Cercetările de specialitate relevă faptul că deficiența mentală trăiește într-un univers aproape complet distrus din cauza lipsei de echipament psihologic din prima copilărie, necesitând educație sistematică pentru reluarea și completarea achizițiilor sale, în funcție de gradul de dezvoltare fizică și influențele intelectuale, aptitudinale și educația la care a fost supus.
Terapia ocupațională are un rol principal în organizarea procesului instructiv-educativ-de reabilitare pentru elevii cu tulburări de comportament. Prin activitățile de terapie ocupațională, poate fi posibilă adaptarea pragmatică (învățare profesională, manuală, intelectuală), adaptarea socială (modalități de comunicare interpersonală), adaptarea estetică (tehnici de exprimare corporală), precum și adaptarea educațională.
Terapia ocupațională este o profesie educativă și orientată spre practică, preocupată de reabilitare. Rolul principal al terapeuților ocupaționali este acela de a promova participarea individului la ocupații semnificative auto-definite, permițând astfel participarea semnificativă la tabloul vieții. Ocupațiile le permit oamenilor să participe în diferite contexte pentru a spori sănătatea, bunăstarea și calitatea vieții.
Procesul de formare academică pentru terapia ocupațională încorporează cunoștințe din științele ocupaționale, medicale, sociale și comportamentale. Această formare include dobândirea expertizei într-o varietate de metode de evaluare și tratament în diferitele domenii ale funcției umane. Unul dintre domeniile de specializare în terapia ocupațională este domeniul dizabilității intelectuale și de dezvoltare (denumită anterior „retard mental”).
Terapia ocupațională recunoaște că angajamentul ocupațional de zi cu zi influențează sănătatea mentală și fizică. Terapeuții ocupaționali consideră că performanța ocupațională, organizarea, alegerea și satisfacția sunt determinate de relația dintre persoane și mediul lor. Terapeuții ocupaționali abordează sănătatea mintală cu această perspectivă unică care ia în considerare nevoile unei persoane în contextul familiei și al comunității.
Profesia de terapeut ocupațional susține presupunerea că desfășurarea activităților este o nevoie umană de bază care permite oamenilor să acționeze și să-și stăpânească mediul.
Dizabilitatea intelectuală și de dezvoltare este definită de limitări semnificative în funcția intelectuală și comportamentul adaptativ, exprimate prin abilități adaptative perceptive, sociale și practice. Aceste limitări apar înainte de vârsta de 18 ani.
O schimbare treptată a avut loc în ultimii ani, concomitent cu trecerea de la modelul medical la modelul social în profesiile din domeniul sănătății, în care termenul „retard mental” a fost înlocuit cu termenul „dizabilitate intelectuală și de dezvoltare”. În consecință, clasificarea acestei dizabilități s-a schimbat de la definirea populației în funcție de nivelurile de întârziere, la definirea acesteia în funcție de intensitatea suporturilor necesare.
Indiferent de cauza bolii mintale, mulți dintre acești indivizi au probleme care le diminuează capacitatea de a funcționa în comunitate și adesea se izolează social. De asemenea, au probleme pentru a desfășura activități în viața de zi cu zi. În plus, persoanele cu tulburări mentale severe s-au dovedit a avea abilități motorii și de proces mai mici atunci când desfășoară activități personale zilnice decât persoanele fără dizabilități
Terapeuții ocupaționali lucrează cu oamenii pentru a promova sănătatea, a preveni dizabilitățile și a dezvolta sau a menține abilitățile. Asigurarea unei potriviri benefice între abilitățile individuale, cerințele activităților și mediu, poate menține sau îmbunătăți funcția și poate oferi oportunități de ameliorare. Politica actuală favorizează puternic serviciile de masă, mai degrabă decât serviciile de specialitate care îndeplinesc nevoile de sănătate și asistență socială ori de câte ori este posibil, prin urmare, un terapeut ocupațional cu sediul în orice serviciu poate lucra cu cineva cu dizabilități intelectuale. Multe nevoi sunt totuși satisfăcute în mod necesar de către servicii multidisciplinare de specialitate, de exemplu echipe comunitare de sănătate și asistență socială și echipe din medii de educație specială.
Termenul „dizabilități intelectuale” este din ce în ce mai utilizat la nivel internațional, deoarece se simte a fi mai precis și mai dificil de confundat. Constructul dizabilității intelectuale, deși recunoaște limitările funcționării unui individ, reflectă mai bine natura multi-dimensională a funcționării umane. Definiția Asociației Americane pentru Dizabilități Intelectuale și de Dezvoltare nu se referă doar la limitări semnificative în funcționarea intelectuală și comportamentul adaptativ, ci și la sănătate, participare și context. Mai degrabă decât doar un defect al persoanei, dizabilitatea rezidă în potrivirea dintre capacitățile persoanei și contextul în care funcționează. Este mai puțin ceva fix, ci mai degrabă un statut individual în lume, care este negociat activ, deși dintr-o poziție inegală.
Persoanele pot avea dizabilități intelectuale ușoare, moderate, severe sau profunde. Unele au o serie de nevoi multiple sau suplimentare, uneori denumite „nevoi complexe”.
