DESPRE UCIDERE (1)
Costurile psihologice ale învățării de a ucide în război și în societate
DAVE GROSSMAN
Traducere în limba română, revizuită și corectată gramatical
Ediție de lucru — text aranjat Dorin Dumitran
Grossman, D. (2009). On Killing: The Psychological Cost of Learning to Kill in War and Society. New York: Back Bay Books.
Notă editorială. Textul a fost corectat gramatical și ortografic, cu unificarea ghilimelelor românești („ ”), a liniuțelor și a unor forme inconsistente (de exemplu obiector de conștiință, de-a lungul). Nu este o retraducere integrală; s-a păstrat formularea originală a traducerii, acolo unde era corectă. Titlurile au fost ierarhizate (secțiune / capitol / subcapitol).
PARTEA I
Rezistența înnăscută față de ucidere
Cuprinsul acestei părți
Introducere — Uciderea și știința: pe un teren periculos
O notă personală
Secțiunea I — Uciderea și existența rezistenței
Capitolul 1. Luptă sau fugă, atitudine sau supunere
Capitolul 2. Cei care nu au tras de-a lungul istoriei
Capitolul 3. De ce nu poate Johnny să ucidă?
Note la Partea I
Introducere
Uciderea și știința: pe un teren periculos
Aceasta este perioada anului în care oamenii obișnuiau să sacrifice animalele, pe vremuri, când se mai făcea asta — cred că Rollie și Eunice Hochstetter au fost ultimii din Lake Wobegon care au mai făcut asta. Ei creșteau porci și îi sacrificau toamna, când vremea se răcea și carnea se putea păstra. Când eram copil, am mers odată să-i văd sacrificând porci, împreună cu vărul meu și cu unchiul meu, care urma să-l ajute pe Rollie.
Astăzi, dacă vrei să sacrifici un animal pentru carne, îl trimiți la abator și plătești ca cei de acolo să se ocupe de asta. Când sacrifici porci, îți pierzi pofta de carne de porc pentru o vreme. Pentru că porcii îți dau de înțeles că lor nu le place deloc asta. Nu le place să fie apucați și târâți acolo unde au ajuns și ceilalți porci și de unde nu s-au mai întors. Era o priveliște impresionantă pentru un copil. Să vezi carne vie și măruntaiele vii ale unei alte creaturi. Mă așteptam să fiu dezgustat de asta, dar nu am fost — eram fascinat. M-am apropiat cât de mult am putut. Și îmi amintesc că eu și vărul meu ne-am lăsat purtați de entuziasmul momentului și ne-am dus la cotețul porcilor, unde am început să aruncăm pietricele în porci ca să-i vedem cum sar, guiță și fug. Și, dintr-odată, am simțit o mână mare pe umăr, m-am întors brusc, iar fața unchiului meu era la trei toli distanță de a mea. Mi-a spus: „Dacă te mai văd făcând asta vreodată, te bat până nu te mai poți ridica în picioare, ai auzit?” Și am auzit. Știam atunci că furia lui avea legătură cu sacrificarea, că era un ritual și se desfășura ca atare. Se desfășura rapid și fără prostii. Fără glume, cu foarte puțină conversație. Oamenii își vedeau de treabă — bărbați și femei — știind exact ce aveau de făcut. Și întotdeauna cu respect pentru animalele care urmau să devină hrana noastră. Iar faptul că aruncam cu pietre în porci încălca această ceremonie și acest ritual pe care îl îndeplineau.
Rollie a fost ultimul care și-a sacrificat propriii porci. Într-un an a avut un accident; cuțitul i-a alunecat, iar un animal care fusese doar rănit a scăpat și a alergat prin curte înainte să cadă. După aceea, nu a mai ținut porci. Nu se simțea demn de asta. Totul s-a dus. Copiii care cresc în Lake Wobegon nu vor avea niciodată șansa să vadă asta. A fost o experiență puternică, în care viața și moartea atârnau în balanță. O viață în care oamenii se descurcau cum puteau, își croiau propriul drum, trăiau din roadele pământului, trăiau între pământ și Dumnezeu. S-a pierdut, nu doar pentru această lume, ci și din memorie. — Garrison Keillor, „Hog Slaughter”
De ce ar trebui să studiem uciderea? Ne-am putea întreba la fel de ușor: de ce să studiem sexul? Cele două întrebări au multe în comun. Richard Heckler subliniază că „Harmonia s-a născut din căsătoria mitologică dintre Ares și Afrodita”. Pacea nu va veni până când nu vom stăpâni atât sexul, cât și războiul, iar pentru a stăpâni războiul trebuie să-l studiem cu cel puțin aceeași sârguință ca Kinsey sau Masters și Johnson. Fiecare societate are un punct mort, o zonă pe care îi este foarte greu să o privească. Astăzi, acel punct mort este uciderea. Acum un secol, era sexul.
Timp de milenii, omul s-a adăpostit împreună cu familia sa în peșteri, colibe sau barăci cu o singură cameră.
Întreaga familie extinsă — bunici, părinți și copii — se înghesuiau cu toții în jurul căldurii unui singur foc, sub protecția unui singur perete. Și, timp de mii de ani, relațiile sexuale dintre soț și soție nu puteau avea loc, în general, decât noaptea, în întuneric, în această încăpere centrală aglomerată.
Odată am intervievat o femeie care a crescut într-o familie de țigani americani, dormind într-un cort comun mare, înconjurată de mătuși, unchi, bunici, părinți, veri, frați și surori. Când era mică, sexul era pentru ea ceva amuzant, zgomotos și ușor deranjant, pe care adulții îl făceau noaptea.
În acest mediu nu existau dormitoare private. Până foarte recent în istoria umanității, pentru omul obișnuit nu exista un astfel de lux precum un dormitor sau chiar un pat. Deși, după standardele sexuale de astăzi, această situație poate părea incomodă, ea nu era lipsită de avantaje.
Un avantaj era faptul că abuzul sexual asupra copiilor nu se putea produce fără cel puțin cunoștința și consimțământul tacit al întregii familii. Un alt beneficiu, mai puțin evident, al acestui mod de viață străvechi era că, pe tot parcursul ciclului vieții, de la naștere până la moarte, sexul era mereu prezent, și nimeni nu putea nega că era un aspect vital, esențial și nu prea misterios al existenței umane cotidiene. Apoi, odată cu perioada cunoscută sub numele de epoca victoriană, totul s-a schimbat. Dintr-odată, familia obișnuită din clasa de mijloc locuia într-o locuință cu mai multe camere. Copiii creșteau fără să fi asistat vreodată la actul primar. Și, brusc, sexul a devenit ascuns, privat, misterios, înfricoșător și murdar. Începuse era represiunii sexuale în civilizația occidentală.
În această societate reprimată, femeile erau acoperite de la gât până la glezne, iar chiar și picioarele mobilierului erau acoperite cu fuste, deoarece vederea acestor picioare deranja sensibilitățile delicate ale acelei epoci. Totuși, în același timp în care această societate reprima sexul, se pare că a devenit obsedată de el. Pornografia, așa cum o cunoaștem noi, a înflorit. Prostituția infantilă a prosperat. Și un val de abuzuri sexuale asupra copiilor a început să se răspândească de-a lungul generațiilor. [1]
Sexul este o parte naturală și esențială a vieții. O societate fără sex nu mai este o societate în decursul unei singure generații. Astăzi, societatea noastră a început procesul lent și dureros de a scăpa de această dihotomie patologică a represiunii sexuale și a obsesiei simultane. Dar s-ar putea să fi început să scăpăm de o negare doar pentru a cădea într-una nouă și, posibil, chiar mai periculoasă.
O nouă represiune, axată pe ucidere și moarte, urmează exact același tipar stabilit de represiunea sexuală anterioară.
De-a lungul istoriei, omul a fost înconjurat de moarte și ucidere apropiate și personale.
Când membrii familiei mureau din cauza bolilor, a rănilor care se agravau sau a bătrâneții, mureau acasă. Când mureau undeva aproape de casă, cadavrele lor erau aduse în casă — sau în peșteră, colibă sau baracă — și pregătite pentru înmormântare de către familie.
„Places in the Heart” este un film în care Sally Field interpretează rolul unei femei care trăiește la o mică fermă de bumbac la începutul acestui secol. Soțul ei a fost împușcat și ucis, iar trupul său este adus acasă. Și, repetând un ritual care a fost practicat de nenumărate secole de către milioane de soții, ea îi spală cu dragoste trupul gol, pregătindu-l pentru înmormântare, în timp ce lacrimile îi curg pe față.
În acea lume, fiecare familie se ocupa singură de sacrificarea și curățarea animalelor domestice. Moartea făcea parte din viață. Sacrificarea era, fără îndoială, esențială pentru supraviețuire. Cruzimea era rareori, dacă nu chiar niciodată, parte a acestui proces. Omenirea își înțelegea locul în viață și respecta locul creaturilor a căror moarte era necesară pentru perpetuarea existenței. Indianul american cerea iertare spiritului cerbului pe care îl ucidea, iar fermierul american respecta demnitatea porcilor pe care îi sacrifica.
Așa cum consemnează Garrison Keillor în „Hog Slaughter”, sacrificarea animalelor a fost un ritual vital al activităților zilnice și sezoniere pentru majoritatea oamenilor până în ultima jumătate de secol a existenței umane. În ciuda ascensiunii orașului, la începutul secolului al XX-lea, majoritatea populației, chiar și în cele mai avansate societăți industriale, rămânea rurală. Gospodina care dorea o cină cu pui ieșea și îi rupea ea însăși gâtul puiului sau îi punea pe copiii ei să o facă. Copiii asistau la sacrificările zilnice și sezoniere, iar pentru ei uciderea era un lucru serios, murdar și ușor plictisitor pe care toată lumea îl făcea ca parte a vieții.
În acest mediu nu existau frigidere și erau puține abatoare, morgi sau spitale. Iar în acest mod de viață străvechi, de-a lungul întregului ciclu al vieții, de la naștere până la moarte,
moartea și uciderea erau mereu în fața ta — fie ca participant, fie ca spectator plictisit — și nimeni nu putea nega că era un aspect vital, esențial și obișnuit al existenței umane cotidiene.
Apoi, abia în ultimele câteva generații, totul a început să se schimbe. Abatoarele și refrigerarea ne-au izolat de necesitatea de a ucide noi înșine animalele cu care ne hrăneam.
Medicina modernă a început să vindece bolile, iar moartea în tinerețe și în floarea vârstei a devenit din ce în ce mai rară, iar azilele de bătrâni, spitalele și morgile ne-au izolat de moartea persoanelor în vârstă. Copiii au început să crească fără să fi înțeles cu adevărat de unde provine hrana lor, iar brusc civilizația occidentală părea să fi decis că uciderea – uciderea oricărui lucru – era din ce în ce mai ascunsă, privată, misterioasă, înfricoșătoare și murdară.
Impactul acestui fenomen variază de la banal la bizar. La fel cum victorienii puneau fuste în jurul mobilierului pentru a ascunde picioarele, acum capcanele pentru șoareci sunt echipate cu capace pentru a ascunde opera ucigașului. Iar laboratoarele care desfășoară cercetări medicale pe animale sunt sparte, iar cercetările care salvează vieți sunt distruse de activiștii pentru drepturile animalelor. Acești activiști, deși beneficiază de roadele medicale ale societății lor — roade bazate pe secole de cercetare pe animale — îi atacă pe cercetători. Chris DeRose, șeful grupului activist Last Chance for Animals, cu sediul în Los Angeles, spune: „Dacă moartea unui singur șobolan ar vindeca toate bolile, pentru mine nu ar conta deloc. În ordinea vieții, suntem egali.”
Orice ucidere ofensează această nouă sensibilitate. Oamenii care poartă haine din blană sau piele sunt atacați verbal și fizic. În această nouă ordine, oamenii sunt condamnați ca rasiști (sau „speciști”) și ucigași atunci când mănâncă carne. Lidera mișcării pentru drepturile animalelor, Ingrid Newkirk, spune: „Un șobolan este un porc este un băiat” și compară uciderea puilor de găină cu Holocaustul nazist. „Șase milioane de oameni au murit în lagărele de concentrare”, a declarat ea pentru Washington Post, „dar șase miliarde de pui de carne vor muri anul acesta în abatoare.”
Cu toate acestea, în același timp în care societatea noastră condamnă uciderea, a luat amploare o nouă obsesie pentru reprezentarea morții violente și brutale și a dezmembrării ființelor umane. Apetitul publicului pentru violență în filme, în special în filmele de groază de tip „splatter”, precum „Vineri 13”, „Halloween” și „Masacrul cu drujba din Texas”; statutul de cult al unor „eroi” precum Jason și Freddy; popularitatea unor formații cu nume precum Megadeth și Guns N’ Roses; precum și ratele în creștere vertiginoasă ale crimelor și ale infracțiunilor violente — toate acestea sunt simptome ale unei dihotomii bizare și patologice între reprimarea și obsesia simultană față de violență.
Sexul și moartea sunt părți naturale și esențiale ale vieții. La fel cum o societate fără sex ar dispărea într-o singură generație, la fel s-ar întâmpla și cu o societate fără ucideri. Fiecare oraș important din țara noastră trebuie să extermine milioane de șobolani și șoareci în fiecare an, altfel ar deveni de nelocuit. La fel, grânarele și silozurile de cereale trebuie să extermine milioane de șobolani și șoareci în fiecare an. Dacă nu ar face acest lucru, în loc să fie „coșul cu pâine” al lumii, Statele Unite nu ar mai putea să se hrănească singure, iar milioane de oameni din întreaga lume s-ar confrunta cu foametea.
Anumite sensibilități rafinate ale epocii victoriene nu sunt lipsite de valoare și beneficii pentru societatea noastră, iar puțini ar pleda pentru o revenire la aranjamentele de dormit în comun. În același mod, cei care susțin și îmbrățișează sensibilități moderne cu privire la ucidere sunt, în general, oameni blânzi și sinceri care, în multe privințe, reprezintă cele mai idealiste caracteristici ale speciei noastre, iar preocupările lor au o mare valoare potențială odată ce le punem în perspectivă. Pe măsură ce tehnologia ne permite să măcelărim și să exterminăm specii întregi (inclusiv pe a noastră), este vital să învățăm reținerea și autodisciplina. Dar trebuie să ne amintim, de asemenea, că moartea își are locul în ordinea naturală a vieții.
Se pare că, atunci când o societate nu are în fața sa procese naturale (cum ar fi sexul, moartea și uciderea), acea societate va reacționa prin negarea și denaturarea acelui aspect al naturii. Pe măsură ce tehnologia noastră ne izolează de un aspect specific al realității, reacția noastră socială pare să fie aceea de a aluneca adânc în vise bizare despre „ceea ce fugim”. Vise țesute din materia fantezistă a negării. Vise care pot deveni coșmaruri sociale periculoase pe măsură ce ne afundăm tot mai adânc în pânza lor tentantă de fantezie.
