi distinși oameni de știință susțin puncte oarecum diferite și criticile lor vor trebui să fie discutate separat. Critica Schooler-Loftus este în special importantă deoarece evidențiază anumite diferențe și asemănări între „diferențele individuale” și abordările „experimentale” ale sugestibilității interogative.

Aceste două abordări sunt în mod clar complementare una cu cealaltă, așa cum într-adevăr, Schooler și Loftus au subliniat și au dus împreună mai departe înțelegerea sugestibilității interogative în mod substanțial. Ei concluzionează că modelul


. . . reprezintă o încercare formidabilă de a da un sens unui fenomen cu mai multe fațete. Accentul pus pe rolul diferențelor individuale în sugestibilitatea interogativă completează abordarea mai experimentală a influenței sugestiilor post-eveniment. De exemplu, studiile experimentale ale sugestiilor post-eveniment au ignorat modurile în care diferitele variabile de personalitate pot influența sugestibilitatea. În același timp, abordarea diferențelor individuale este relativ lipsită de detalii privind mecanismele cognitive precise care pot media încorporarea de sugestii post-eveniment. Pe parcursul discuţiei lor, Gudjonsson şi Clark au expus mecanismele plauzibile fără a le descrie în mod explicit (p. 107).


Schooler și Loftus continuă apoi, discutând cum Gudjonsson și Clark ar putea îmbogăți modelul lor prin luarea în considerare a unora dintre mecanismele cognitive centrale, precum ”detecția discrepanței”, pe care cercetările experimentale le-au identificat ca mediatoare ale sugestibilității. Importanța principiului detectării discrepanței este că ajută la explicarea procesului prin care oamenii acceptă și integrează informații inconsecvente în memoria lor (vezi, de exemplu, Tousignant, Hall &Loftus, 1986).

Conform acestui principiu, amintirile sunt cel mai probabil să se schimbe dacă o persoană nu detectează imediat discrepanțe între sugestiile post-eveniment și memoria pentru evenimentul inițial (Schooler și Loftus, 1986, p. 107–108).

Se presupune că detectarea discrepanței este afectată de doi factori: (i) ”puterea” informațiilor originale în memorie și (ii) ”modul” în care evenimentul ulterior influențează sugestia (p. 108).

Au fost studii care au adus dovezi pentru detectarea discrepanțelor și influența asupra memoriei pe care manipularea intervalului dintre vizionarea evenimentului și ulterior acestuia au funcționat în direcția sugestibilității (Hertel, Cosden & Johnson, 1980; Loftus, Miller & Burns, 1978). Rezultatele acestor studii indică faptul că subiecții sunt probabil mult mai dispuși să încorporeze sugestii înșelătoare în amintirea lor atunci când curge un interval lung între vizionarea evenimentului original și prezentarea sugestiilor post-eveniment. Schooler și Loftus susțin că, cu cât memoria se deteriorează mai mult în timp, cu atât subiecții sunt mai puțin capabili să detecteze discrepanțe între ceea ce au observat și ceea ce ulterior li s-a sugerat. Aceasta înseamnă că sugestiile post-eveniment sunt cel mai puțin probabil să afecteze detectarea discrepanțelor atunci când sunt foarte aproape de vizionarea evenimentul original.

Potrivit lui Schooler și Loftus, detectarea discrepanțelor este influențată de modul în care este prezentată sugestia post-eveniment.

De exemplu, Loftus (1981) a constatat că direcționarea explicită a atenției subiecților la informațiile înșelătoare i-a făcut să fie mai dispuși sau mai capabili să examineze amintirile lor și să detecteze discrepanțe.

Tousignant, Hall și Loftus (1986) au descoperit că doar cerând subiecților să citească narațiuni post-eveniment a crescut încet detectarea discrepanțelor din material.

Schooler și Loftus concluzionează că includerea sugestiilor post-eveniment este influențată de o serie de factori, dar toți sunt mediați de principiul general al detectării discrepanțelor. Acești autori continuă apoi să exploreze în ce măsură diferitele componente ale modelului Gudjonsson–Clark care pot fi explicate în ceea ce priveşte detectarea discrepanţelor. Ei susțin că componentele importante care pot fi explicate prin principiul detectării discrepanțelor sunt incertitudinea, încrederea interpersonală și feedback-ul negativ.

Potrivit lui Schooler și Loftus, incertitudinea facilitează sugestibilitatea prin reducerea probabilității ca un martor experimentat să sesizeze o discrepanță între evenimentul inițial și sugestia ulterioară (pag. 107).

Acești autori susțin:


. . . probabil oamenii care tind să fie mai puțin siguri ca urmare a abilităților slabe de memorie sunt mai puțin capabili să surprindă discrepanțe între evenimentul inițial și cel ulterior ca urmare a sugestiilor (pag. 110).


În ceea ce privește încrederea interpersonală dintre un martor și un interogator, Schooler și Loftus susțin că un set cognitiv suspicios face ca martorii examinați să ajungă mai îndeaproape de întrebările interogatorului și acest lucru îi ajută să identifice discrepanțe între ceea ce au observat inițial și ceea ce le-a fost sugerat ulterior. Ei citează lucrările lui Dodd și Bradshaw (1980) ca dovadă a acestui fenomen.

Potrivit lui Schooler și Loftus, feedback-ul negativ poate fi pus în legătură cu detectarea discrepanțelor deoarece:

1. feedback-ul negativ reduce încrederea subiecților în propriile amintiri și acest lucru îi face mai puțin capabili să compare sugestiile interogatorului cu propria lor amintire şi

2. anxietatea crescută cauzată de feedback-ul negativ poate scădea capacitatea și/sau motivația subiecților de a examina în mod adecvat conținutul întrebărilor interogatorului.


