Traducere - Dorin Dumitran
Actele sexuale.
După cum s-a menționat, o agresiune sexuală poate deveni destul de complicată, poate avea loc pe o perioadă lungă de timp și să implice mai multe acte sexuale. Actele sexuale sunt adesea înjositoare și umilitoare. Acestea acoperă toată gama de sex oral, vaginal și anal, iar ordinea în care acestea au fost efectuate este predeterminată doar de către atacator. Cunilingus, actul sexual vaginal sau anal urmate de felație, nu sunt neobișnuite. Cu toate acestea, după cum au remarcat De Zutter et al. (2016), rapoartele false tind să se limiteze la un singur eveniment peni-vaginal care are loc destul de repede. În cazul victimelor reale, în timp ce sunt jenate și degradate din cauza actelor pe care au fost forțate să le efectueze, de obicei, acestea pot descrie astfel de acte. La victimele false, însă, doar acele acte sexuale care sunt familiare tind să fie raportate și orice acte sexuale pe care le percep ca fiind "murdare" sau "nedemne" nu sunt frecvent incluse în sesizarea lor privind agresiunea. Unul dintre motive poate fi reticența de a se înjosi mai mult decât este necesar; astfel, puțini vor dori să recunoască mai mult decât actul sexual vaginal, cu excepția cazului în care alte acte fac parte din experiența sau repertoriul lor.
Rapoartele de sodomie anală și felație sunt mult subraportate în plângerile false de viol. Unele victime vor insista asupra faptului că au reușit să se ferească de agresor și, prin urmare, nu au fost niciodată de fapt agresate sexual. Acest lucru anulează, bineînțeles, necesitatea unei examinări și scutește victima de costuri suplimentare, de rușine suplimentară. Mai jos sunt identificate comportamentele fizice și sexuale ale agresorilor care se regăsesc frecvent în evenimentele reale, dar care sunt rareori menționate de pseudo-victime.
- Victima este pălmuită sau este trasă de păr în mod dureros. - Agresorul a fost nejustificat de dur în timpul actului sexual. - Cere sau forțează felația. - Agresorul sărută corpul, atinge sau linge sânii. - Mușcă dureros sânii/sfârcurile victimei. - Forța fizică este aplicată atunci când nu este necesară. - Penetrarea vaginală cu un obiect. - Agresorul a efectuat cunilingus asupra victimei. - Agresorul s-a masturbat sau a forțat victima să se masturbeze cu el. - Scenariu: agresorul cere victimei să spună ceva. - Tentativă de penetrare anală sau penetrare reușită. - Agresiuni sexuale multiple. - Diverse poziții sexuale cerute. - Evenimentul durează mai mult de 30 de minute. - Nu părăsește imediat locul faptei. - Agresorul prezintă disfuncții sexuale. Lacune în poveste.
O altă apariție frecventă în timpul interviurilor cu pseudo-victimele este reprezentată de lacune neașteptate în povestirea lor. Aceste lacune sunt destul de vizibile dacă polițistul este atent. Acestea sunt adesea în mod clar în contrast cu o relatare altfel detaliată a incidentului. Astfel de exemple includ descrieri detaliate ale tuturor evenimentelor care au dus la agresiunea sexuală și după aceea, dar atunci când se vorbește despre ce s-a întâmplat în timpul agresiunii există o neclaritate bruscă atunci când vine momentul să descrie agresiunea sexuală, cum ar fi:
- "Nu știu cum, dar mi-a dat pantalonii jos".
- "Dintr-o dată, mi-am dat jos rochia, iar el făcea sex cu mine".
- "Ne sărutam și următorul lucru pe care îl știu este că eram dezbrăcată."
- "I-am spus "nu" de mai multe ori, iar după aceea s-a ridicat și a plecat."
- "Ne-am întors în apartamentul meu și următorul lucru pe care îl știu este că eram în pat."
- "Apoi mi-au căzut jambierele și el mă viola."