Astăzi, chiar în timp ce ne trezim din coșmarul represiunii sexuale, societatea noastră începe să se afunde într-un nou vis al negării, acela al violenței și al groazei. Această carte reprezintă o încercare de a aduce lumina obiectivă a analizei științifice asupra procesului de ucidere. A. M. Rosenthal ne spune:
Sănătatea omenirii nu se măsoară doar prin tuse și respirația șuierătoare, ci și prin febra sufletului său. Sau, poate chiar mai important, prin rapiditatea și grija cu care le facem față.
Dacă istoria noastră sugerează durabilitatea iraționalului, experiența noastră ne învață că a-l neglija înseamnă a-l încuraja, iar a-l încuraja înseamnă a pregăti triumful urii.
„A o neglija înseamnă a-i da frâu liber.” Acesta este, așadar, un studiu al agresiunii, un studiu al violenței și un studiu al uciderii. Mai precis, este o încercare de a realiza un studiu științific al actului de a ucide în contextul modului occidental de a face război, precum și al proceselor psihologice și sociologice și al prețurilor plătite atunci când oamenii se ucid reciproc în luptă.
Sheldon Bidwell susținea că un astfel de studiu s-ar afla, prin însăși natura sa, pe „un teren periculos, deoarece uniunea dintre soldat și om de știință nu a depășit încă stadiul de flirt”. Eu aș dori să mă aventurez pe un teren periculos și să realizez nu doar o uniune serioasă între soldat și om de știință, ci o relație provizorie în trei între soldat, om de știință și istoric.
Am combinat aceste competențe pentru a desfășura un program de cercetare de cinci ani asupra subiectului, până atunci tabu, al uciderii în luptă. În acest studiu, intenția mea este să aprofundez acest subiect tabu al uciderii și să ofer o perspectivă asupra următoarelor aspecte:
· Existența unei rezistențe umane puternice și înnăscute față de uciderea propriilor semeni și mecanismele psihologice dezvoltate de armate de-a lungul secolelor pentru a depăși această rezistență.
· Rolul atrocităților în război și mecanismele prin care armatele sunt atât împuternicite, cât și prinse în capcana atrocităților.
· Cum se simte uciderea, un set de etape standard de reacție la uciderea în luptă și prețul psihologic al uciderii.
· Tehnicile care au fost dezvoltate și aplicate cu un succes extraordinar în antrenamentul de luptă modern pentru a-i condiționa pe soldați să-și depășească rezistența față de ucidere.
· Modul în care soldatul american din Vietnam a fost mai întâi pregătit psihologic să ucidă într-o măsură mult mai mare decât orice alt soldat din istorie, apoi i s-a refuzat ritualul de purificare psihologic esențial care există în orice societate războinică și, în cele din urmă, a fost condamnat și acuzat de propria sa societate într-o măsură fără precedent în istoria occidentală. Și prețul teribil și tragic pe care cei trei milioane de veterani americani din Vietnam, familiile lor și societatea noastră îl plătesc pentru ceea ce le-am făcut soldaților noștri în Vietnam.
· În cele din urmă, și poate cel mai important, cred că acest studiu va oferi o perspectivă asupra modului în care diviziunile din societatea noastră se combină cu violența din mass-media și din jocurile video interactive pentru a-i condiționa fără discriminare pe copiii națiunii noastre să ucidă. Într-un mod foarte similar cu cel în care armata îi condiționează pe soldații noștri. Dar fără măsurile de protecție. Și vom vedea prețul teribil și tragic pe care națiunea noastră îl plătește pentru ceea ce le facem copiilor noștri.
O notă personală
Sunt un soldat cu o vechime de douăzeci de ani. Am fost sergent în Divizia 82 Aeropurtată, comandant de pluton în Divizia a 9-a (High Tech Test Bed) și am fost ofițer de stat major general și comandant de companie în Divizia a 7-a de Infanterie (Ușoară). Sunt infanterist parașutist și membru al trupelor Ranger. Am fost detașat în tundrele arctice, în junglele din America Centrală, la sediul NATO, în cadrul Pactului de la Varșovia și în nenumărați munți și deșerturi. Sunt absolvent al unor școli militare, de la Academia Subofițerilor din cadrul Corpului XVIII Aeropurtat până la Colegiul de Stat Major al Armatei Britanice.
Am absolvit cu summa cum laude studiile de licență în istorie și am obținut distincția Kappa Delta Pi în cadrul studiilor de masterat în psihologie. Am avut privilegiul de a fi co-vorbitor alături de generalul Westmoreland în fața conducerii naționale a Coaliției Veteranilor din Vietnam din America și am fost vorbitorul principal la cea de-a șasea convenție anuală a Veteranilor din Vietnam din America. Am ocupat funcții academice, de la consilier la un liceu până la profesor de psihologie la West Point. În prezent, sunt profesor de științe militare și șef al Catedrei de Științe Militare la Universitatea de Stat din Arkansas. Dar, în ciuda întregii acestei experiențe, eu, la fel ca Richard Holmes, John Keegan, Paddy Griffith și mulți alții care m-au precedat în acest domeniu, nu am ucis în luptă. Poate că nu aș putea fi atât de imparțial și de obiectiv pe cât ar trebui să fiu dacă ar trebui să port eu însumi povara unei dureri emoționale. Dar bărbații ale căror cuvinte umplu acest studiu au ucis.
De foarte multe ori, ceea ce mi-au împărtășit era ceva ce nu mai spuseseră nimănui până atunci. În calitate de consilier, am fost învățat – și consider că este un adevăr fundamental al naturii umane – că atunci când cineva ascunde o experiență traumatică, acest lucru poate provoca daune grave. Când împărtășești ceva cuiva, acest lucru te ajută să-l pui în perspectivă, dar când îl ții în tine, așa cum a spus odată unul dintre studenții mei la psihologie, „te mănâncă de viu din interior”. Mai mult, există o mare valoare terapeutică în catharsisul care vine odată cu spargerea acestor furuncule emoționale. Esența consilierii este că durerea împărtășită este durere împărțită, iar în aceste perioade s-a împărtășit multă durere.
Obiectivul final al acestei cărți este de a dezvălui dinamica uciderii, dar motivația mea principală a fost aceea de a contribui la spargerea tabuului uciderii care i-a împiedicat pe acești bărbați, și pe mulți milioane ca ei, să-și împărtășească durerea. Și apoi să folosesc cunoștințele dobândite pentru a înțelege mai întâi mecanismele care fac posibil războiul și apoi cauza valului actual de crime violente care ne distruge națiunea. Dacă am reușit, este datorită ajutorului pe care mi l-au oferit bărbații ale căror povești sunt relatate aici.
De câțiva ani, numeroase exemplare ale primelor variante ale acestei lucrări circulă în rândul comunității veteranilor din Vietnam, iar mulți veterani le-au revizuit cu atenție și le-au comentat. Mulți dintre acești veterani au citit această carte și au împărtășit-o soțiilor lor. Apoi, acele soții au împărtășit-o altor soții, iar acestea, la rândul lor, soților lor. Și așa mai departe.
De multe ori, veteranii și/sau soțiile lor m-au contactat și mi-au spus cum au reușit să folosească această carte pentru a comunica și a înțelege ce s-a întâmplat în luptă. Din durerea lor a izvorât înțelegerea, iar din această înțelegere a izvorât puterea de a vindeca vieți și, poate, de a vindeca o națiune care este consumată de violență.
Bărbații ale căror relatări personale apar în acest studiu sunt oameni nobili și curajoși care și-au încredințat experiențele altora pentru a contribui la patrimoniul cunoașterii umane. Mulți au murit în luptă. Dar au luptat pentru a-și salva viețile și pe cele ale camarazilor lor, iar admirația și afecțiunea mea pentru ei și pentru frații lor sunt foarte reale. Poezia lui John Masefield, „A Consecration”, servește ca o dedicație mai potrivită decât orice aș putea scrie eu. Excepția de la această admirație este, desigur, abordată în secțiunea „Ucideri și atrocități”.
Dacă, prin absența mea de eufemisme și prin efortul meu de a vorbi clar și obiectiv despre „ucigași” și „victime”, dacă în aceste lucruri cititorul simte o judecată morală sau o dezaprobare față de persoanele implicate, permiteți-mi să neg categoric și fără echivoc acest lucru.
Generații întregi de americani au îndurat traume fizice și psihologice cumplite și orori pentru a ne oferi libertățile noastre. Oameni precum cei citați în acest studiu l-au urmat pe Washington, au luptat umăr la umăr cu Crockett și Travis la Alamo, au îndreptat marea nedreptate a sclaviei și au oprit răul ucigaș al lui Hitler. Ei au răspuns chemării națiunii lor și nu au ținut seama de prețul pe care trebuiau să-l plătească. Fiind soldat pe tot parcursul vieții mele de adult, mă mândresc că am menținut, într-o mică măsură, standardul de sacrificiu și devotament reprezentat de acești oameni. Și nu aș vrea să le fac rău sau să le pătăm memoria și onoarea. Douglas MacArthur a spus-o foarte bine: „Oricât de oribile ar fi incidentele de război, soldatul care este chemat să-și ofere și să-și dea viața pentru țara sa este cea mai nobilă realizare a omenirii.”
Soldații ale căror mărturii constituie inima și sufletul acestei lucrări au înțeles esența războiului. Sunt eroi la fel de mari ca oricare dintre cei din „Iliada”, însă cuvintele pe care le veți citi aici, propriile lor cuvinte, distrug mitul războinicilor și al războiului ca fiind eroice. Soldatul înțelege că există momente în care toți ceilalți au eșuat și că atunci el trebuie să „plătească prețul sângeros” și să lupte, să sufere și să moară pentru a repara greșelile politicienilor și pentru a îndeplini „voința poporului”.
„Soldatul, mai presus de oricine altcineva”, spunea MacArthur, „se roagă pentru pace, pentru că el trebuie să sufere și să poarte cele mai adânci răni și cicatrici ale războiului”. Există înțelepciune în cuvintele acestor soldați. Există înțelepciune în aceste povestiri despre „o mână de cenușă, o gură de mucegai. / Despre mutilați, șchiopi și orbi, în ploaie și frig”. Aici se află înțelepciune, și am face bine să ascultăm.
Așa cum nu doresc să-i condamn pe cei care au ucis în luptă legitimă, nici nu doresc să-i judec pe mulți soldați care au ales să nu ucidă. Există mulți astfel de soldați; într-adevăr, voi aduce dovezi că, în multe circumstanțe istorice, acești soldați care nu au tras au reprezentat majoritatea celor aflați pe linia de foc. Ca soldat care ar fi putut sta alături de ei, nu pot să nu fiu consternat de eșecul lor de a-și susține cauza, națiunea și tovarășii; dar ca ființă umană care a înțeles o parte din povara pe care au purtat-o și din sacrificiul pe care l-au făcut, nu pot să nu fiu mândru de ei și de trăsătura nobilă pe care o reprezintă în specia noastră.
Subiectul uciderii îi face pe majoritatea oamenilor sănătoși să se simtă incomod, iar unele dintre subiectele și aspectele specifice care vor fi abordate aici vor fi respingătoare și jignitoare. Sunt lucruri de la care am prefera să ne întoarcem cu spatele, dar Carl von Clausewitz a avertizat că „este inutil, ba chiar contrar propriului interes, să ne ferim de a lua în considerare problema doar pentru că ororile elementelor sale stârnesc repulsie”. Bruno Bettelheim, un supraviețuitor al lagărelor de exterminare naziste, susține că rădăcina eșecului nostru de a face față violenței rezidă în refuzul nostru de a o înfrunta. Negăm fascinația noastră pentru „frumusețea întunecată a violenței” și condamnăm agresiunea și o reprimăm, în loc să o privim în față și să încercăm să o înțelegem și să o controlăm.
Și, în cele din urmă, dacă, concentrându-mă asupra durerii ucigașilor, nu abordez suficient suferința victimelor lor, permiteți-mi să-mi cer scuze încă de pe acum. „Cel care apasă pe trăgaci”, au scris Alien Cole și Chris Bunch, „nu suferă niciodată la fel de mult ca persoana care este ținta”. Existența durerii și a pierderii victimei, care răsună pentru totdeauna în sufletul ucigașului, se află în centrul durerii sale.
Leo Frankowski ne spune că „toate culturile dezvoltă puncte oarbe, lucruri la care nici măcar nu se gândesc pentru că știu adevărul despre ele”. Veteranii citați în acest studiu au fost confruntați direct cu acest punct orb cultural. Suntem cu adevărat, așa cum mi-a spus un veteran, „virgini care studiază sexul”, dar ei ne pot învăța ceea ce au învățat cu un preț atât de scump. Obiectivul meu este să înțeleg natura psihologică a uciderii în luptă și să explorez rănile și cicatricile emoționale ale acelor bărbați care au răspuns chemării națiunii lor și au adus moartea — sau au ales să plătească prețul pentru că nu au făcut-o.
Acum, mai mult ca oricând, trebuie să ne depășim repulsia și să înțelegem, așa cum nu am înțeles niciodată până acum, de ce luptă și ucid oamenii. Și, la fel de important, de ce nu o fac. Numai pe baza înțelegerii acestui aspect extrem și distructiv al comportamentului uman putem spera să-l influențăm în așa fel încât să asigurăm supraviețuirea civilizației noastre. [2]
SECȚIUNEA I
Uciderea și existența rezistenței: o lume de virgine care studiază sexul
Prin urmare, este rezonabil să credem că individul obișnuit și sănătos — omul care poate suporta stresul mental și fizic al luptei — are încă o astfel de rezistență interioară și, de obicei, neînțeleasă față de uciderea unui semen, încât nu va lua viața din proprie voință dacă este posibil să se sustragă de la această responsabilitate.
În momentul decisiv, el devine un obiector de conștiință.
— S. L. A. Marshall, Men Against Fire
Apoi mi-am ridicat cu precauție jumătatea superioară a corpului în tunel, până când am ajuns să stau întins pe burtă. Când m-am simțit confortabil, mi-am așezat pistolul Smith & Wesson de calibru. [38] cu țeavă scurtă (trimis de tatăl meu pentru munca în tunel) lângă lanternă și am aprins lumina, iluminând tunelul. Acolo, la nu mai mult de 15 picioare distanță, stătea un Viet Cong mâncând o mână de orez dintr-o pungă pe care o ținea în poală. Ne-am privit unul pe celălalt pentru ceea ce a părut o eternitate, dar care, de fapt, a durat probabil doar câteva secunde. Poate a fost surpriza de a găsi pe cineva acolo, sau poate a fost doar inocența absolută a situației, dar niciunul dintre noi nu a reacționat.