Schooler și Loftus recunosc că feedback-ul pozitiv reprezintă o problemă pentru detectarea discrepanțelor. Ei afirmă că oamenii, cel mai probabil, incorporează detalii inexacte în amintirea lor atunci când ”nu participă cu atenție la faptele inexacte” (p. 109). Legat de aceasta este tendința oamenilor de a fi cel mai influențați prin ”sugestii de nememorat”, adică de informații care nu prea țin seama de momentul în care sunt sugerate. În consecinţă, sugestiile flagrante și evidente sunt mai puțin susceptibile de a influența oamenii decât sugestiile subtile (Loftus, 1981). Pentru întărirea pozitivă, sugestiile trebuie să fie evidente, astfel încât oamenii să știe pentru ce sunt întăriți. Aceasta pune problema principiului detectării discrepanțelor. Schooler și Loftus sugerează două condiții de care oamenii pot fi influențați prin sugestii evidente:

1. pot exista situații în care oamenii detectează discrepanțe între ce au observat și ce li se sugerează, dar totuși decid a se conforma interogatorului;

2. sugestiile evidente pot fi acceptate și incorporate în amintiri când oamenii au puțină memorie pentru detaliul original. Unde memoria este foarte slabă pentru un anumit detaliu, sugestia poate fi destul de evidentă fără ca persoana să detecteze vreo discrepanță.


Aici, martorii își pot aminti că au acceptat o sugestie și pot, ca răspuns la feedback-ul pozitiv, să devină din ce în ce mai sugestibili în viitor (p. 109).

(…) Principala diferență teoretică între modelul Gudjonsson–Clark și cadrul conceptual al lui Schooler și Loftus este că Gudjonsson și Clark postulează că sugestibilitatea este mediată de o serie de variabile cognitive și de personalitate, mai degrabă decât să se bazeze pe un mecanism central.

(…) Toate elementele din modelul lui Gudjonsson sunt reductibile sau echivalente funcțional cu factorii descrişi ca fiind pertinenți pentru obţinerea de răspunsuri la suspecţi în timpul interogatoriului (p. 21).

Forța argumentului lui Irving constă în evidențierea potențialei suprapuneri între conceptele de „sugestibilitate” și „conformitate”, iar acest punct va fi tratat în Capitolul 14 într-o discuție despre relația dintre cele două concepte, atât din punct de vedere al teoriei cât și al constatărilor empirice.

(…) Irving ne atrage atenția asupra importanței potențiale a seriozității crimei:

În practică, atâta timp cât infracțiunea implicată este relativ gravă, atunci toți suspecții, indiferent de înclinațiile lor individuale, vor tinde să producă un nivel de atenție suficient pentru sarcină (Treisman, 1969), cu excepția cazurilor de handicap mintal, droguri sau ebrietatea care face asta imposibil pentru ei. Interogatoriul în custodie tinde să focalizeze mintea (p. 23).

Afirmația îndrăzneață a lui Irving se bazează mai degrabă pe o presupunere decât pe fapte empirice.


(…)


CONCLUZII


Lucrarea experimentală timpurie a lui Cattell (1895) a demonstrat influența sugestiei asupra mărturiei umane. Cu toate acestea, se pare că Binet (1900) este cel care a introdus pentru prima dată ideea de sugestibilitate interogativă și a furnizat un cadru conceptual pentru testarea acestuia. Înainte de munca sa, atât psihologii francezi cât și germani, cunoscuseră efectele sugestiei asupra senzaţiilor şi percepțiilor, în special în legătură cu hipnoza.

Multe teste au fost dezvoltate pentru a măsura diferite tipuri de sugestibilitate. Cele mai multe dintre acestea par să nu fi avut nicio bază teoretică clară sau vreun raționament. Mai târziu, Eysenck și Furneaux (1945) au descris sugestibilitatea drept ”primară” și ”secundară”.

Sugestibilitatea „primară” consta în așa-numitele teste „ideo-motorii” și corela puternic cu hipnotizabilitatea.

Sugestibilitatea „secundară” părea să măsoare un fenomen mult mai variat și mai complex și s-a dovedit a fi mai puțin stabilă și de încredere. Toate studiile analitice factoriale, cu excepția celor efectuate de Stukat (1958), nu au inclus teste de sugestibilitate interogativă. Acest lucru a condus la constatarea că sugestibilitatea interogativă este neglijată ca domeniu de cercetare.

Sugestibilitatea interogativă este un tip special de sugestibilitate și diferă de alte tipuri de sugestibilitate în mai multe modalități importante. Cel mai important, ea implică o procedură de chestionare care se ocupă de experiențele trecute și evenimente, de amintiri și stări de. Asta o face foarte diferită de sugestibilitatea legată de experiențele motorii și senzoriale ale situației imediate.

Există două abordări teoretice principale ale sugestibilității interogative. Acestea sunt numite abordări „experimentale” și „diferențe individuale”.

(…) Aceasta implică faptul că martorii și suspecții penali răspund diferit la intervievare și interogare în funcție de abilitățile lor cognitive, starea mentală și personalitate.

(…) Acest capitol a evidențiat punctele forte și punctele slabe ale fiecărei abordări și arată cum cele două abordări radical diferite se completează reciproc în dezvoltarea înțelegerii noastre teoretice a sugestibilității interogative.


PARTEA 3_URMEAZĂ



Comments


bottom of page