Deși unele lacune pot fi așteptate de către victimele reale ale violului, din cauza naturii jenante a incidentului, majoritatea victimelor reale vor fi capabile să explice ce s-a întâmplat și să completeze părțile lipsă. Aceasta este rațiunea pentru care se revine asupra declarației de mai multe ori în timpul procesului inițial de interviu inițial cu victima. Acest lucru contrastează cu majoritatea victimelor false, care par să aibă probleme în a reveni pentru a completa detaliile lipsă, cum ar fi: "Cum ți-a dat jos pantalonii?". Importanța acestui lucru devine evidentă, de exemplu, atunci când o femeie supraponderală spune: "Ne sărutam și deodată jambierele mele erau pe podea". Aceasta este o lacună uriașă în poveste, deoarece cum de niște pantaloni atât de strâmți să cadă brusc la pământ sau să ajungă pe podea? Lipsește ceva, cum ar fi modul în care au fost complet îndepărtate. Dar, din nou, din moment ce nu au experimentat efectiv această parte, s-ar putea ca acum să sesizeze importanța afirmației lor. Răspunsurile de tipul "nu știu", "nu-mi amintesc" sau "el pur și simplu a făcut-o", sunt răspunsuri aproape standard atunci când sunt întrebate mai departe sau li se cere să clarifice. În general, victimele false nu pot furniza astfel de detalii, deoarece nu au anticipat aceste întrebări și nu știu cum să răspundă.
Entuziasmul victimei.
McDowell și Hibler (1983) afirmă că un factor important este examinarea nivelului general de interes al victimelor de a face un raport la poliție. Acest lucru se observă atunci când multe plângeri false nu sunt inițial raportate direct la poliție, ci mai degrabă prietenilor, soților sau asociaților în timpul unei conversații personale. De fapt, de multe ori, prietenii sau membrii familiei sunt cei care insistă ca victima să facă o plângere; de obicei, este evident că familia sau "prietenii" par a fi mai preocupați de raportarea agresiunii decât victima. Ca urmare, multe dintre falsele victime pe care le vedem au fost "convinse" sau aproape "constrânse" să raporteze incidentul de către soți, familie sau prieteni, mai degrabă decât să se prezinte la poliție pe cont propriu. De multe ori, victima își explică situația astfel: "prietenii mei m-au obligat să vin aici" sau "soțul meu m-a obligat să fac acest raport", indicând că nu a fost decizia lor. În mod obișnuit, acest lucru a cauzat o întârziere în raportare și, deși întârzierile în raportare apar în cazul violurilor reale, acestea sunt frecvente în cazul plângerilor false. Acest lucru nu reprezintă neapărat o problemă în sine, dar este unul dintre factorii de care trebuie să fim conștienți. Lipsa de interes a victimei este, de asemenea, observată atunci când o victimă nu se prezintă la poliție, ci mai întâi caută îngrijiri medicale pentru o suspiciune de sarcină sau o boală venerică și abia apoi își raportează agresiunea sexuală căutând explicații. Împreună cu raportarea inițială, ne uităm și la natura generală a sesizării și la ceea ce susține victima că s-a întâmplat respectiv, reacția acesteia la incident.
Înțelegem că victima poate reacționa în maniere neobișnuite, dar unele victime ar putea depăși cu mult ceea ce am putea numi un comportament contraintuitiv. Victimele, de regulă, nu sunt, în general, foarte familiarizate cu procesul de investigare, așa că atunci când acestea raportează că nu și-au putut identifica agresorii în timpul interviului inițial sau au putut oferi doar o cantitate limitată de informații despre ceea ce s-a întâmplat, acestea presupun, în general, că poliția va nu va avea nimic de investigat și va închide cazul.
Multe victime false sunt surprinse dacă sunt contactate din nou de poliție pentru interviuri și află că ancheta continuă. În general, odată ce victimele false au raportat atacul și au început să primească răspunsurile și atenția dorite, interesul lor pentru caz și dorința de a coopera cu poliția se diminuează. La urma urmei, multe dintre ele nu au intenționat niciodată să bage pe cineva în bucluc și nu se așteptau ca poliția să facă mai mult decât să înregistreze o plângere. În plus, ele au fost salvate din situație care le crea probleme și, în ceea ce le privește, evenimentul s-a încheiat. Ceea ce vedem frecvent în aceste situații în care victima este interogată din nou sunt schimbări dramatice în detaliile evenimentului față de ceea ce a fost inițial a raportat la ceea ce raportează acum; sau susțin în timpul unui nou interviu că nu își pot aminti detaliile exacte ale evenimentului.