După un moment, el și-a pus punga cu orez pe podeaua tunelului, lângă el, mi-a întors spatele și a început să se târască încet mai departe. La rândul meu, am stins lanterna, înainte de a mă strecura înapoi în tunelul inferior și de a mă îndrepta spre intrare. Aproximativ 20 de minute mai târziu, am primit vestea că o altă echipă a ucis un VC care ieșea dintr-un tunel aflat la 500 de metri distanță. Nu m-am îndoit niciodată cine era acel VC. Până în ziua de azi, cred cu tărie că eu și acel soldat am fi putut pune capăt războiului mai repede, la o bere în Saigon, decât a reușit vreodată Henry Kissinger participând la negocierile de pace.
— Michael Kathman „Triangle Tunnel Rat”
Primul nostru pas în studiul uciderii este să înțelegem existența, amploarea și natura rezistenței omului obișnuit față de uciderea semenilor săi. În această secțiune vom încerca să facem acest lucru.
Când am început să intervievez veterani de război în cadrul acestui studiu, am discutat cu un sergent bătrân și morocănos despre unele teorii psihologice privind trauma de război. El a râs disprețuitor și a spus: „Nenorociții ăia nu știu nimic despre asta. Sunt ca o lume de virgini care studiază sexul și nu au nimic pe ce să se bazeze decât filmele porno. Și este exact ca sexul, pentru că oamenii care o fac cu adevărat pur și simplu nu vorbesc despre asta.”
Într-un fel, studiul uciderii în luptă seamănă foarte mult cu studiul sexului. Uciderea este un eveniment privat, intim, de o intensitate extraordinară, în care actul distructiv devine, din punct de vedere psihologic, foarte asemănător cu actul procreativ. Pentru cei care nu au trăit-o niciodată, reprezentarea bătăliei pe care ne-a oferit-o Hollywoodul și mitologia culturală pe care se bazează Hollywoodul par a fi la fel de utile în înțelegerea uciderii pe cât ar fi filmele pornografice în încercarea de a înțelege intimitatea unei relații sexuale. Un observator neexperimentat ar putea înțelege corect mecanica sexului urmărind un film pentru adulți, dar nu ar putea spera niciodată să înțeleagă intimitatea și intensitatea experienței procreative.
Ca societate, suntem la fel de fascinați de ucidere pe cât suntem de sex — poate chiar mai mult, întrucât suntem oarecum blazați de sex și avem o bază destul de largă de experiență individuală în acest domeniu. Mulți copii, când văd că sunt un soldat decorat, mă întreabă imediat: „Ai ucis vreodată pe cineva?” sau „Câți oameni ai ucis?” De unde provine această curiozitate?
Robert Heinlein a scris odată că împlinirea în viață presupune „să iubești o femeie bună și să ucizi un bărbat rău”. Dacă există un interes atât de puternic pentru ucidere în societatea noastră și dacă, în mintea multora, aceasta echivalează cu un act de bărbăție comparabil cu sexul, atunci de ce actul distructiv nu a fost studiat la fel de specific și sistematic ca actul procreativ?
De-a lungul secolelor, au existat câțiva pionieri care au pus bazele unui astfel de studiu, iar în această secțiune vom încerca să îi analizăm pe toți. Probabil că cel mai bun punct de plecare îl reprezintă S. L. A. Marshall, cel mai mare și mai influent dintre acești pionieri.
Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, se presupunea întotdeauna că soldatul obișnuit ar ucide în luptă pur și simplu pentru că țara sa și conducătorii săi i-au spus să o facă și pentru că este esențial să-și apere propria viață și viețile prietenilor săi. Când se ajungea la momentul în care el nu ucidea, se presupunea că ar intra în panică și ar fugi.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, generalul de brigadă al Armatei SUA, S. L. A. Marshall, i-a întrebat pe acești soldați obișnuiți ce anume făceau în luptă. Descoperirea sa, cu totul neașteptată, a fost că, din fiecare sută de oameni aflați pe linia de foc pe durata unei confruntări, în medie doar 15-20 „participau efectiv la luptă cu armele lor”. Acest lucru s-a dovedit a fi valabil în mod constant, „indiferent dacă acțiunea se desfășura pe parcursul unei zile, a două zile sau a trei”.
Marshall a fost istoric al Armatei SUA în teatrul de operațiuni din Pacific în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și a devenit ulterior istoricul oficial al SUA pentru teatrul de operațiuni din Europa. Avea o echipă de istorici care lucrau pentru el, iar aceștia și-au bazat concluziile pe interviuri individuale și de grup cu mii de soldați din peste patru sute de companii de infanterie, atât în Europa, cât și în Pacific, imediat după ce aceștia fuseseră implicați în lupte corp la corp cu trupele germane sau japoneze. Rezultatele au fost în mod constant aceleași: doar 15–20 la sută dintre pușcașii americani aflați în luptă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial trăgeau asupra inamicului. Cei care nu trăgeau nu fugeau și nu se ascundeau (în multe cazuri erau dispuși să-și asume un mare pericol pentru a-și salva camarazii, a procura muniție sau a transmite mesaje), dar pur și simplu nu-și foloseau armele împotriva inamicului, chiar și atunci când se confruntau cu valuri repetate de atacuri banzai. [1]
Întrebarea este de ce. De ce acești oameni nu au tras? Pe măsură ce am analizat această întrebare și am studiat procesul de ucidere în luptă din perspectiva unui istoric, a unui psiholog și a unui soldat, am început să-mi dau seama că exista un factor major care lipsea din înțelegerea comună a uciderii în luptă, un factor care răspunde la această întrebare și nu numai. Acest factor lipsă este faptul simplu și demonstrabil că în interiorul majorității bărbaților există o rezistență intensă față de uciderea semenilor lor. O rezistență atât de puternică încât, în multe circumstanțe, soldații de pe câmpul de luptă vor muri înainte de a o putea depăși.
Pentru unii, acest lucru pare „evident”. „Desigur că este greu să ucizi pe cineva”, ar spune ei.
„Eu nu aș putea niciodată să mă hotărăsc să fac asta.” Dar s-ar înșela. Cu o pregătire adecvată și în circumstanțele potrivite, se pare că aproape oricine poate și va ucide. Alții ar putea răspunde: „Orice om va ucide în luptă atunci când se confruntă cu cineva care încearcă să-l omoare.” Și ar greși și mai mult, pentru că în această secțiune vom observa că, de-a lungul istoriei, majoritatea oamenilor de pe câmpul de luptă nu ar încerca să-l omoare pe inamic, nici măcar pentru a-și salva propria viață sau viețile prietenilor lor.
Capitolul întâi
Luptă sau fugă, atitudine sau supunere
Ideea că singurele alternative la conflict sunt lupta sau fuga este adânc înrădăcinată în cultura noastră, iar instituțiile noastre de învățământ au făcut prea puțin pentru a o contesta. Politica militară tradițională americană o ridică la rangul de lege a naturii.
— Richard Heckler
În căutarea spiritului războinic
Una dintre cauzele neînțelegerii noastre privind psihologia câmpului de luptă rezidă în aplicarea greșită a modelului „luptă sau fugi” la stresul de pe câmpul de luptă. Acest model susține că, în fața pericolului, o serie de procese fiziologice și psihologice pregătesc și susțin creatura aflată în pericol fie pentru a lupta, fie pentru a fugi. Dihotomia „luptă sau fugă” reprezintă setul adecvat de opțiuni pentru orice creatură care se confruntă cu un pericol, altul decât cel provenit din propria specie. Când examinăm reacțiile creaturilor confruntate cu agresiunea din partea propriei specii, setul de opțiuni se extinde pentru a include atitudinea de amenințare și supunerea. Această aplicare a modelelor de reacție intraspecifice din regnul animal (adică luptă, fugă, atitudine de amenințare și supunere) la războiul uman este, din câte știu, cu totul nouă.
Primul moment de decizie într-un conflict intraspecific implică, de obicei, alegerea între fugă și adoptarea unei posturi de amenințare. Un babuin sau un cocoș amenințat care alege să-și mențină poziția nu răspunde la agresiunea unui semen său aruncându-se instantaneu la gâtul inamicului. În schimb, ambele creaturi trec instinctiv printr-o serie de acțiuni de adoptare a unei posturi care, deși intimidante, sunt aproape întotdeauna inofensive. Aceste acțiuni sunt menite să convingă un adversar, atât prin vedere, cât și prin sunet, că cel care adoptă postura este un adversar periculos și înfricoșător.
Atunci când cel care adoptă atitudinea de intimidare nu reușește să descurajeze un adversar din aceeași specie, opțiunile devin lupta, fuga sau supunerea. Când se optează pentru luptă, aceasta nu este aproape niciodată până la moarte.
Konrad Lorenz a subliniat că piranha și șerpii cu clopoței mușcă orice și pe oricine, dar între ei piranha se luptă lovindu-se cu cozile, iar șerpii cu clopoței se luptă corp la corp. Undeva, în cursul acestor lupte extrem de controlate și neletale, unul dintre acești adversari din aceeași specie va fi, de obicei, intimidat de ferocitatea și priceperea adversarului său, iar singurele sale opțiuni devin supunerea sau fuga. Supunerea este o reacție surprinzător de frecventă, luând de obicei forma lingușirii și a expunerii unei părți vulnerabile a corpului în fața învingătorului, din convingerea instinctivă că adversarul nu va ucide sau nu va răni în continuare un membru al propriei specii odată ce acesta s-a predat. Procesul de etalare a forței, lupta simulată și supunerea sunt vitale pentru supraviețuirea speciei. Acesta previne decesele inutile și asigură că un mascul tânăr va supraviețui confruntărilor timpurii, când adversarii săi sunt mai mari și mai bine pregătiți. După ce a fost depășit de adversarul său, el se poate supune și trăi pentru a se împerechea, transmițându-și genele în anii următori.
Există o distincție clară între violența reală și atitudinea de intimidare. Psihologul social de la Oxford, Peter Marsh, observă că acest lucru este valabil în cazul bandelor de stradă din New York, este valabil în cazul „așa-numiților membri ai triburilor primitive și războinici” și este valabil în aproape orice cultură din lume. Toate prezintă aceleași „modele de agresivitate” și toate au modele „foarte bine orchestrate, extrem de ritualizate” de afișare a puterii, de luptă simulată și de supunere. Aceste ritualuri limitează și concentrează violența asupra unor gesturi de afișare relativ inofensive. Ceea ce se creează este o „iluzie perfectă a violenței”. Agresivitate, da. Competitivitate, da. Dar doar un „nivel foarte, foarte mic” de violență reală.
„Există”, concluzionează Gwynne Dyer, „psihopați ocazionali care vor cu adevărat să-i taie pe oameni în bucăți”, dar majoritatea participanților sunt interesați, de fapt, de „statut, etalare, profit și limitarea pagubelor”. La fel ca și contemporanii lor din timp de pace, pentru copiii care au luptat în luptă corp la corp de-a lungul istoriei (și sunt copii, sau băieți adolescenți, pe care majoritatea societăților îi trimit în mod tradițional să lupte), uciderea inamicului era ultima dintre intențiile lor. În război, la fel ca în războiul între bande, atitudinea este esența jocului.
În această relatare din cartea lui Paddy Griffith, Battle Tactics of the Civil War, putem observa utilizarea eficientă a atitudinii verbale în pădurile dense ale campaniei Wilderness din Războiul Civil American:
Cei care strigau nu puteau fi văzuți, iar o companie putea să pară un regiment dacă striga suficient de tare. Mai târziu, oamenii au povestit că diverse unități de pe ambele părți au fost „alungate” din pozițiile lor prin strigăte.
În astfel de cazuri în care unitățile erau alungate din poziții prin strigăte, vedem atitudinea de intimidare în forma sa cea mai de succes, care a dus la alegerea de către adversar a opțiunii de fugă fără a încerca măcar opțiunea de luptă.
Adăugarea opțiunilor de atitudine și supunere la modelul standard de răspuns la agresiune „luptă-fugi” ajută la explicarea multor acțiuni de pe câmpul de luptă. Când un om este speriat, el încetează literalmente să mai gândească cu cortexul cerebral (adică cu mintea unui om) și începe să gândească cu mezencefalul (adică cu acea porțiune a creierului său care este, în esență, imposibil de distins de cea a unui animal), iar în mintea unui animal, cel care face cel mai mult zgomot sau se umflă cel mai mult în pene este cel care va câștiga. Atitudinea de intimidare poate fi observată în căștile cu pene ale vechilor greci și romani, care permiteau purtătorului să pară mai înalt și, prin urmare, mai fioros în fața inamicului, în timp ce armura lustruită strălucitor îl făcea să pară mai lat și mai strălucitor. Astfel de podoabe au atins apogeul în istoria modernă în epoca napoleoniană, când soldații purtau uniforme strălucitoare și șepci înalte și incomode, care nu aveau alt scop decât să-l facă pe purtător să arate și să se simtă ca o creatură mai înaltă și mai periculoasă.
În același mod, urletele a două fiare care se afișează sunt redate de oameni în luptă. Timp de secole, strigătele de război ale soldaților le-au înghețat sângele în vene adversarilor. Fie că este vorba de strigătul de luptă al unei falange grecești, de „ura!” infanteriei ruse, de sunetul plângător al cimpoaielor scoțiene sau de strigătul rebelilor din propriul nostru Război Civil, soldații au căutat întotdeauna, în mod instinctiv, să intimideze inamicul prin mijloace nonviolente înainte de conflictul fizic, încurajându-se reciproc și impresionându-se singuri cu propria lor ferocitate și oferind, în același timp, un mijloc foarte eficient de a acoperi strigătul neplăcut al inamicului.
Un echivalent modern al evenimentului din Războiul Civil menționat mai sus poate fi observat în această relatare din Seria Istorică a Armatei privind participarea unui batalion francez la apărarea localității Chipyong-Ni în timpul Războiului din Coreea:
Soldații [nord-coreeni] s-au adunat la o sută sau două sute de yarzi în fața micului deal ocupat de francezi, apoi au lansat atacul, fluierând și sunând din goarne, alergând cu baionetele fixate. Când a început acest zgomot, soldații francezi au început să acționeze o sirenă manuală pe care o aveau, iar o echipă a pornit în fugă spre chinezi, strigând și aruncând grenade departe în față și în lateral. Când cele două forțe s-au aflat la o distanță de douăzeci de yarzi una de cealaltă, chinezii s-au întors brusc și au fugit în direcția opusă. Totul s-a terminat în mai puțin de un minut.
