Vulnerabilitatea psihologică în timpul anchetei judiciare se situează de ambele părți: anchetat și anchetator. În ceea ce îl privește pe primul – persoana celui anchetat – ne referim la caracteristicile psihologice sau acele stări mintale care aduc suspectul, în anumite circumstanțe, să ofere informații imprecise, invalide sau înșelătoare. Aceasta înseamnă că, cu atât mai mult, rezultatele la testările psihologice alături de datele obținute cu prilejul audierii (anchetei judiciare) nu trebuie niciodată interpretate în mod izolat de circumstanțele cazului avut în lucru, indiferent dacă ești psiholog sau anchetator.
Evaluarea vulnerabilităților psihologice poate fi structurată în patru mari grupe:
1. Tulburări mintale (care nu respectă modelul medical al bolii psihice: apariția simptomelor, faza de crisis, faza de remisiune).
2. Stări mintale anormale.
3. Funcționare cognitivă și
4. Trăsături de personalitate.Cele 4 se referă la orice calitate procesual penală pe care o are persoana anchetată (bănuit, suspect, inculpat, martor, etc.)
În ceea ce privește tulburările mintale (1), interesează și vom fi atenți la: - Deficitul de monitorizare a realității; - Percepțiile și credințele distorsionate; - Tendința de a trăi sentimente de vinovăție.
În ceea ce privește stările mintale anormale (2), interesează și vom fi atenți la: - Contextul în care a fost plasat suspectul; - Modul în care primește date/informații de la aparținători sau cunoscuți și ecoul provocat de acestea; - Istoricul consumului de substanțe, alcool; - Condiția recidivei.
În ceea ce privește tulburările cognitive (3), interesează și vom fi atenți la: - Cât de afectată este capacitatea intelectuală; - Capacitatea redusă de memorare; - Capacitatea redusă de a înțelege legile; - Înalta sugestibilitate, tendința de a accepta ceva fără a protesta; - Eșecul în aprecierea implicațiilor și consecințelor răspunsurilor oferite organelor de urmărire penală.
În ceea ce privește tulburările de personalitate (4), interesează și vom fi atenți la: - Procesualitatea minciunii (psihopații mint excepțional); - Procesualitatea manipulării celor din jur și a informațiilor; - Stima de sine scăzută/ridicată. Totul la extrem. - Trebuința de notorietate; - Tendința de a confabula; - Dacă nu arată îngrijorare față de consecințele livrării unor afirmații mincinoase.
Primele 3 puncte pot influenţa serios aptitudinea martorilor și suspecților de a înțelege întrebările, de a-și articula răspunsurile și de a aprecia implicațiile răspunsurilor lor. De exemplu, dacă știm că urmează să investigăm o persoană cu un rezultat IQ sub 70, trebuie să ne pregătim serios. Vom avea probleme și vom duce o muncă de uzură în care atenția, răbdarea și modul în care formulăm întrebările sunt ”cheile”. Tot ceea ce aflăm trebuie pus în context astfel încât să putem înțelege: a. Cât de serioase sunt tulburările cognitive; b. Cât de serioase sunt tulburările de adaptare la viața socială/funcționarea socială; c. Dacă aceste tulburări cognitive au apărut înainte de vârsta de 18 ani.
Probabil că, motivul pentru care cei mai mulți psihologi și anchetatori eșuează în identificarea tulburărilor cognitive la persoana interogată (eșec care poate arunca după gratii un nevinovat/vinovatul rămâne în libertate) este acela că, ultimul este destul de bine integrat social, neridicând probleme deosebite. De aceea, în prima linie a evaluatorilor trebuie să se regăsească anchetatori și/sau psihologi care dispun de maturitate și experiență. Alături de aceștia mai pot greși și clinicienii, experții, profesioniștii din domeniul sănătății mintale care pot îndrepta investigațiile pe piste false și spre rezultate care nu mai pot fi reparate.
Multe dintre aceste tulburări pot fi detectate încă din faza de citire a drepturilor (martorului, suspectului, inculpatului, etc.). Mulți din cei anchetați spun că le înțeleg, dar când le ceri să îți explice ce au înțeles, îți dai seama imediat că, habar nu au despre ceea ce au citit/auzit, adică nu au înțeles mai nimic. De aceea, este bine să le cerem să explice ce au înțeles din ceea ce li s-a spus. Vom avea surprize dar vom avea și un prim indiciu despre capacitatea lor de procesare a informației iar aceste constatări tacite vor constitui o bază empirică, destul de importantă de la care vom porni în identificarea fidelității memoriei, clarității gândirii, procedeelor imaginației, forței proceselor atenționale.
SLĂBICIUNEA ”PROBATORIULUI” PSIHOLOGICCând psihologul își pregătește raportul pentru instanță sau pentru oricare alt beneficiar în drept, erorile răsar din 3 surse: Prima sursă: pe timpul colectării datelor/informațiilor. A doua: din evaluarea psihologică. A treia: din modul de prezentare a rezultatelor evaluării psihologice. Calitatea rapoartelor de evaluare psihologică variază excepțional. Deseori, rapoartele sunt inutilizabile iar rațiunile pentru care se întâmplă asta, sunt nonlimitative la: 1. Cunoștințe psihologice, deprinderi și experiență insuficiente. Uneori psihologii își depășesc competențele când înaintează rapoartele către instanța de judecată. Pentru îndrăzneala pătrunderii în teritorii necunoscute stă mărturie lipsa de pregătire și lipsa supervizării din partea unuia cu experiență bogată. 2. Lipsa de pregătire” la zi” și a temeiniciei informațiilor deținute. 3. Nerăbdarea în a-l mulțumi pe cel care ți-a cerut raportul de evaluare, aspect care poate conduce la un comportament nonetic: psihologul îi” cântă în strună” organului de urmărire penală, dorește ca acesta să fie mulțumit, acceptă să fie manipulat devenind” coada de topor” a unei autorități. Pe scurt, raportul de evaluare psihologică devine părtinitor, lipsindu-i echilibrul. 4. Folosirea defectuoasă a instrumentelor psihologice începând cu faza de aplicare și terminând cu faza de interpretare a rezultatelor. Având în vedere cele expuse aici, în manieră succintă, se susține următoarea idee: Momentul în care psihologul ar trebui să-și modifice raportul de evaluare este acela în care constată onest că înscrisul său induce în eroare sau este ambiguu. D.D.