Examinarea locului faptei.
Examinarea locului faptei este, de asemenea, o etapă importantă în cadrul oricărei investigații, dar în mod specific, căutăm semnele unui loc al faptei înscenat - adică acolo unde probele fizice au fost adăugate sau îndepărtate și scena a fost modificată cu intenția specifică de a deturna o anchetă a poliției. Au fost folosite metode elaborate pentru a înscena scenele crimei, inclusiv mesaje scrise în sânge, bilete de avertizare sau scrisori lăsate de suspect pentru victimă și dovezi de intrare prin efracție. Din punctul de vedere al regizării a existat mereu un semnal de alarmă important, deoarece victima a spus povestea. Aceasta a menționat mai multe coincidențe. O coincidență este un mod de a explica cum evenimente fără legătură între ele apar în același timp. În cazul acestui incident, victima a menționat că în noaptea incidentului a fost singura dată când a lăsat ușa garajului deschisă. Ea a mai declarat că, dintr-o cauză inexplicabilă, a dormit în camera fiicei sale și că fiica sa a dormit în camera ei, din nou pentru prima dată. Acest tip de coincidență este practic "Întotdeauna am procedat așa, dar noaptea trecută nu am făcut-o" și uite ce s-a întâmplat. Există o regulă generală pentru coincidențe: "Coincidențele se întâmplă, dar nu trebuie să le crezi niciodată" (Chancellor & Graham 2017).
Reclamațiile victimelor privind incidentele anterioare agresiunii.
Este important să ascultați cu atenție atunci când victimele raportează activități care ar fi putut avea loc înainte de agresiune, cum ar fi afirmațiile că au primit mesaje de amenințare, fie prin telefon, fie prin scris, sau raportează sentimentul că se află sub un anumit tip de supraveghere din partea unor persoane necunoscute care au precedat agresiunea.
Implicația este că sunt vizate și amenințate de o persoană necunoscută. Ori de câte ori o victimă raportează că a primit amenințări anterioare, este important de reținut că, de obicei, aceasta este singura persoană din familie sau de la reședința lor care a primit vreodată amenințări. Nimeni altcineva din casă nu primește vreodată apelurile telefonice de amenințare, iar orice note pe care victima raportează că le-a primit sunt aproape întotdeauna aruncate, astfel încât poliția rămâne, de obicei, cu cuvântul victimei că au fost primite. Au existat ocazii în care victima a prezentat un bilet care a fost construit din bucăți de text decupate din diferite surse, cum ar fi reviste și ziare, apoi lipite pe un bucată de hârtie pentru a forma un text scris. Cercetările nu au identificat niciodată vreun caz în care o astfel de scrisoare s-a dovedit a fi autentică.
Rezolvă denunțul o problemă pentru victimă?
MacDonald (1974) afirmă că unul dintre motivele de bază ale unei plângeri false de viol este acela de a primi asistență sau să rezolve o problemă pentru victimă. Această problemă poate fi orice, de la alcool, droguri sau problemele financiare, până la obținerea atenției din partea soțului sau a iubitului. De multe ori, acest lucru este agenda ascunsă din spatele plângerii. Așadar, o întrebare la care ar trebui să se răspundă este: "Plângerea va rezolva o problemă imediată pentru victimă?". Acesta este un exemplu de ce o evaluare victimologică și verificarea antecedentelor victimei este atât de importantă. De multe ori, putem vedea cum o plângere falsă de viol poate să ajute victima să rezolve o problemă imediată din viața sa. Nu uitați că aceste incidente nu sunt întotdeauna atât de bine gândite și pentru că, în momentul în care se află în această etapă de tratare a problemei, sunt adesea disperate după ajutor.