Iată din nou un incident în care o simplă demonstrație de forță (implicând sirene, explozii de grenade și baionete în atac) din partea unei forțe reduse a fost suficientă pentru a determina o forță inamică numeric superioară să aleagă în grabă opțiunea de retragere.
Odată cu apariția prafului de pușcă, soldatul a primit unul dintre cele mai bune mijloace posibile de a-și impune prezența. „De nenumărate ori”, spune Paddy Griffith, citim despre regimente [din Războiul Civil] care trăgeau fără control, odată ce începeau, și continuau până când se epuizau muniția sau entuziasmul. Tragerea cu arma era un act atât de pozitiv și le oferea oamenilor o eliberare fizică a emoțiilor, încât instinctele preluau cu ușurință controlul asupra antrenamentului și asupra îndemnurilor ofițerilor.
Zgomotul superior al prafului de pușcă, precum și capacitatea sa superioară de a impune respect, i-au asigurat supremația pe câmpul de luptă. Arcul lung ar fi fost folosit în continuare în Războaiele Napoleoniene dacă ar fi contat doar calculele matematice brute ale eficacității letale, întrucât atât rata de tragere, cât și precizia arcului lung erau mult mai mari decât cele ale unei muschete cu țeavă lisă. Dar un om speriat, care gândește cu mezencefalul și trage „ploink, ploink, ploink” cu arcul, nu are nicio șansă împotriva unui om la fel de speriat care trage „BANG! BANG!” cu o muschetă.
Tragerea cu muscheta sau cu pușca satisface în mod clar nevoia profundă de a se umfla în pene și îndeplinește chiar și cerința de a fi relativ inofensivă, dacă luăm în considerare întâmplările istorice frecvente de a trage peste capul inamicului și ineficiența remarcabilă a unor astfel de focuri.
Ardant du Picq a fost unul dintre primii care a documentat tendința comună a soldaților de a trage inofensiv în aer doar de dragul de a trage. Du Picq a realizat una dintre primele investigații aprofundate asupra naturii luptei, prin intermediul unui chestionar distribuit ofițerilor francezi în anii 1860. Răspunsul unui ofițer către du Picq afirma destul de franc că „destul de mulți soldați trăgeau în aer de la distanțe mari”, în timp ce altul observa că „un anumit număr dintre soldații noștri trăgeau aproape în aer, fără să țintească, părând să vrea să se amețească, să se îmbete de focul puștilor în timpul acestei crize copleșitoare”.
Paddy Griffith se alătură lui du Picq în constatarea că soldații aflați în luptă au o dorință disperată de a-și trage armele chiar și atunci când (poate mai ales atunci când) nu pot în niciun caz să-i facă rău inamicului. Griffith notează:
Chiar și în celebrele „abatoare” de la Bloody Lane, Marye’s Heights, Kennesaw, Spotsylvania și Cold Harbor, o unitate atacatoare nu numai că putea ajunge foarte aproape de linia de apărare, dar putea și rămâne acolo ore întregi — și chiar zile întregi — la rând. Prin urmare, focul de muschetă din Războiul Civil nu avea puterea de a ucide un număr mare de oameni, chiar și în formațiuni foarte dense, de la distanță mare. La distanță mică, aceasta putea ucide și a ucis un număr mare de oameni, dar nu foarte repede (sublinierea adăugată).
Griffith estimează că focul mediu de muschetă al unui regiment din perioada napoleoniană sau din Războiul Civil (care număra de obicei între două sute și o mie de oameni), care trăgea asupra unui regiment inamic expus, la o distanță medie de treizeci de yarzi, ducea de obicei la lovirea a doar unul sau doi oameni pe minut! Astfel de schimburi de focuri „se prelungeau până când epuizarea își făcea simțită prezența sau până când căderea nopții punea capăt ostilităților”. Numărul victimelor a crescut deoarece confruntarea a durat atât de mult, nu pentru că focul „ar fi fost deosebit de letal”.
Astfel, observăm că focul soldaților din epoca napoleoniană și din Războiul Civil era incredibil de ineficient. Acest lucru nu reprezintă un eșec al armamentului. John Keegan și Richard Holmes, în cartea lor Soldiers, ne povestesc despre un experiment prusac de la sfârșitul anilor 1700, în care un batalion de infanterie a tras cu muschete cu țeavă lisă asupra unei ținte de o sută de picioare lungime și șase picioare înălțime, reprezentând o unitate inamică, ceea ce a dus la 25% lovituri la 225 de yarzi, 40% lovituri la 150 de yarzi și 60% lovituri la 75 de yarzi. Acest lucru reprezenta potențialul letal al unei astfel de unități. Realitatea a fost demonstrată în Bătălia de la Belgrad din 1717, când „două batalioane imperiale au așteptat să tragă până când adversarii lor turci s-au aflat la doar treizeci de pași distanță, dar au lovit doar treizeci și doi de turci când au tras și au fost imediat copleșiți”.
Uneori, focul era complet inofensiv, așa cum a observat Benjamin Mclntyre în relatarea sa de primă mână despre un schimb de focuri nocturn, fără nicio vărsare de sânge, de la Vicksburg, din 1863. „Pare ciudat...”, a scris Mclntyre, „că o companie de soldați poate trage salvă după salvă asupra unui număr similar de oameni aflați la o distanță de cel mult cincisprezece pași fără să provoace nicio victimă. Totuși, așa s-au petrecut lucrurile în acest caz.” Focul de muschetă din epoca prafului de pușcă nu a fost întotdeauna atât de ineficient, dar, de fiecare dată, media se ridică la doar unul sau doi oameni loviți pe minut cu muscheta.
Focul de tun, la fel ca focul de mitralieră din cel de-al Doilea Război Mondial, este o chestiune cu totul diferită, reprezentând uneori peste 50 la sută din victimele de pe câmpul de luptă al epocii prafului de pușcă, iar focul de artilerie a reprezentat în mod constant majoritatea victimelor de război din acest secol.
Acest lucru se datorează în mare parte efectelor de grup care intervin la tragerea cu tunuri, mitraliere sau alte arme deservite de echipaje. Acest subiect este abordat în detaliu mai târziu în această carte, în secțiunea intitulată „Anatomia uciderii”.)
Muschetele cu încărcare prin gura țevii puteau trage între unul și cinci focuri pe minut, în funcție de priceperea operatorului și de starea armei. Cu o rată potențială de lovire de mult peste 50 la sută la distanțele medii de luptă din această epocă, rata de ucidere ar fi trebuit să fie de sute pe minut, în loc de una sau două. Veriga slabă dintre potențialul de ucidere și capacitatea de ucidere a acestor unități era soldatul. Adevărul este că, atunci când se confruntă cu un adversar viu, care respiră, în loc de o țintă, o majoritate semnificativă a soldaților revine la un comportament de intimidare, în care trag peste capetele inamicilor.
Richard Holmes, în excelenta sa carte Acts of War, examinează ratele de lovire ale soldaților într-o serie de bătălii istorice. La Rorkes Drift, în 1897, un mic grup de soldați britanici a fost înconjurat și depășit numeric de zuluși. Trăgând salvă după salvă în rândurile dense ale inamicului de la distanță foarte mică, pare că niciun glonț nu ar fi putut rata ținta, iar chiar și o rată de lovire de 50% ar părea scăzută. Însă Holmes estimează că, în realitate, au fost trase aproximativ treisprezece gloanțe pentru fiecare lovitură.
În același mod, oamenii generalului Crook au tras 25. [000] de gloanțe la Rosebud Creek pe 16 iunie 1876, provocând 99 de victime în rândul indienilor, adică 252 de gloanțe pe fiecare lovitură. Iar în timpul apărării franceze din poziții fortificate în timpul Bătăliei de la Wissembourg, din 1870, francezii, trăgând asupra soldaților germani care înaintau pe câmp deschis, au tras 48. [000] de gloanțe pentru a lovi 404 de germani, ceea ce înseamnă o rată de lovire de 1 lovitură la 119 gloanțe trase. (Iar o parte, sau poate chiar majoritatea, a victimelor trebuie să fi fost cauzate de focul de artilerie, ceea ce face ca rata de ucidere a francezilor să fie și mai remarcabilă.)
Locotenentul George Roupell s-a confruntat cu același fenomen în timp ce comanda un pluton britanic în Primul Război Mondial. El a declarat că singura modalitate prin care îi putea opri pe oamenii săi să tragă în aer era să-și scoată sabia și să meargă de-a lungul tranșeei, „lovindu-i pe băieți peste fund și, odată ce le atrăgeam atenția, spunându-le să tragă jos”. Această tendință se regăsește și în schimburile de focuri din Vietnam, când s-au tras peste cincizeci de mii de gloanțe pentru fiecare soldat inamic ucis. [2] „Unul dintre lucrurile care m-au uimit”, a declarat Douglas Graham, un medic din cadrul Diviziei 1 de Infanterie Marină din Vietnam, care a fost nevoit să se târască sub focul inamic și al aliaților pentru a ajuta soldații răniți, „este câte gloanțe pot fi trase în timpul unui schimb de focuri fără ca nimeni să fie rănit”.
Concentrarea membrilor triburilor primitive asupra atitudinii, în detrimentul luptei în timp de război, este de obicei flagrantă și evidentă. Richard Gabriel subliniază că triburile primitive din Noua Guinee erau niște trăgători excelenți cu arcul și săgețile pe care le foloseau la vânătoare, dar când intrau în război între ele, îndepărtau penele de pe vârfurile săgeților, și luptau doar cu aceste săgeți imprecise și inutile. În același mod, indienii americani considerau că „numărarea loviturilor” – sau pur și simplu atingerea inamicului – era mult mai importantă decât uciderea.
Această tendință poate fi observată în rădăcinile modului occidental de a face război. Sam Keen menționează că profesorul Arthur Nock de la Harvard obișnuia să spună că războaiele dintre orașele-stat grecești „erau doar puțin mai periculoase decât fotbalul american”. Iar Ardant du Picq subliniază că, în toți anii săi de cuceriri, Alexandru cel Mare a pierdut doar șapte sute de oameni uciși de sabie. Inamicul său a pierdut mult, mult mai mulți, dar aproape toate aceste pierderi au avut loc după bătălie (care pare să fi fost o luptă de împingere aproape fără vărsare de sânge), când soldații inamici întorseseră spatele și începuseră să fugă. Carl von Clausewitz susține același lucru când observă că, din punct de vedere istoric, marea majoritate a pierderilor în luptă au avut loc în timpul urmăririi, după ce una dintre părți câștigase bătălia. (Motivul pentru care se întâmplă acest lucru este un subiect care va fi analizat în detaliu în secțiunea „Uciderea și distanța fizică”.)
După cum vom vedea, tehnicile moderne de antrenament sau de condiționare pot depăși parțial tendința de a adopta o postură defensivă. Într-adevăr, istoria războiului poate fi privită ca o istorie a unor mecanisme din ce în ce mai eficiente menite să permită și să condiționeze oamenii să-și depășească rezistența înnăscută de a-și ucide semenii. În multe circumstanțe, soldații moderni foarte bine pregătiți s-au luptat cu forțe de gherilă slab pregătite, iar tendința forțelor slab pregătite de a recurge instinctiv la mecanisme de postură (cum ar fi tragerea prea sus) a oferit un avantaj semnificativ forței mai bine pregătite. Jack Thompson, un veteran din Rhodesia, a observat acest proces în luptă împotriva forțelor neantrenate. În Rhodesia, spune Thompson, exercițiul lor de acțiune imediată consta în „a ne arunca ranițele și a avansa în focul inamic... întotdeauna. Asta pentru că [gherilele] nu erau capabile să tragă eficient, iar gloanțele lor zburau prea sus. Noi stabileam rapid superioritatea focului și rareori pierdeam vreun om.”
Această superioritate psihologică și tehnologică în ceea ce privește instruirea și capacitatea de a ucide continuă să fie un factor vital în războiul modern. Ea poate fi observată în invazia britanică a Insulelor Falkland și în invazia Statelor Unite din 1989 asupra Panama, unde succesul extraordinar al invadatorilor și disparitatea remarcabilă dintre ratele de ucidere pot fi explicate, cel puțin parțial, prin gradul și calitatea instruirii din cadrul diferitelor forțe.
Ratarea țintei nu implică neapărat tragerea evident prea sus, iar două decenii petrecute la poligoanele de tragere ale armatei m-au învățat că un soldat trebuie să tragă neobișnuit de sus pentru ca acest lucru să fie evident pentru un observator. Cu alte cuvinte, ratarea intenționată poate fi o formă foarte subtilă de nesupunere.
Unul dintre cele mai bune exemple de ratare intenționată a fost experiența bunicului meu John, care fusese repartizat într-un pluton de execuție în timpul Primului Război Mondial. O sursă majoră de mândrie din perioada sa de veteran era faptul că reușise să nu ucidă pe nimeni cât timp a făcut parte din acel pluton de execuție. Știa că ordinele vor fi „Pe poziție, țintiți, foc” și știa că, dacă ar fi țintit spre prizonier la comanda „țintiți”, ar fi nimerit ținta pe care o viza la comanda „foc”. Răspunsul său a fost să țintească ușor în altă parte decât spre prizonier la comanda „țintiți”, ceea ce i-a permis să rateze ținta atunci când a apăsat pe trăgaci la comanda „foc”. Bunicul meu s-a lăudat toată viața că a fost mai isteț decât armata în acest fel. Desigur, alții din plutonul de execuție l-au ucis pe prizonier, dar conștiința lui era curată. În același mod, generații de soldați par să fi depășit în inteligență, fie intenționat, fie instinctiv, puterile existente, exercitând pur și simplu dreptul soldatului de a rata ținta.
Un alt exemplu excelent al soldaților care își exercită dreptul de a rata ținta este relatarea acestui jurnalist-mercenar care a însoțit una dintre unitățile Contra ale lui Eden Pastora (cunoscut și sub numele de Commandante Zero) într-o ambuscadă asupra unei ambarcațiuni civile pe un râu din Nicaragua:
Nu voi uita niciodată cuvintele lui Surdo, care a imitat discursul lui Pastora înainte de a intra în luptă, spunând întregii formațiuni: „Si mata una mujer, mata una piricuaco; si mata un nino, mata un piricuaco.” Piricuaco este un termen peiorativ, care înseamnă „câine turbat”, pe care noi îl foloseam pentru sandiniști, așa că, de fapt, Surdo spunea: „Dacă omori o femeie, omori un sandinist; dacă omori un copil, omori un sandinist.” Și am pornit să omorâm femei și copii.
Încă o dată, făceam parte din cei 10 bărbați care urmau să execute efectiv ambuscada. Ne-am eliberat câmpurile de tragere și ne-am așezat în așteptarea sosirii femeilor și copiilor și a oricăror alți pasageri civili care ar fi putut fi pe această barcă.