Populația persoanelor cu dizabilități intelectuale și de dezvoltare este diversă și complexă. De-a lungul ciclului lor de viață, indivizii cu dizabilități intelectuale și de dezvoltare manifestă diferite niveluri de funcționare în ceea ce privește abilitățile vieții de zi cu zi, precum și capacități cognitive, intelectuale, sociale, fizice, emoționale și comportamentale variate. Factorii etiologici care conduc la aceste dizabilități includ factori genetici, dietetici și metabolici, infecții și otrăviri, leziuni traumatice ale creierului în timpul și după naștere, precum și factori sociali și de mediu. Limitările intelectuale experimentate de acești indivizi se prezintă frecvent cu alte limitări, cum ar fi paralizia cerebrală, tulburarea omniprezentă a dezvoltării și autismul, deficiențe auditive și vizuale, epilepsie și/sau alte deficite fizice sau emoționale.
Practica centrată pe client / familie reprezintă perspectiva generală care ghidează activitatea profesională în terapia ocupațională. În conformitate cu această perspectivă, procesele de evaluare și intervenție sunt realizate prin dialog, ascultarea și cooperarea cu clientul, familia acestuia și cu alte persoane semnificative din mediul său. Contribuția unică a terapiei ocupaționale la această populație constă în capacitatea sa de a oferi soluții profesionale la limitările funcționale pe care le experimentează ca urmare a dizabilității intelectuale. Aceste limitări pot apărea în toate domeniile ocupaționale ale omului, cum ar fi activitățile vieții de zi cu zi, învățarea, munca, jocul, timpul liber și participarea socială.
Exemple de intervenție pentru terapie ocupațională:Activități din viața de zi cu zi: Această zonă reprezintă un punct central al intervenției în terapia ocupațională. De exemplu, în ceea ce privește activitățile legate de alimentație, intervenția poate varia de la adaptarea mediului de hrănire, alegerea alimentelor preferate sau aducerea alimentelor la gură, până la predarea unor abilități mai avansate, cum ar fi organizarea cumpărăturilor și pregătirea mesei.
Învățare / studii: Intervenția în acest domeniu acoperă o varietate de medii educaționale, cum ar fi centre de zi pentru copii foarte mici, grădinițe și școli de educație specială (cu vârste cuprinse între 3 și 21 de ani), medii școlare regulate și facilități de formare profesională. Intervenția este variată și se poate concentra pe dobândirea abilităților de învățare de bază, cum ar fi înțelegerea proceselor cauză-efect și a permanenței obiectelor, sau pe abilități mai complicate, cum ar fi pregătirea pentru învățare și scriere, organizarea în timp, în spațiu și cu accesorii, adaptarea la diferite medii de învățare, utilizarea tehnologiilor informaționale și a computerelor și obținerea de strategii de învățare. În plus, intervenția poate include adaptarea diferitelor medii de învățare.
Muncă: acestea sunt activități productive, indiferent dacă sunt sau nu remunerate, care includ pregătirea pentru muncă, producerea unui produs și furnizarea de servicii. Intervenția în acest domeniu acoperă o varietate de setări de lucru, inclusiv: setări educaționale speciale în care studenții primesc instruire pentru a intra în forța de muncă, centre de reabilitare a tinerilor, facilități de muncă protejate pentru adulți, o serie de sisteme de lucru comunitare protejate și servicii de plasament pentru câștigând poziții deschise pe piață.
Joc: Acestea sunt activități care sunt în general motivate intern și oferă plăcere, divertisment și învățare. Intervenția jocului, ca obiectiv de terapie ocupațională, este îndreptată către cea mai de bază experiență a jocului ca sursă de plăcere, precum și oferirea clientului de o oportunitate de a participa la activități de joacă.
Timp liber: Acestea sunt activități neobligatorii care sunt motivate intern și sunt efectuate în momente care nu sunt dedicate muncii, studiilor, îngrijirii de sine sau somnului. Cercetările arată că oamenii din această categorie au un timp relativ mare de dedicat timpului liber, în timp ce participarea lor la activitățile de petrecere a timpului liber este minimă.
Participarea socială: acestea sunt activități legate de modele de comportament convenite, așteptate de la o persoană într-un anumit sistem social (de exemplu, comunitate, familie sau cu prietenii). Intervenția în cadrul terapiei ocupaționale încurajează persoana să dobândească abilități în diferitele domenii de ocupație și astfel susține și întărește participarea socială. Pentru aceste persoane, se pune accent pe înțelegerea normelor sociale acceptabile și pe învățarea și practicarea activităților care conduc la interacțiuni sociale satisfăcătoare.
În concluzie, implicațiile acestor cunoștințe aplicate de terapeuții ocupaționali care lucrează cu persoane cu dizabilități intelectuale severe și profunde (și pentru educația de terapie ocupațională), sunt esențiale pentru o gamă largă de oameni interesați de calitatea serviciilor oferite.
C.C.
Bibliografie
Algozzine, B. (2006). Teaching Students with Mental Retardation – A practical guide for every teacher.Ed. SAGE Publications Inc.
Andronache, L.M. (2017). Elemente practice de terapie ocupațională la pacientul hemiplegic. Ed. Carol Davila.
Boyle, J. (2009). Methods and Strategies for Teaching Students with Mild Disabilities – A case-based approach. Ed. Cengage Learning, Inc.
Rondal, J.A. (2004). Intellectual Disabilities – Genetics, Behavior and Inclusion. Ed. John Wiley and Sons Ltd.
Triesman, K. (2020). Instrumentar de tehnici terapeitice creative – Cum lucrăm cu adolescenții și copiii cu trauma de dezvoltare. Ed. Trei.