Plângeri anterioare de viol făcute de victimă.
Un istoric de plângeri anterioare de viol sau agresiuni sexuale făcute de victimă necesită o examinare mai atentă a faptelor și a circumstanțelor. O comparație a plângerii actuale cu plângerile anterioare, denunțuri anterioare oferă în mod normal similitudini evidente. Asemănările pot include aceeași descriere a suspectului, o armă similară folosită sau afișată și aceeași metodă de atac.
Identitatea suspectului.
Contrar miturilor populare, în majoritatea violurilor, victima și suspectul sunt de aceeași rasă și se cunosc reciproc, fie prin muncă sau prin situații sociale normale, fie prin anumite relații personale anterioare. În cazul plângerilor false, există o probabilitate mai mare ca suspectul să fie un necunoscut, un prieten al unui prieten, sau o cunoștință al cărei nume nu și-l poate aminti. Multe dintre pseudo-victime raportează că au fost violate de cineva de altă rasă. Cel mai predominant stereotip este cel al suspectului necunoscut, de sex masculin, de culoare care atacă victima albă. Acest lucru permite falsei victime să se joace pe baza prejudecăților percepute de poliție și de societate cu privire la violul interrasial. Acest lucru permite, de asemenea, ca victima să transfere vina către un "agresor necunoscut" și o scutește de responsabilitatea de a acuza în mod fals o persoană reală de o infracțiune. Cu un agresor necunoscut care nu va fi niciodată identificat, nu există nicio șansă ca acest caz să fie rezolvat vreodată, iar victima poate rămâne o victimă.
Confruntarea cu victima.
Confruntarea victimei oricărei infracțiuni cu suspiciuni de depunere a unei plângeri false nu ar trebui să fie niciodată întreprinsă cu lejeritate și nu ar trebui să se bazeze pe o presimțire sau pe câteva inconsecvențe minore sau lipsite de importanță. Ar trebui să existe o măsură substanțială de dovezi sau diferențe ireconciliabile între declarația victimei, declarațiile celorlalți martori, examinarea locului faptei, rezultatele analizelor medicale, examenul medical și oricare dintre probele colectate în timpul anchetei preliminare înainte ca victima să fie confruntată vreodată.
În cazul în care poliția se înșală, atunci este probabil ca aceasta să mărească cantitatea de traumă suferită de victimă și orice raport care s-a dezvoltat între polițist și victimă va suferi, fără îndoială, un prejudiciu ireparabil. Sublinierea faptului că sunt necesare interviuri suplimentare pentru a clarifica neconcordanțele constatate în declarațiile anterioare ale acesteia este o tactică utilă. Eforturile ar trebui să se îndrepte spre a nu plasa reclamantul într-o situație stresantă din punct de vedere psihologic. O sugestie este aceea de a introduce un investigator suplimentar în procesul de interviu, chiar și de a-i permite să preia conducerea. Victimei ar trebui să i se ofere șansa de a explica sau de concilia între orice dovezi sau informații inconsecvente. Polițistul trebuie să rămână în zona faptelor, deoarece unul dintre principalele obiective ale plângerii false de viol este redobândirea stimei de sine, iar orice provocare directă la adresa lor, afectează credibilitatea care poate avea ca rezultat creșterea capacității de autoapărare. Obiectivul trebuie să rămână acela de a permite reclamantului o șansă de a-și schimba declarația sau de a furniza informații suplimentare. Reacția victimei în aceste situații variază. La capătul inferior al spectrului există adesea o mărturisire jenată, plină de lacrimi, amestecată cu ușurarea că minciuna lor s-a terminat. Cantitatea de energie necesară pentru a menține acuzația este deseori prea mare pentru majoritatea dintre ele pentru a o suporta. Unii chiar oferă o descriere detaliată a eforturilor lor de a stabili incidentul și a motivelor pentru care s-a considerat că este necesar să facă raportul fals. Cei aflați la capătul superior al spectrului, cu toate acestea, s-ar putea să se fi convins deja de statutul lor de victimă și nicio cantitate de confruntare sau dovezi nu o să le schimbe părerea. Acest tip de victimă a internalizat toate denaturările și a devenit o parte a realității.În mod previzibil, acestea vor acționa indignate și pot chiar să iasă în trombă din birou, amenințând că vor face o plângere la o autoritate superioară sau că vor merge să se adreseze presei.