Fiecare bărbat era singur cu gândurile sale. Nu s-a rostit niciun cuvânt între noi cu privire la natura misiunii noastre. Surdo se plimba nervos înainte și înapoi la câțiva metri în spatele nostru, la adăpostul junglei.
... Zgomotul puternic al motoarelor diesel ale ambarcațiunii de 70 de picioare a precedat sosirea acesteia cu vreo două minute bune. Semnalul de a deschide focul a fost dat în momentul în care ambarcațiunea a apărut în fața noastră, iar eu am urmărit cum racheta RPG-7 a descris o traiectorie în arc peste barcă și a intrat în jungla de pe malul opus. Mitraliera M60 a deschis focul, iar eu am tras o rafală de 20 de cartușe din FAL-ul meu. Cartușele goale zburau la fel de dens ca insectele din junglă, pe măsură ce echipa noastră își goli încărcătoarele.
Fiecare glonț a trecut fără să facă rău peste ambarcațiunea civilă.
Când Surdo și-a dat seama ce se întâmplă, a ieșit alergând din junglă, înjurând violent în spaniolă și trăgând cu AK-ul său [pușca] spre barca care dispărea. Țăranii nicaraguani sunt niște ticăloși răi și soldați duri. Dar nu sunt criminali. Am râs cu voce tare, ușurat și mândru, în timp ce ne strângeam lucrurile și ne pregăteam să plecăm.
— Dr. John „American in ARDE”
Remarcați natura unei astfel de „conspirații a ratării”. Fără să se fi rostit vreun cuvânt, fiecare soldat care era obligat și antrenat să tragă a recurs — așa cum probabil au făcut-o milioane de alții de-a lungul secolelor — la simplul artificiu al incompetenței militare. Și, la fel ca membrul plutonului de execuție menționat anterior, acești soldați au simțit o mare plăcere personală în a-i depăși în șiretenie pe cei care îi obligau să facă ceea ce nu doreau.
Chiar mai remarcabil decât cazurile de atitudine de forță, și la fel de incontestabil, este faptul că un număr semnificativ de soldați aflați în luptă aleg să nu tragă nici măcar peste capul inamicului, ci, dimpotrivă, nu trag deloc. În acest sens, acțiunile lor seamănă foarte mult cu cele ale acelor membri ai regnului animal care se „supun” pasiv agresiunii și determinării adversarului lor, în loc să fugă, să lupte sau să adopte o atitudine de forță.
Am observat anterior concluziile generalului S. L. A. Marshall privind rata de tragere de 15–20% a soldaților americani din cel de-al Doilea Război Mondial. Atât Marshall, cât și Dyer remarcă faptul că dispersia câmpului de luptă modern a fost probabil un factor major în această rată scăzută de tragere, iar dispersia este într-adevăr unul dintre factorii dintr-o ecuație complexă de constrângeri și mecanisme favorabile. Cu toate acestea, Marshall a remarcat că, chiar și în situațiile în care mai mulți pușcași se aflau împreună într-o poziție, în fața unui inamic care avansa, era probabil ca doar unul să tragă, în timp ce ceilalți se ocupau de sarcini „vitale”, precum transmiterea de mesaje, furnizarea de muniție, îngrijirea răniților și identificarea țintelor. Marshall precizează clar că, în majoritatea cazurilor, cei care trăgeau erau conștienți de numărul mare de persoane care nu trăgeau din jurul lor. Inacțiunea acestor indivizi pasivi nu părea să aibă un efect demoralizant asupra celor care trăgeau efectiv. Dimpotrivă, prezența celor care nu trăgeau părea să le permită celor care trăgeau să continue. [3]
Dyer susține că toate celelalte forțe de pe câmpul de luptă din cel de-al Doilea Război Mondial trebuie să fi avut o proporție de soldați care nu trăgeau aproximativ la fel de mare. Dacă, spune Dyer, „o proporție mai mare de japonezi sau germani ar fi fost dispuși să ucidă, atunci volumul de foc pe care ar fi reușit să-l producă ar fi fost de trei, patru sau cinci ori mai mare decât al unui număr similar de americani — și nu a fost așa.” [4]
Există numeroase dovezi care indică faptul că observațiile lui Marshall sunt aplicabile nu numai soldaților americani sau chiar soldaților de pe toate fronturile din cel de-al Doilea Război Mondial. Într-adevăr, există date convingătoare care indică faptul că această lipsă singulară de entuziasm pentru uciderea semenilor a existat de-a lungul întregii istorii militare. Un studiu din 1986 realizat de divizia de studii de teren a British Defense Operational Analysis Establishment a utilizat studii istorice privind peste o sută de bătălii din secolele al XIX-lea și al XX-lea, precum și teste cu arme laser pulsate, pentru a determina eficacitatea letală a acestor unități istorice. Analiza a fost concepută (printre altele) pentru a stabili dacă cifrele lui Marshall privind soldații care nu au tras erau corecte și în cazul altor războaie anterioare. O comparație între performanțele istorice de luptă și performanțele subiecților testați (care nu ucideau cu armele lor și nu se aflau în niciun pericol fizic din partea „inamicului”) a stabilit că potențialul letal în aceste circumstanțe era mult mai mare decât ratele istorice reale de victime. Concluziile cercetătorilor au susținut în mod deschis constatările lui Marshall, indicând „reticența de a participa [la luptă] ca factor principal” care a menținut ratele istorice reale de ucidere semnificativ sub nivelurile înregistrate în testele cu laser.
Dar nu avem nevoie de teste cu laser și de reconstituiri ale bătăliilor pentru a stabili că mulți soldați nu au fost dispuși să participe la luptă. Dovezile au existat tot timpul, dacă ne-am fi oprit să le observăm.
Capitolul al doilea
Cei care nu au tras de-a lungul istoriei
Cei care nu au tras în Războiul Civil
Imaginați-vă un nou recrut în Războiul Civil American.
Indiferent de tabăra în care se afla sau dacă a fost recrutat prin recrutare forțată sau s-a înrolat voluntar, instruirea sa ar fi constat în exerciții repetitive până la exasperare. Tot timpul disponibil pentru a-l instrui chiar și pe cel mai neexperimentat recrut era dedicat repetării la nesfârșit a exercițiului de încărcare, iar pentru orice veteran, chiar și cu doar câteva săptămâni de experiență, încărcarea și tragerea cu muscheta deveneau acțiuni care puteau fi efectuate fără efort.
Comandanții își imaginau lupta ca fiind formată din rânduri întregi de oameni care trăgeau la unison. Scopul lor era să transforme un soldat într-o mică rotiță a unei mașinării care urma să stea pe poziție și să tragă salvă după salvă asupra inamicului. Exercițiile militare erau instrumentul lor principal pentru a se asigura că acesta își va îndeplini datoria pe câmpul de luptă.
Conceptul de exercițiu își avea rădăcinile în lecțiile dure ale succesului militar pe câmpurile de luptă, care se întindeau până la falanga greacă. Un astfel de exercițiu a fost perfecționat de romani. Apoi, sub forma exercițiului de tragere, a fost transformat într-o știință de către Frederic cel Mare și apoi aplicat la scară largă de Napoleon.
Astăzi înțelegem puterea enormă a exercițiilor de a condiționa și programa un soldat. J. Glenn Gray, în cartea sa The Warriors, afirmă că, deși soldații pot ajunge la epuizare și „pot intra într-o stare de amețeală în care se pierde toată claritatea conștiinței”, ei pot totuși „funcționa ca niște celule într-un organism militar, făcând ceea ce se așteaptă de la ei, deoarece acest lucru a devenit automat”.
Unul dintre cele mai elocvente exemple ale succesului armatei în dezvoltarea reflexelor condiționate prin exerciții se regăsește în cartea lui John Masters, The Road Past Mandalay, unde acesta relatează acțiunile unei echipe de mitralieri în luptă, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial:
Numărul 1 [mitraliorul] avea 17 ani — îl cunoșteam. Numărul 2 [asistentul mitraliorului] zăcea în partea stângă, lângă el, cu capul îndreptat spre inamic, ținând în mână un încărcător plin, gata să-l fixeze pe mitralieră în clipa în care Numărul 1 ar fi strigat „Schimbă!”. Numărul 1 a început să tragă, iar o mitralieră japoneză i-a atacat de la distanță mică. Nr. 1 a fost lovit de prima rafală în față și în gât, ceea ce l-a ucis pe loc. Dar nu a murit acolo unde zăcea, în spatele mitralierii. S-a rostogolit spre dreapta, departe de mitralieră, ridicând mâna stângă în moarte pentru a-l atinge pe nr. 2 pe umăr, în semn că „Preia comanda”. Nr. 2 nu a trebuit să împingă cadavrul de lângă mitralieră. Calea era deja liberă.
Semnalul „preia comanda” fusese însușit de mitralior prin exerciții repetate, pentru a se asigura că arma sa vitală nu rămânea niciodată fără operator în cazul în care el ar fi fost nevoit să se retragă. Folosirea sa în această circumstanță este dovada unui reflex condiționat atât de puternic încât se produce fără gândire conștientă, ca ultimul act al unui soldat pe moarte, cu un glonț în creier. Gwynne Dyer atinge esența problemei când spune: „Condiționarea, aproape în sensul pavlovian, este probabil un termen mai potrivit decât „instruire”, deoarece ceea ce i se cerea soldatului obișnuit nu era gândirea, ci capacitatea de a... încărca și trage cu muschetele în mod complet automat, chiar și sub presiunea luptei.” Această condiționare a fost realizată prin „literalmente mii de ore de exerciții repetitive”, combinate cu „stimulentul omniprezent al violenței fizice ca pedeapsă pentru neîndeplinirea corectă a sarcinilor”.
Arma folosită în Războiul Civil era, de obicei, o muschetă cu țeavă ghintuită, încărcată pe gura țevii, cu praf de pușcă. Pentru a trage cu arma, un soldat lua un cartuș învelit în hârtie, format dintr-un glonț și puțină praf de pușcă. El rupea cartușul cu dinții, turna praful de pușcă în țeavă, așeza glonțul în țeavă, îl împingea până la capăt, arma era pregătită cu un cap de percuție, arma era armată și se trăgea. Deoarece era nevoie de gravitație pentru a turna praful de pușcă în țeavă, toate aceste operațiuni se efectuau din poziția în picioare. Luptele se desfășurau în picioare.
Odată cu introducerea capsei de percuție și apariția hârtiei unsă cu ulei pentru înfășurarea cartușului, armele deveniseră, în general, destul de fiabile chiar și pe vreme umedă. Hârtia unsă cu ulei din jurul cartușului împiedica pulberea să se ude, iar capsa asigura o sursă de aprindere fiabilă. Cu excepția unei ploi torențiale, o armă se defecta doar dacă glonțul era introdus înaintea pulberii (o greșeală extrem de rară, având în vedere instrucția pe care o parcursese soldatul) sau dacă orificiul care lega capsa de țeavă era înfundat — ceva ce se putea întâmpla după numeroase focuri, dar care era ușor de remediat.
O problemă minoră putea apărea dacă arma era încărcată dublu. În focul luptei, un soldat putea uneori să nu fie sigur dacă muscheta era încărcată, și nu era neobișnuit să se așeze o a doua încărcătură peste prima. Dar o astfel de armă era totuși destul de funcțională. Țevile acestor arme erau grele, iar praful de pușcă folosit era relativ slab. Testele din fabrică și demonstrațiile armelor din această epocă implicau adesea tragerea cu o pușcă încărcată cu diverse tipuri de încărcături multiple, uneori cu arma încărcată până la capătul țevii. Dacă o astfel de armă era trasă, prima încărcătură se aprindea și pur și simplu împingea toate celelalte încărcături afară din țeavă.
Aceste arme erau rapide și precise. Un soldat putea, în general, să tragă patru sau cinci focuri pe minut. În timpul antrenamentelor sau al vânătorii cu o muschetă cu țeavă ghintuită, rata de lovire ar fi fost cel puțin la fel de bună ca cea obținută de prusaci cu muschetele cu țeavă netedă, când aceștia înregistrau 25% lovituri la 225 de yarzi, 40% lovituri la 150 de yarzi și 60% lovituri la 75 de yarzi, trăgând asupra unei ținte de 100 de picioare pe 6 picioare. Astfel, la 75 de yarzi, un regiment de 200 de oameni ar fi trebuit să poată lovi până la 120 de soldați inamici în prima salvă. Dacă se trăgeau patru focuri pe minut, un regiment ar fi putut, potențial, să ucidă sau să rănească 480 de soldați inamici în primul minut.
Soldatul din Războiul Civil era, fără îndoială, cel mai bine antrenat și echipat soldat văzut vreodată pe fața pământului. Apoi a venit ziua luptei, ziua pentru care se antrenase și mărșăluise atât de mult timp. Și odată cu acea zi au dispărut toate preconcepțiile și iluziile sale despre ceea ce urma să se întâmple.
La început, viziunea unei lungi linii de oameni, fiecare trăgând la unison, ar fi putut părea reală. Dacă comandanții își mențineau controlul și dacă terenul nu era prea accidentat, pentru o vreme bătălia ar fi putut consta în salve între regimente. Dar chiar și atunci când se trăgea în salve de regiment, ceva nu era în regulă. Teribil, îngrozitor de greșit. O luptă obișnuită avea loc la o distanță de treizeci de yarzi. Dar, în loc să doboare sute de soldați inamici în primul minut, regimentele ucideau doar unul sau doi oameni pe minut. Și, în loc ca formațiunile inamice să se dezintegreze sub o ploaie de plumb, acestea rămâneau pe poziții și schimbau focuri ore în șir.
Mai devreme sau mai târziu (și de obicei mai devreme), lungile rânduri care trăgeau salve la unison începeau să se destrame. Și în mijlocul confuziei, al fumului, al tunetului focurilor de armă și al țipetelor răniților, soldații se transformau din rotițe ale unei mașinării în indivizi care făceau ceea ce le vine natural. Unii încarcă armele, alții le pasează, alții îngrijesc răniții, alții strigă ordine, câțiva fug, câțiva se rătăcesc în fum sau găsesc un loc jos și convenabil în care să se ascundă, iar câțiva, foarte puțini, trag.
Numeroase referințe istorice indică faptul că, la fel ca omologii lor din cel de-al Doilea Război Mondial, majoritatea soldaților din epoca muschetelor cu încărcare prin gura țevii se ocupau cu alte sarcini în timpul bătăliei. De exemplu, imaginea unui șir de soldați care stau în picioare și trag asupra inamicului este contrazisă de această relatare vie a unui veteran al Războiului Civil, care descrie Bătălia de la Antietam în cartea lui Griffith: „Acum e momentul decisiv. Soldații și ofițerii... s-au contopit într-o masă comună, într-o luptă frenetică pentru a trage cât mai repede. Toată lumea desface cartușele, încarcă, pasează armele sau trage. Oamenii cad la locul lor sau fug înapoi în lanul de porumb.”
Aceasta este o imagine a bătăliei care se repetă mereu. Atât în lucrarea lui Marshall despre cel de-al Doilea Război Mondial, cât și în această relatare a unei bătălii din Războiul Civil, vedem că doar câțiva soldați trag efectiv asupra inamicului, în timp ce alții adună și pregătesc muniția, încarcă armele, le pasează sau se retrag în obscuritatea și anonimatul adăpostului.
Faptul că unii bărbați aleg să încarce și să ofere sprijin celor dispuși să tragă asupra inamicului pare să fi fost mai degrabă norma decât excepția. Cei care au tras efectiv și au beneficiat de tot acest sprijin pot fi observați în nenumăratele rapoarte colectate de Griffith, în care soldați individuali din Războiul Civil au tras o sută, două sute sau chiar un număr incredibil de patru sute de cartușe în luptă. Acest lucru se întâmpla într-o perioadă în care rația standard de muniție era de doar patruzeci de cartușe, cu o armă care se înfunda atât de tare încât devenea inutilizabilă fără curățare după ce se trăgeau aproximativ patruzeci de focuri. Muniția și muschetele suplimentare trebuie să fi fost furnizate și încărcate de camarazii mai puțin agresivi ai celor care trăgeau.
Pe lângă tragerea peste capetele inamicilor sau încărcarea și sprijinirea celor dispuși să tragă, exista o altă opțiune bine înțeleasă de du Picq atunci când a scris: „Un om cade și dispare; cine știe dacă l-a lovit un glonț sau frica de a înainta?” Richard Gabriel, unul dintre cei mai importanți autori din domeniul psihologiei militare din generația noastră, observă că „în bătălii de amploarea celor de la Waterloo sau Sedan, posibilitatea ca un soldat să nu tragă sau să refuze să continue atacul, pur și simplu căzând la pământ și rămânând în noroi, era prea evidentă pentru ca oamenii zguduiți de focul inamic să o ignore”. Într-adevăr, tentația trebuie să fi fost mare, iar mulți probabil că au procedat astfel.
Cu toate acestea, în ciuda opțiunilor evidente de a trage peste capul inamicului (a se preface) sau pur și simplu de a se retrage din avans (un fel de fugă), precum și a opțiunii larg acceptate de a încărca armele și de a-i sprijini pe cei dispuși să tragă (un tip limitat de luptă), există dovezi că, în timpul bătăliilor cu praf de pușcă, mii de soldați au ales să se supună pasiv atât inamicului, cât și conducătorilor lor, prin focuri false sau simulate. Cel mai bun indicator al acestei tendințe către focuri simulate poate fi găsit în armele reîncărcate de mai multe ori, recuperate după bătăliile din Războiul Civil.
Dilema armelor abandonate
Autorul „Enciclopediei colecționarului de obiecte din Războiul Civil”, F. A. Lord, ne spune că, după Bătălia de la Gettysburg, au fost recuperate de pe câmpul de luptă 27. [574] de muschete. Dintre acestea, aproape 90 la sută (douăzeci și patru de mii) erau încărcate. S-a constatat că 12. [000] dintre aceste muschete încărcate fuseseră încărcate de mai multe ori, iar 6. [000] dintre armele încărcate de mai multe ori aveau între trei și zece cartușe încărcate în țeavă. O singură armă fusese încărcată de douăzeci și trei de ori. De ce, atunci, existau atât de multe arme încărcate disponibile pe câmpul de luptă și de ce cel puțin 12. [000] de soldați și-au încărcat greșit armele în timpul luptei?
O armă încărcată era un bun prețios pe câmpul de luptă al epocii prafului de pușcă. În timpul luptelor corp la corp, față în față, la distanță scurtă, specifice acestei epoci, o armă ar fi trebuit să fie încărcată doar pentru o fracțiune din timpul petrecut în luptă. Peste 95% din timp era dedicat încărcării armei, iar mai puțin de 5% tragerii cu ea. Dacă majoritatea soldaților încercau cu disperare să ucidă cât mai repede și mai eficient posibil, atunci 95% dintre ei ar fi trebuit să fie împușcați cu o armă goală în mână, iar orice armă încărcată, armată și pregătită de tragere, lăsată pe câmpul de luptă, ar fi fost luată de la camarazii răniți sau morți și folosită. Au fost mulți care au fost împușcați în timp ce atacau inamicul sau au fost victime ale artileriei aflate în afara razei de acțiune a muschetelor, iar acești indivizi nu ar fi avut niciodată ocazia să-și tragă cu armele, dar ei abia dacă reprezintă 95% din totalul victimelor. Dacă există o nevoie disperată în rândul tuturor soldaților de a-și trage cu arma în luptă, atunci mulți dintre acești oameni ar fi trebuit să moară cu o armă descărcată. Și pe măsură ce bătălia se desfășura, multe dintre aceste arme ar fi trebuit să fie ridicate și folosite împotriva inamicului.
Concluzia evidentă este că majoritatea soldaților nu încercau să ucidă inamicul. Se pare că majoritatea dintre ei nici măcar nu doreau să tragă în direcția generală a inamicului. Așa cum a observat Marshall, majoritatea soldaților par să aibă o rezistență interioară față de a-și folosi arma în luptă. Ideea este că această rezistență pare să fi existat cu mult înainte ca Marshall să o descopere, iar această rezistență este motivul pentru care multe (dacă nu chiar majoritatea) dintre aceste arme erau încărcate de mai multe ori.
Necesitatea fizică ca armele cu încărcare prin gura țevii să fie încărcate din poziție în picioare, combinată cu linia de foc masivă, umăr la umăr, atât de îndrăgită de ofițerii acestei epoci, a creat o situație în care — spre deosebire de cea studiată de Marshall — era foarte dificil pentru un om să ascundă faptul că nu trăgea. Iar în această situație de foc în salve, ceea ce du Picq numea „supravegherea reciprocă” a autorităților și a colegilor trebuie să fi creat o presiune intensă de a trage.
Nu exista nicio „izolare și dispersie a câmpului de luptă modern” care să-i ascundă pe cei care nu participau la focul în salve. Fiecare acțiune a lor era evidentă pentru camarazii care stăteau umăr la umăr cu ei. Dacă un soldat era cu adevărat incapabil sau nu dorea să tragă, singura modalitate prin care își putea ascunde lipsa de participare era să-și încarce arma (să rupă cartușul, să toarne praf de pușcă, să așeze glonțul, să-l împingă până la capăt, să o aprindă, să o armeze), să o ridice la umăr și apoi să nu tragă efectiv, poate chiar imitând reculul armei sale atunci când cineva din apropiere trăgea.
Iată exemplul perfect al soldatului harnic. Încărcându-și arma cu grijă și cu stăpânire de sine în mijlocul agitației, țipetelor și fumului bătăliei, nicio acțiune a sa nu putea fi percepută altfel decât ca fiind ceva demn de laudă în ochii superiorilor și camarazilor săi.
Ceea ce este uimitor la acești soldați care nu au reușit să tragă este faptul că au făcut acest lucru în contradicție directă cu exercițiile repetitive până la exasperare din acea epocă. Cum se face, atunci, că acești soldați din Războiul Civil i-au „dezamăgit” în mod constant pe instructorii lor atunci când venea vorba de exercițiul extrem de important de încărcare?
Unii ar putea susține că aceste încărcări multiple au fost pur și simplu greșeli și că aceste arme au fost aruncate deoarece fuseseră încărcate greșit. Dar dacă, în ceața războiului, în ciuda tuturor orelor nesfârșite de antrenament, încarci accidental o muschetă de două ori, tragi oricum, iar prima încărcătură o împinge pur și simplu pe a doua afară. În cazul rar în care arma este efectiv blocată sau nefuncțională într-un fel, o arunci pur și simplu și iei alta. Dar nu asta s-a întâmplat aici, iar întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: de ce tragerea a fost singurul pas care a fost omis? Cum au putut cel puțin douăsprezece mii de oameni de pe ambele părți și din toate unitățile să facă exact aceeași greșeală?
Oare cei 12. [000] de soldați de la Gettysburg, amețiți și dezorientați de șocul bătăliei, și-au încărcat accidental armele de două ori, iar apoi toți cei 12. [000] au fost uciși înainte de a apuca să tragă cu aceste arme? Sau toți cei 12. [000] au aruncat aceste arme dintr-un anumit motiv și apoi au luat altele? În unele cazuri, praful de pușcă ar fi putut fi ud (chiar și prin stratul de hârtie unsă cu ulei), dar atât de mult? Și de ce alți șase mii au continuat să-și încarce armele încă o dată, fără să tragă totuși? Unele ar fi putut fi greșeli, iar altele ar fi putut fi cauzate de praf de pușcă de proastă calitate, dar cred că singura explicație posibilă pentru marea majoritate a acestor incidente este același factor care i-a împiedicat pe 80–85% dintre soldații din cel de-al Doilea Război Mondial să tragă asupra inamicului. Faptul că acești soldați din Războiul Civil și-au depășit puternica (prin exerciții) de a trage demonstrează clar impactul forțelor instinctive puternice și al actelor supreme de voință morală.
Dacă Marshall nu i-ar fi întrebat pe soldați imediat după bătălie în cel de-al Doilea Război Mondial, nu am fi aflat niciodată despre ineficiența uimitoare a focului nostru. În același mod, întrucât nimeni nu i-a întrebat pe soldații din Războiul Civil, sau din orice alt război anterior celui de-al Doilea Război Mondial, nu putem cunoaște eficacitatea focului lor. Ceea ce putem face este să extrapolăm pe baza datelor disponibile, iar datele disponibile indică faptul că cel puțin jumătate dintre soldații din bătăliile cu praf de pușcă nu și-au tras cu armele, iar doar un procent infim dintre cei care au tras au țintit să ucidă inamicul cu focul lor.
Acum putem începe să înțelegem pe deplin motivele care stau la baza descoperirii lui Paddy Griffith privind o rată medie de lovire la nivel de regiment de unul sau doi oameni pe minut în schimburile de focuri din epoca prafului de pușcă. Și observăm că aceste cifre susțin cu tărie concluziile lui Marshall. Cu muschetele cu țeavă ghintuită din acea epocă, rata potențială de lovire era cel puțin la fel de mare ca cea obținută de prusaci cu muschetele cu țeavă netedă, când au înregistrat 60% lovituri la o distanță de 75 de yarzi. Dar realitatea a reprezentat doar o fracțiune infimă din aceasta.
Cifrele lui Griffith capătă sens dacă, în timpul acestor războaie, la fel ca în cel de-al Doilea Război Mondial, doar un procent mic dintre muschetarii dintr-o linie de foc a regimentului încercau efectiv să tragă asupra inamicului, în timp ce restul stăteau curajoși în linie, trăgând deasupra capetelor inamicilor sau nu trăgeau deloc.
Când li se prezintă aceste date, unii răspund că ele se referă specific la un război civil în care „fratele s-a luptat cu fratele”. Dr. Jerome Frank răspunde clar la astfel de afirmații în cartea sa Sanity and Survival in the Nuclear Age, în care subliniază că războaiele civile sunt de obicei mai sângeroase, mai îndelungate și mai dezlănțuite decât alte tipuri de război. Iar Peter Watson, în War on the Mind, subliniază că „comportamentul deviant al membrilor propriului nostru grup este perceput ca fiind mai tulburător și generează represalii mai puternice decât cel al altora cu care suntem mai puțin implicați”. Nu trebuie decât să privim intensitatea agresiunii dintre diferite facțiuni creștine din Europa în trecut și din Irlanda, Liban și Bosnia în prezent, sau conflictul dintre comuniștii leniniști, maoiști și troțkiști, sau ororile din Rwanda și alte bătălii tribale africane, pentru a confirma acest fapt.
Susțin că majoritatea acestor arme abandonate pe câmpul de luptă de la Gettysburg aparțin soldaților care nu au putut sau nu au vrut să-și folosească armele în toiul luptei și care au fost apoi uciși, răniți sau puși pe fugă. Pe lângă acești douăsprezece mii, o proporție similară de soldați trebuie să fi părăsit acel câmp de luptă cu arme încărcate în mod similar.
În secret, în tăcere, în momentul deciziei, la fel ca cei 80-85% dintre soldații din cel de-al Doilea Război Mondial observați de Marshall, acești soldați s-au trezit în postura de obiectori de conștiință, incapabili să-și ucidă semenii. Acesta este motivul principal al ineficienței incredibile a focului de muschetă din acea epocă. Asta s-a întâmplat la Gettysburg, iar dacă analizați suficient de atent, veți descoperi curând că același lucru s-a întâmplat și în celelalte bătălii cu praf de pușcă, despre care nu dispunem neapărat de același tip de date.
Un exemplu elocvent este Bătălia de la Cold Harbor.
„Opt minute la Cold Harbor”
Bătălia de la Cold Harbor merită o analiză atentă în acest context, întrucât este exemplul pe care majoritatea observatorilor ocazionali ai Războiului Civil American l-ar invoca pentru a respinge o rată de rată de neparticipare la tragere de 80-85%. În zorii zilei de 3 iunie 1864, patruzeci de mii de soldați ai Uniunii, sub comanda lui Ulysses S. Grant, au atacat armata confederată la Cold Harbor, Virginia. Forțele confederate conduse de Robert E. Lee se aflau într-un sistem de tranșee și poziții de artilerie pregătit cu grijă, diferit de orice întâlnise vreodată Armata Potomacului a lui Grant. Un corespondent de ziar a observat că aceste poziții erau „linii complexe, în zig-zag, cu linii în interiorul altor linii... linii construite pentru a flanca o linie adversă, linii în interiorul cărora se afla o baterie [de artilerie]”. Până în seara zilei de 3 iunie, peste șapte mii de soldați ai Uniunii care atacau au fost uciși, răniți sau capturați, în timp ce au provocat pagube neglijabile confederaților bine înrădăcinați în tranșee.
Bruce Catton, în superba și definitivă sa relatare în mai multe volume despre Războiul Civil, afirmă: „La prima vedere, ar părea atât dificil, cât și inutil să exagerăm ororile de la Cold Harbor, dar, din anumite motive — în principal, poate, din dorința de a-l descrie pe Grant ca pe un măcelar fără scrupule și lipsit de inspirație — nicio altă bătălie din Războiul Civil nu beneficiază de o prezentare atât de denaturată ca aceasta.”