Retragerea plângerii sau renunțarea la acuzațiile false.
Există multe motive pentru care o investigație este încheiată mai devreme sau fără urmărire penală. Majoritatea dintre aceste motive au fost abordate anterior. Printre acestea se numără retractările, atunci când un caz este nefondat sau atunci când victima a ales să renunțe la acuzații împotriva suspectului. Este important de reținut că aceste acțiuni ale victimei sau rezultatele anchetei nu înseamnă neapărat că victima a făcut o plângere falsă. Retractările sunt frecvente în cazul abuzurilor asupra copiilor și al agresiunilor sexuale în care victima copil retractează ceea ce i s-a întâmplat. Din nefericire, de multe ori acest lucru este rezultatul presiunii din partea familiei membrilor familiei, deoarece agresorul este un alt membru al familiei, ceea ce determină copilul să își schimbe povestea. Același exemplu poate fi întâlnit și în cazul victimelor adulte, care reacționează din cauza presiunii sau amenințării din partea suspectului, a familiei suspectului sau din partea propriei familii. Cu toate acestea, unele victime doresc pur și simplu să se debranșeze de la justiția penală și să întrerupă urmărirea penală.
În expunerile anterioare, a fost abordată trauma violului, iar unul dintre evenimentele-cheie este cel al victimei care dorește să se dezică sau să renunțe la acuzații pentru a trece peste eveniment și a-și continua viața. După cum se arăta, o retractare sau o cerere de renunțare la acuzații este aproape un lucru așteptat, deoarece victima începe să accepte ceea ce i s-a întâmplat. Poliția trebuie să conștientizeze acest lucru. Alte victime pur și simplu se plictisesc de proces și de diferitele întârzieri ale investigațiilor, de lentoarea instanțelor și de tacticile apărării. Este esențial ori de câte ori o victimă încearcă să se dezică, să renunțe la acuzații sau decide să nu participe mai departe, să se facă o anchetă suplimentară. Acest lucru este pentru a se asigura că este alegerea victimei și nu rezultatul intimidării, al măsluirii declarațiilor de martor sau al altor presiuni ilegale exercitate împotriva victimei. În timp ce retractările prezintă adesea provocări pentru polițiști, acestea nu ar trebui să descurajeze un anchetator sau procuror să ia în considerare viabilitatea cazului. Toate retractările ar trebui să fie examinate pentru a determina motivul real din spatele acțiunilor victimei. În cazul în care victima a fost constrânsă să își schimbe declarația, atunci ar trebui să fie cercetate și alte infracțiuni, cum ar fi intimidarea martorilor sau obstrucționarea justiției, luate în considerare pentru cel care se face responsabil de ele. Există o mare diferență între o retractare și o plângere falsă. În timp ce o retractare poate fi făcută din mai multe motive, o plângere falsă este, în principiu, o minciună intenționată spusă poliției cu privire la o eveniment care nu s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat în modul în care a relatat "victima". Conceptul denunțurilor false de viol nu este nou și există multe exemple istorice și moderne care au condus la tratamente dure aplicate "presupușilor infractori" de-a lungul anilor.