Catton se referă în mare parte la relatările exagerate privind pierderile Uniunii (care de obicei prezintă cele treisprezece mii de victime înregistrate în două săptămâni de lupte la Cold Harbor ca fiind numărul victimelor dintr-o singură zi de luptă), dar el demolează și concepția greșită foarte răspândită conform căreia șapte mii (sau chiar treisprezece mii) de victime au avut loc în „Opt minute la Cold Harbor”. Această credință nu este atât de greșită, cât este o simplificare excesivă. Este absolut corect că majoritatea atacurilor izolate și dezorganizate ale Uniunii lansate la Cold Harbor au fost oprite în primele „zece până la douăzeci de minute”, dar odată ce elanul atacatorilor a fost frânat, soldații Uniunii care atacau nu au fugit, iar masacrul nu s-a încheiat. Catton observă că „cel mai uimitor lucru dintre toate în această bătălie fantastică este faptul că, de-a lungul întregului front, soldații Uniunii învinși nu s-au retras în spate”. În schimb, au făcut exact ceea ce soldații Uniunii și ai Confederației făcuseră de nenumărate ori în acel război: „Au rămas unde se aflau, la o distanță cuprinsă între 40 și 200 de yarzi de linia confederată, săpând tranșee cât mai superficiale cu putință și continuând să tragă”. Iar confederații au continuat să tragă asupra lor, adesea cu tunuri care trăgeau din flancuri și din spate, de la o distanță îngrozitor de mică. „Toată ziua”, spune Catton, „s-a auzit zgomotul teribil al bătăliei. Numai un soldat experimentat putea spune, doar după sunet, că intensitatea luptei la mijlocul după-amiezii era mai scăzută decât fusese în zorii întunecați, când atacurile erau respinse”.
A fost nevoie de peste opt ore, nu de opt minute, pentru a provoca acele pierderi îngrozitoare soldaților lui Grant. Și, la fel ca în majoritatea războaielor de la epoca lui Napoleon și până în prezent, nu infanteria, ci artileria a provocat cea mai mare parte a acestor pierderi.
Abia atunci când artileria (cu procesele sale de supraveghere strictă și de monitorizare reciprocă în rândul echipajului) este adusă în acțiune se poate observa o schimbare semnificativă a acestei rate de ucidere. (Distanța mai mare la care se află de obicei artileria față de țintele sale, după cum vom vedea, îi sporește, de asemenea, eficacitatea.) Adevărul simplu pare să fie că, la fel ca pușcașii lui S. L. A. Marshall din cel de-al Doilea Război Mondial, marea majoritate a soldaților înarmați cu puști și muschete din războaiele anterioare erau consecvenți și persistenți în incapacitatea lor psihologică de a-și ucide semenii. Armele lor erau capabile din punct de vedere tehnologic, iar ei erau fizic pe deplin capabili să ucidă, dar în momentul decisiv fiecare om devenea, în inima sa, un obiector de conștiință care nu se putea hotărî să-l ucidă pe omul care stătea în fața lui.
Toate acestea indică faptul că aici este în joc o forță. O forță psihologică nedescoperită până acum. O forță mai puternică decât instrucția militară, mai puternică decât presiunea colegilor, chiar mai puternică decât instinctul de autoconservare. Impactul acestei forțe nu se limitează doar la epoca prafului de pușcă sau doar la cel de-al Doilea Război Mondial: el poate fi observat și în cel de-al Primului Război Mondial.
Cei care au refuzat să tragă în Primul Război Mondial
Colonelul Milton Mater a servit ca comandant de companie de infanterie în cel de-al Doilea Război Mondial și relatează câteva experiențe din cel de-al Doilea Război Mondial care susțin cu tărie observațiile lui Marshall. Mater ne oferă, de asemenea, câteva exemple în care veterani ai Primului Război Mondial l-au avertizat să se aștepte la prezența multor soldați care nu au tras în luptă.
Când s-a înrolat pentru prima dată în armată, în 1933, Mater l-a întrebat pe unchiul său, un veteran al Primului Război Mondial, despre experiența sa de luptă. „Am fost uimit să descopăr că experiența care îi rămăsese cel mai puternic în minte era aceea a „recrutilor care nu voiau să tragă”. El a exprimat acest lucru cam așa: „Ei credeau că, dacă nu trăgeau asupra germanilor, nici germanii nu vor trage asupra lor.””
Un alt veteran al tranșeelor din Primul Război Mondial i-a spus lui Mater, într-un curs ROTC din 1937, că, pe baza experiențelor sale, cei care refuzau să tragă vor constitui o problemă în orice război viitor. „S-a străduit să ne convingă de cât de greu este să-i faci pe unii oameni să-și folosească puștile, pentru a evita să devină ținte ușoare pentru focul și mișcările inamicului.” Există numeroase indicii privind existența rezistenței față de ucidere și se pare că aceasta a existat cel puțin încă din epoca prafului de pușcă. Această lipsă de entuziasm pentru uciderea inamicului îi determină pe mulți soldați să adopte o atitudine de așteptare, să se supună sau să fugă, în loc să lupte; ea reprezintă o forță psihologică puternică pe câmpul de luptă; și este o forță care se poate observa de-a lungul întregii istorii a omenirii. Aplicarea și înțelegerea acestei forțe pot oferi o nouă perspectivă asupra istoriei militare, a naturii războiului și a naturii omului.
Capitolul 3. De ce nu poate Johnny să ucidă?
De ce, de-a lungul a sute de ani, soldații au refuzat să ucidă inamicul, chiar și atunci când știau că acest lucru le-ar pune în pericol propriile vieți? Și de ce, dacă acest lucru s-a întâmplat de-a lungul istoriei, nu am fost pe deplin conștienți de el?
De ce nu poate Johnny să ucidă?
Mulți vânători experimentați, auzind relatări despre cei care nu trag, ar putea spune: „Aha, febra vânătorii”, și ar avea perfectă dreptate. Dar ce este febra vânătorii? Și de ce bărbații experimentează în timpul vânătorii acea incapacitate de a ucide pe care o numim febra vânătorii? (Relația dintre eșecurile de a ucide pe câmpul de luptă și eșecurile de a ucide la vânătoare este explorată mai pe larg într-o secțiune ulterioară.) Trebuie să ne întoarcem la S. L. A. Marshall pentru a găsi răspunsul.
Marshall a studiat această problemă pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial. El, mai mult decât oricine altcineva înaintea lui, i-a înțeles pe miile de soldați care nu au tras asupra inamicului și a ajuns la concluzia că „individul obișnuit și sănătos... are o astfel de rezistență interioară și, de obicei, inconștientă față de uciderea unui semen, încât nu va lua viața din proprie voință dacă este posibil să se sustragă de la această responsabilitate „În momentul decisiv”, spune Marshall, soldatul „devine un obiector de conștiință”.
Marshall înțelegea mecanismele și emoțiile luptei. Era un veteran de război din Primul Război Mondial, care îi întreba pe veteranii de război din cel de-al Doilea Război Mondial despre reacțiile lor în luptă, și înțelegea, pentru că fusese acolo. „Îmi amintesc foarte bine ”, a spus Marshall, „marele sentiment de ușurare care le-a cuprins pe trupele [din Primul Război Mondial] când au fost transferate într-un sector liniștit.” Și el credea că acest lucru „se datora nu atât conștientizării faptului că acolo era mai sigur, cât mai degrabă binecuvântatei conștiințe că, pentru o vreme, nu se aflau sub constrângerea de a lua viața cuiva.” Din experiența sa, filosofia soldatului din Primul Război Mondial era „Lăsați-i să scape; îi vom prinde altă dată.”
Dyer a studiat, de asemenea, problema cu atenție, bazându-și cunoștințele pe mărturiile celor care știau, și el a înțeles, la rândul său, că „oamenii vor ucide sub constrângere — oamenii vor face aproape orice dacă știu că asta se așteaptă de la ei și se află sub o puternică presiune socială să se conformeze — dar marea majoritate a oamenilor nu se nasc ucigași”. Corpul Aerian al Armatei SUA (acum Forțele Aeriene ale SUA) s-a confruntat direct cu această problemă când a descoperit că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mai puțin de 1% dintre piloții lor de vânătoare erau responsabili pentru 30-40% din totalul avioanelor inamice distruse în aer și, potrivit lui Gabriel, majoritatea piloților de vânătoare „nu au doborât niciodată pe nimeni și nici măcar nu au încercat să o facă”. Unii sugerează că simpla frică a fost forța care i-a împiedicat pe acești bărbați să ucidă, dar acești piloți zburau de obicei în grupuri mici conduse de ucigași cu experiență care îi duceau pe cei care nu ucideau în situații periculoase, iar acești bărbați îi urmau cu curaj. Însă, când venea momentul să ucidă, priveau în cabina de pilotaj un alt om, un pilot, un aviator, unul dintre membrii „frăției aerului”, un om înfricoșător de asemănător cu ei înșiși; și, când se confruntau cu un astfel de om, este posibil ca marea majoritate pur și simplu să nu fi putut să-l ucidă. Piloții atât ai avioanelor de vânătoare, cât și ai celor de bombardament s-au confruntat cu teribila dilemă a luptei aeriene împotriva altora de același fel cu ei, iar acest lucru a constituit un factor semnificativ care le-a îngreunat sarcina dificilă. (Chestiunea mecanismelor uciderii în luptele aeriene și descoperirile remarcabile ale Forțelor Aeriene ale SUA în încercarea de a preselecta „ucigași” pentru instruirea piloților sunt abordate mai târziu în acest studiu.)
Faptul că omul obișnuit nu va ucide nici măcar cu riscul de a pierde tot ce îi este drag a fost în mare măsură ignorat de cei care încearcă să înțeleagă presiunile psihologice și sociologice de pe câmpul de luptă. A privi un alt om în ochi, a lua o decizie independentă de a-l ucide și a-l vedea murind din cauza acțiunii tale constituie, împreună, cel mai fundamental, important, primar și potențial traumatic eveniment al războiului. Dacă înțelegem acest lucru, atunci înțelegem amploarea ororii uciderii în luptă.
Psihologul militar israelian Ben Shalit, în cartea sa Psihologia conflictului și a luptei, referindu-se la studiile lui Marshall, afirmă că este „evident că mulți soldați nu trag direct asupra inamicului. Se invocă numeroase motive; unul dintre ele — care, în mod ciudat, nu este adesea discutat — ar putea fi reticența individului de a acționa într-un mod direct agresiv.”
De ce nu se discută adesea despre acest lucru? Dacă Johnny nu poate ucide, dacă soldatul obișnuit nu va ucide decât dacă este constrâns, condiționat și i se oferă pârghii mecanice și mentale, atunci de ce nu s-a înțeles acest lucru până acum?
Feldmareșalul britanic Evelyn Wood a spus că, în război, doar lașii au nevoie să mintă. Consider că a-i numi lași pe cei care nu au tras în luptă este extrem de inexact, dar cei care nu au tras au, într-adevăr, ceva de ascuns. Sau, cel puțin, ceva de care nu ar fi foarte mândri și despre care ar minți fără ezitare în anii următori. Ideea este că (1) o situație intensă, traumatică și încărcată de vinovăție va duce inevitabil la o rețea de uitare, înșelăciune și minciuni; (2) astfel de situații, care se perpetuează de mii de ani, devin instituții bazate pe o rețea încâlcită de uitare individuală și culturală, înșelăciune și minciuni, țesută strâns de-a lungul a mii de ani; și (3) în mare parte, au existat două astfel de instituții în legătură cu care ego-ul masculin a justificat întotdeauna memoria selectivă, autoînșelăciunea și minciuna. Aceste două instituții sunt sexul și lupta. La urma urmei, „În dragoste și în război, totul este permis”.
Timp de mii de ani nu am înțeles sexualitatea umană. Înțelegeam aspectele generale ale sexului. Știam că duce la nașterea copiilor și că funcționează. Dar nu aveam nicio idee despre modul în care sexualitatea umană afecta individul. Până la studiile asupra sexualității umane realizate de Sigmund Freud și de cercetătorii acestui secol, nici măcar nu începusem să înțelegem cu adevărat rolul pe care sexul îl juca în viețile noastre. Timp de mii de ani nu am studiat cu adevărat sexul și, prin urmare, nu aveam nicio speranță de a-l înțelege vreodată. Chiar faptul că, studiind sexul, ne studiam pe noi înșine, îngreuna observarea imparțială. Sexul era deosebit de dificil de studiat deoarece o mare parte din ego-ul și stima de sine a fiecărui individ erau investite în acest domeniu plin de mituri și neînțelegeri.
Dacă cineva era impotent sau frigid, ar fi lăsat ca acest lucru să devină de domeniul public? Dacă majoritatea căsătoriilor de acum două secole se confruntau cu probleme de impotență sau frigiditate, am fi știut noi acest lucru? Un om cultivat de acum două sute de ani ar fi spus probabil: „Reușesc să facă o mulțime de copii, nu-i așa? Înseamnă că fac ceva cum trebuie!”
Iar dacă acum o sută de ani un cercetător ar fi descoperit că abuzul sexual asupra copiilor era un fenomen răspândit în societate, cum ar fi fost tratată o astfel de descoperire? Freud a făcut tocmai o astfel de descoperire și a fost discreditat personal și disprețuit profesional de colegii săi și de societate în general pentru simplul fapt că a sugerat așa ceva. Abia astăzi, o sută de ani mai târziu, am început să acceptăm și să abordăm amploarea abuzului sexual asupra copiilor în societatea noastră. Până când cineva cu autoritate și credibilitate nu a întrebat indivizii în intimitate și cu demnitate, nu aveam nicio speranță să realizăm vreodată ce se întâmpla din punct de vedere sexual în cultura noastră. Și chiar și în astfel de circumstanțe, societatea în ansamblu trebuie să fie suficient de pregătită și de luminată pentru a se elibera de ochelarii de cal care îi limitează capacitatea de a se percepe pe sine.
La fel cum nu am înțeles ce se întâmpla în dormitor, nu am înțeles nici ce se întâmpla pe câmpul de luptă. Ignoranța noastră față de actul distructiv era la fel de mare ca cea față de actul procreativ. Dacă un soldat nu ar fi ucis în luptă, atunci când aceasta era datoria și responsabilitatea de a o face, ar fi lăsat acest lucru să devină de notorietate publică? Și dacă majoritatea soldaților de acum două sute de ani nu și-ar fi îndeplinit datoria pe câmpul de luptă, am fi știut noi? Un general al acelei epoci ar fi spus probabil: „Reușesc să omoare o mulțime de oameni, nu-i așa? Au câștigat războiul pentru noi, nu-i așa? Probabil că fac ceva cum trebuie!” Până când S. L. A. Marshall să-i întrebe pe cei implicați, imediat după eveniment, nu aveam nicio speranță să înțelegem ce se întâmpla pe câmpul de luptă.
Filozofii și psihologii sunt de mult conștienți de incapacitatea fundamentală a omului de a percepe ceea ce îi este cel mai apropiat. Sir Norman Angell ne spune că „este în deplină concordanță cu curioasa istorie intelectuală a omului faptul că cele mai simple și mai importante întrebări sunt cele pe care le pune cel mai rar”. Iar filosoful-soldat Glenn Gray vorbește din experiența personală din cel de-al Doilea Război Mondial când observă că „puțini dintre noi reușim să ne păstrăm adevărata identitate suficient de mult timp pentru a descoperi adevărurile reale despre noi înșine și despre această lume învârtitoare de care ne agățăm. Acest lucru este valabil mai ales”, observă Gray, „pentru oamenii aflați în război. Marele zeu Marte încearcă să ne orbească atunci când pășim în tărâmul său, iar când plecăm, ne oferă să bem din belșug din apele râului Lethe.”
Dacă un soldat de carieră ar reuși să vadă dincolo de ceața propriei sale autoamăgiri și dacă ar fi nevoit să înfrunte realitatea dură că nu poate face ceea ce și-a dedicat viața, sau că mulți dintre soldații săi ar prefera să moară decât să-și îndeplinească datoria, asta i-ar transforma viața într-o minciună. Un astfel de om ar fi înclinat să-și nege slăbiciunea cu toată energia de care ar fi capabil. Nu, soldații nu sunt dispuși să scrie despre eșecurile lor sau despre eșecurile oamenilor lor; cu puține excepții, doar eroii și gloria ajung să fie tipărite.
Unul dintre motivele lipsei noastre de cunoștințe în acest domeniu este faptul că lupta, la fel ca sexul, este încărcată de o mulțime de așteptări și mituri. Convingerea că majoritatea soldaților nu vor ucide inamicul în luptă corp la corp este contrară a ceea ce vrem să credem despre noi înșine și este contrară a ceea ce ne-au transmis mii de ani de istorie și cultură militară. Dar oare percepțiile transmise nouă de cultura noastră și de istoricii noștri sunt exacte, imparțiale și de încredere?
În A History of Militarism, Alfred Vagts acuză istoria militară, ca instituție, că a jucat un rol important în procesul de militarizare a minților. Vagts se plânge că istoria militară este scrisă în mod constant „cu scop polemic, pentru justificarea unor indivizi sau armate, și cu puțină atenție acordată faptelor relevante din punct de vedere social”. El afirmă: „O mare parte a istoriei militare este scrisă, dacă nu cu scopul expres de a susține autoritatea unei armate, cel puțin cu intenția de a nu-i face rău, de a nu-i dezvălui secretele, de a evita trădarea slăbiciunii, a ezitării sau a dezordinii”. Vagts prezintă o imagine a instituțiilor militare și istorice care, de mii de ani, s-au întărit și s-au susținut reciproc într-un proces de glorificare și mărire reciprocă.
Într-o anumită măsură, acest lucru se datorează probabil faptului că cei pricepuți la a ucide în război sunt destul de des aceiași care, de-a lungul istoriei, și-au croit drumul spre putere cu forța armelor. Militarii și politicienii au fost aceiași oameni pe tot parcursul istoriei umane, cu excepția perioadei celei mai recente, și știm că învingătorul scrie cărțile de istorie.
În calitate de istoric, de soldat și de psiholog, cred că Vagts are perfectă dreptate. Dacă, timp de mii de ani, marea majoritate a soldaților ar fi fost, în secret și în sinea lor, mai puțin entuziasmați de ideea de a-și ucide semenii pe câmpul de luptă, soldații profesioniști și cronicarii lor ar fi fost ultimii care ne-ar fi dezvăluit neajunsurile misiunilor lor specifice.
Mass-media din societatea noastră modernă a informației a contribuit mult la perpetuarea mitului uciderii ușoare și a devenit astfel parte a conspirației tacite a societății, o conspirație a înșelăciunii care glorifică uciderea și războiul. Există excepții — cum ar fi filmul „Bat 21” cu Gene Hackman, în care un ofițer al forțelor aeriene este nevoit, pentru o schimbare, să ucidă oameni de aproape și este îngrozit de ceea ce a făcut — dar, în cea mai mare parte, ni se prezintă personaje precum James Bond, Luke Skywalker, Rambo și Indiana Jones, care ucid cu ușurință și fără remușcări sute de oameni. Ideea este că există la fel de multă dezinformare și la fel de puțină înțelegere cu privire la natura uciderii provenind din mass-media, ca și din orice alt aspect al societății noastre.
Chiar și după dezvăluirile lui Marshall privind cel de-al Doilea Război Mondial, subiectul celor care nu trag este unul incomod pentru armata de astăzi. Într-un articol publicat în revista „Army” — cea mai importantă publicație militară a Armatei SUA — colonelul Mater afirmă că experiențele sale ca comandant de companie de infanterie în cel de-al Doilea Război Mondial susțineau cu tărie concluziile lui Marshall și a menționat câteva anecdote din Primul Război Mondial care sugerează că problema celor care nu trăgeau era la fel de gravă și în acel război.
Mater se plânge apoi cu amărăciune — și pe bună dreptate — că „când mă gândesc la mulții mei ani de serviciu, nu-mi amintesc nici măcar o singură prelegere oficială sau discuție în cadrul cursurilor despre cum să te asiguri că oamenii tăi vor trage”. Aceasta includea „cursuri formale precum Școala de Conducere și Luptă a Infanteriei din timpul războiului, la care am participat în Italia, și Colegiul de Comandă și Stat Major General de la Ft. Leavenworth, Kansas, la care am participat în 1966. De asemenea, nu-mi amintesc niciun articol pe această temă în revista Army sau în alte publicații militare.” [5] Colonelul Mater concluzionează: „Este ca și cum ar exista o conspirație a tăcerii în jurul acestui subiect: „Nu știm ce să facem în privința asta — așa că hai să uităm de ea.””
Într-adevăr, pare să existe o conspirație a tăcerii în legătură cu acest subiect. În cartea sa War on the Mind, Peter Watson observă că descoperirile lui Marshall au fost în mare parte ignorate de mediul academic și de domeniile psihologiei și psihiatriei, dar au fost luate foarte în serios de Armata SUA, iar o serie de măsuri de instruire au fost instituite ca urmare a sugestiilor lui Marshall. Conform studiilor lui Marshall, aceste schimbări au dus la o rată de tragere de 55% în Coreea și, conform unui studiu realizat de Scott, în Vietnam s-a atins o rată de tragere de 90-95%. Unii soldați din zilele noastre se folosesc de discrepanța dintre ratele de tragere din cel de-al Doilea Război Mondial și din Vietnam pentru a susține că Marshall nu putea avea dreptate, întrucât un comandant militar obișnuit are mari dificultăți în a crede că o parte semnificativă a soldaților săi nu își va îndeplini datoria în luptă. Însă acești sceptici nu acordă suficient credit măsurilor corective revoluționare și metodelor de instruire introduse după cel de-al Doilea Război Mondial.
Metodele de antrenament care au crescut rata de tragere de la 15 la sută la 90 la sută sunt denumite „programare” sau „condiționare” de către unii dintre veteranii pe care i-am intervievat și par să reprezinte o formă de condiționare clasică și operantă (după modelul câinelui lui Pavlov și al șobolanilor lui B. F. Skinner), aspect abordat în detaliu în secțiunea „Uciderea în Vietnam”. Caracterul neplăcut al acestui subiect, combinat cu succesul remarcabil al programelor de antrenament ale armatei și cu lipsa recunoașterii oficiale, ar putea sugera că acesta este clasificat. Însă nu există niciun plan secret care să explice lipsa de atenție acordată acestui subiect. Există, în schimb, în cuvintele filosofului-psiholog Peter Marin, „o mușamalizare masivă și inconștientă” prin care societatea se ascunde de adevărata natură a luptei. Chiar și în literatura psihologică și psihiatrică despre război, „există”, scrie Marin, „un fel de nebunie la lucru”. El observă că „repugnanta față de ucidere și refuzul de a ucide” sunt denumite „reacție acută de luptă”. Iar trauma psihologică rezultată din „masacru și atrocități este numită „stres”, de parcă clinicienii... ar vorbi despre suprasolicitarea unui director”. În calitate de psiholog, cred că Marin are perfectă dreptate când observă: „Nicăieri în literatura [psihiatrică și psihologică] nu ni se permite să întrezărim ceea ce se întâmplă de fapt: adevărata oroare a războiului și efectul său asupra celor care l-au purtat”.
Ar fi aproape imposibil să se păstreze secret ceva de această natură timp de mai mult de cincizeci de ani, iar cei din armată care înțeleg cu adevărat — precum Marshall și Mather — își strigă mesajele, dar nimeni nu vrea să le asculte adevărurile.
Nu, nu este vorba de o conspirație militară. Există, într-adevăr, o mușamalizare și o „conspirație a tăcerii”, dar este o conspirație culturală a uitării, a distorsionării și a minciunilor care se desfășoară de mii de ani. Și la fel cum am început să eliminăm conspirația culturală a vinovăției și a tăcerii privind sexul, trebuie acum să eliminăm această conspirație similară care ascunde însăși natura războiului.
Note
Introducere: Uciderea și știința
· Aș dori să menționez că unii prieteni (cum ar fi renumitul istoric Bill Lind, autorul excelentei cărți Retroculture) nu sunt de acord cu această reprezentare a represiunii sexuale victoriene, dar încă nu am întâlnit niciun individ care să nu fie de acord cu analiza represiunii noastre moderne prezentată aici, iar acesta este punctul relevant.
· Nu există nici măcar un nume pentru studiul specific al uciderii. „Necrologia” ar fi studiul morților, iar „homicidologia” ar avea conotații nedorite legate de crimă. Poate ar trebui să luăm în considerare crearea termenului simplu și precis „killologie” pentru acest studiu, la fel cum „suicidologia” și „sexologia” sunt termeni care au fost creați recent pentru studiul legitim al acestor domenii precise.
SECȚIUNEA I: UCIDEREA ȘI EXISTENȚA REZISTENȚEI
Au existat controverse considerabile cu privire la calitatea cercetării lui Marshall în acest domeniu. Unii autori moderni (cum ar fi Harold Leinbaugh, autorul cărții The Men of Company K), susțin cu deosebită vehemență că rata de tragere în cel de-al Doilea Război Mondial a fost semnificativ mai mare decât a prezentat-o Marshall. Vom vedea însă că, la fiecare pas, cercetarea mea a scos la iveală informații care ar corobora teza de bază a lui Marshall, chiar dacă nu și procentele sale exacte. Studiile lui Paddy Griffith privind ratele de ucidere ale regimentelor de infanterie în bătăliile din perioada napoleoniană și din Războiul Civil American; studiile lui Ardant du Picq; cercetările unor soldați și cercetători precum colonelul Dyer, colonelul (dr.) Gabriel, colonelul (dr.) Holmes și generalul (dr.) Kinnard; precum și observațiile veteranilor din Primul și Al Doilea Război Mondial, precum colonelul Mater și locotenentul Roupell — toate acestea coroborează concluziile generalului Marshall.
Cu siguranță, acest subiect necesită mai multă cercetare și studiu, dar nu pot concepe niciun motiv pentru care acești cercetători, scriitori și veterani ar denatura adevărul. Pot, totuși, să înțeleg și să apreciez emoțiile foarte nobile care i-ar putea face pe oameni să se simtă ofensați de orice ar părea să păteze onoarea acelor soldați de infanterie care au sacrificat atât de mult în trecutul națiunii noastre (sau al oricărei națiuni).
Ultima salvă în această bătălie continuă a fost de partea lui Marshall. Nepotul său, John Douglas Marshall, în cartea sa Reconciliation Road, a prezentat una dintre cele mai interesante și convingătoare contraargumente. John Marshall a fost obiector de conștiință în Războiul din Vietnam și a fost complet renegat de bunicul său. Nu avea niciun motiv să-și iubească bunicul, dar concluzionează în cartea sa că cea mai mare parte a ceea ce a scris S. L. A. Marshall „rămâne valabilă, în timp ce o mare parte din modul în care a trăit merită critică”.
Răspândirea pe scară largă a armelor automate este probabil responsabilă în mare măsură pentru acest număr mare de focuri trase pe ucidere. O mare parte din aceste focuri a constat, de asemenea, în foc de acoperire și recunoaștere prin foc. Și o mare parte a fost trasă cu arme deservite de echipaje (de exemplu, mitraliere de pluton, mitralieri de la ușile elicopterelor și minigun-uri montate pe aeronave care trăgeau mii de cartușe pe minut), care, așa cum s-a menționat anterior, trag aproape întotdeauna. Dar chiar și atunci când se iau în considerare acești factori, faptul că s-a tras atât de mult și că atât de mulți soldați erau dispuși să tragă indică faptul că în Vietnam se întâmpla ceva diferit și neobișnuit. Acest subiect este abordat în detaliu mai târziu în această carte, în secțiunea intitulată „Uciderea în Vietnam”.
Acesta este un concept important. Atât în această secțiune, cât și în secțiunile următoare, vom observa rolul vital al grupurilor (inclusiv al celor care nu ucid) și al liderilor, pe măsură ce vom analiza „Anatomia uciderii”.
Marshall a observat, de asemenea, că, dacă un lider se apropia de un soldat și îi ordona să tragă, acesta o făcea, dar, de îndată ce autoritatea care impunea ascultarea se îndepărta, focul înceta. Cu toate acestea, accentul în această secțiune se pune pe soldatul obișnuit, înarmat cu o pușcă sau un muschet, și pe aparenta sa reticență de a ucide în luptă. Impactul autorității care impune ascultarea și efectul proceselor de grup asupra armelor deservite de echipaj, adică mitralierele, care trag aproape întotdeauna, și asupra armelor cheie (adică aruncătoarele de flăcări și puștile automate), care trag de obicei, sunt abordate amândouă în „Anatomia uciderii”.
Și eu am absolvit numeroase școli de conducere ale Armatei SUA, inclusiv instruirea de bază, instruirea individuală avansată, Academia Subofițerilor din Corpul XVIII Aeropurtat, Școala de Candidați la Ofițer, Cursul de Bază pentru Ofițeri de Infanterie, Școala Ranger, Cursul Avansat pentru Ofițeri de Infanterie, Școala de Stat Major pentru Arme și Servicii Combinate și Colegiul de Comandă și Stat Major General de la Fort Leavenworth. Nu-mi amintesc ca această problemă să fi fost menționată vreodată în vreuna dintre aceste școli.
Comments