Concluzii
O bună investigație preliminară va identifica zonele cu probleme în majoritatea acestor cazuri, iar tehnica interviului orientat spre comportament este poate cel mai bun instrument pe care îl avem pentru a sorta aceste situații. Este extrem de dificil, dacă nu imposibil, ca o victimă falsă să vină cu suficiente detalii și să le mențină în mod corect în timpul interviurilor inițiale sau să continue o poveste pe o perioadă extinsă de timp. Dar trebuie să ne amintim, de asemenea, că este bine să observăm și să recunoaștem semnalele de alarmă și că acestea ne pot determina să ne uităm mai atent la acele zone. Trebuie să ne uităm la ele nu pentru că ar putea fi semne ale unei plângeri false, ci pentru că, dacă am observat că aceasta este o zonă cu probleme, este probabil ca apărarea va observa și ea o astfel de zonă cu probleme. Prin urmare, trebuie să o clarificăm și să o explicăm înainte de a merge în instanță, iar dacă nu o facem, este probabil să vedem că apărarea va aduce din nou în discuție această problemă în instanță. Subiectul plângerilor false de viol este complicat. Domeniul de aplicare al problemei este negat cu vehemență de feministe, care încearcă să explice statisticile ca fiind inexacte și/sau ca exemple de prejudecăți sexuale. Pentru poliție, subiectul se soldează adesea cu multiple exemple personale anecdotice ale unui efort irosit. Fiecare are o parte egală de povești de groază referitoare la întreaga problemă a violului și a agresiunii sexuale. Plângerile false de viol trebuie să fie recunoscute ca o problemă pentru poliție și profesioniștii din domeniul justiției penale, victimele legitime, societatea și chiar pentru victima falsă. Poliția, mai mult decât orice altceva, dorește "să-l prindă pe tipul cel rău". Dar ei sunt preocupați și de efortul irosit și cheltuirea forței de muncă și a resurselor limitate de investigare a incidentelor raportate care nu s-au produs în fapt dar care s-au reclamat. Pentru victimele reale, este chiar mai rău, deoarece trebuie să plătească prețul raportărilor false, afectându-le credibilitatea și răpindu-le resursele. Falsa victimă a violului va continua să iasă la suprafață mereu și mereu, ori de câte ori este stresată, are nevoie de asistență, când se simte amenințată sau ignorată sau pentru oricare dintre celelalte nenumărate motive sau are agende ascunse pentru depunerea de plângeri false. Din acest motiv, plângerile false pentru viol vor fi, fără îndoială, o problemă majoră. Singurul răspuns la această provocare este educația și formarea de ofițerilor de poliție și a celor din domeniul sănătății pentru a recunoaște și identifica posibilele plângeri false la momentul în care acestea sunt depuse.
Odată identificate, "victimele" pot fi direcționate către alte agenții decât cea penală pentru a se ocupa de problemele lor.
Referințe bibliografice:
Asher, R. (1951). “Munchausen’s syndrome”. Lancet. 10; 1. (6650) 339– 341.
Brownmiller, S. (1975). Against Our Will: Men, Women, and Rape. Ballantine Books, New York, NY.
Chancellor, A.S., & Graham, G.D. (2017). Crime Scene Staging, Investigating Suspect Misdirection of the Crime Scene. Charles C. Thomas, Springfield, IL.
De Zutter, A.W.E.A., Horselenberg, R., & van Koppen, P.J. (2016). Filing false vice reports: Distinguishing true from false allegations of rape. The European Journal of Psychology Applied to Legal Context, 9(1), 1– 14.
Douglas, J., & Munn, C. (1992). Violent crime scene analysis: Modus operandi, signature, and staging. FBI Law Enforcement Bulletin, Feb 1992.
Estrich, E. (1987). Real Rape. Harvard University Press, Cambridge, MA.
Greer, E. (2000). The truth behind feminism’s two percent false rape claim figure. Loyola of Los Angeles Law Review, 33, 947– 972. www.avoiceformalestudents.com/ wp-
Hiberman, E. (1976). The Rape Victim. Basic Books, New York.
MacDonald, J.M. (1974). Rape: Offenders and Their Victims. Charles C. Thomas Publishers, Springfield, IL.
McDowell, C.P., & Hibler, N. (1983). False Allegations of Rape in the Military Community [unpublished paper]. U.S. Air Force Office of Special Investigations, Washington, DC.
McFadden, R.D., Blumenthal, R., Farber, M.A., Shipp, E.R., Strum C., & Wolff, C. (1990). Outrage: The Story behind the Tawana Brawley Hoax. Bantam Press, New York, NY.
MacKellar, J., & Menachem, A. (1975). Rape: The Trap and the Bait. Crown Publishers, New York.
