DESPRE UCIDERE (3)

Costurile psihologice ale învățării de a ucide în război și în societate

DAVE GROSSMAN

Traducere în limba română, revizuită și corectată gramatical

Ediție de lucru — text aranjat de Dorin Dumitran

Grossman, D. (2009). On Killing: The Psychological Cost of Learning to Kill in War and Society. New York: Back Bay Books.

Notă editorială. Textul a fost corectat gramatical și ortografic, cu unificarea ghilimelelor românești („ ”), a liniuțelor și a unor forme inconsistente (de exemplu obiector de conștiință, de-a lungul). Nu este o retraducere integrală; s-a păstrat formularea originală a traducerii, acolo unde era corectă. Titlurile au fost ierarhizate (secțiune / capitol / subcapitol).

PARTEA A III-A

Vietnam, societate și resensibilizare

Cuprinsul acestei părți

Secțiunea VII — Uciderile din Vietnam

Secțiunea VIII — Crimele în America

Condiționarea în filme, armată și jocuri video

Modele de urmat și resensibilizarea Americii

Note (secțiunile II, III, V–VIII)

SECȚIUNEA VII

Uciderea în Vietnam:

Ce le-am făcut soldaților noștri?

Cu respirația înghețată care îi învăluia fața, noul președinte a proclamat: „Acum, trâmbița ne cheamă... să purtăm povara unei lungi lupte în crepuscul... împotriva dușmanilor comuni ai omenirii: tirania, sărăcia, boala și războiul însuși.”

Exact doisprezece ani mai târziu, în ianuarie 1973, un acord semnat la Paris urma să pună capăt eforturilor militare ale SUA în Vietnam. Trompeta urma să tacă, iar atmosfera urma să fie sumbră. Soldații americani urmau să plece fără ca războiul să fi fost câștigat. Statele Unite ale Americii nu mai erau dispuse să plătească niciun preț.

— Dave Palmer Chemarea trompetei

Ce s-a întâmplat în Vietnam? De ce între 400. [000] și 1,5 milioane de veterani din Vietnam suferă de sindromul de stres posttraumatic (PTSD) ca urmare a acelui război tragic?1 Ce le-am făcut oare soldaților noștri?

Capitolul întâi

Desensibilizarea și condiționarea în Vietnam: depășirea rezistenței la ucidere „Nimeni nu a înțeles”: un incident într-o sală a VFW.

În timp ce realizam interviuri pentru acest studiu într-o sală a VFW din Florida, în vara anului 1989, un veteran din Vietnam pe nume Roger a început să-și povestească experiențele în timp ce bea o bere. Era încă devreme după-amiaza, dar, la capătul barului, o femeie în vârstă începuse deja să-l atace. „N-ai niciun drept să te plângi de războiul tău mărunt și neînsemnat. Al Doilea Război Mondial a fost un război adevărat. Erai măcar în viață pe atunci? A, da? Eu mi-am pierdut un frate în cel de-al Doilea Război Mondial.”

Am încercat să o ignorăm; era doar o figură locală. Dar, în cele din urmă, Roger s-a săturat. S-a uitat la ea și, calm și rece, i-a spus: „A trebuit vreodată să omori pe cineva?”

„Păi, nu!”, a răspuns ea agresiv.

„Atunci ce drept ai să-mi spui ceva?”

A urmat o tăcere lungă și dureroasă în toată sala VFW, așa cum s-ar întâmpla într-o casă unde un oaspete tocmai a asistat la o ceartă familială jenantă.

Atunci am întrebat în șoaptă: „Roger, când ai fost provocat adineauri, ai replicat cu faptul că a trebuit să ucizi în Vietnam. Asta a fost cel mai greu pentru tine?”

„Da”, a spus el. „Asta e jumătate din poveste.”

Am așteptat foarte mult timp, dar el nu a continuat. Se uita doar fix la berea lui. În cele din urmă, a trebuit să întreb: „Care a fost cealaltă jumătate?”

„Cealaltă jumătate a fost că, atunci când ne-am întors acasă, nimeni nu a înțeles.”

Ce s-a întâmplat acolo și ce s-a întâmplat aici

Așa cum am discutat mai devreme, există o rezistență profundă față de uciderea semenilor. În cel de-al Doilea Război Mondial, între 75 și 80 la sută dintre pușcași nu și-au folosit armele împotriva unui inamic expus, nici măcar pentru a-și salva viețile lor și ale prietenilor lor. În războaiele anterioare, ratele de nefolosire a armelor au fost similare.

În Vietnam, rata de nefolosire a armelor a fost de aproape 5%.

Capacitatea de a crește această rată de tragere vine însă cu un cost ascuns. O traumă psihologică severă devine o posibilitate distinctă atunci când mecanismele de protecție psihologică de o asemenea amploare sunt depășite. Condiționarea psihologică a fost aplicată în masă unui grup de soldați care, în războaiele anterioare, s-au dovedit a fi reticenți sau incapabili să se angajeze în activități de ucidere. Când acești soldați, deja zguduiți interior de experiențele lor de ucidere, s-au întors pentru a fi condamnați și atacați de propria lor națiune, rezultatul a fost adesea o traumă psihologică suplimentară și leziuni psihice pe termen lung.

Depășirea rezistenței față de ucidere: problema

Dar pentru infanterie, problema de a convinge soldații să ucidă este acum una majoră....

Faptul că o companie de infanterie din cel de-al Doilea Război Mondial putea provoca un asemenea haos cu doar aproximativ o șaptime dintre soldați dispuși să-și folosească armele este o mărturie a efectelor letale ale puterii de foc moderne, dar odată ce armatele au realizat ce se întâmpla de fapt, s-au apucat imediat să crească media.

Soldații trebuiau învățați, în mod foarte specific, să ucidă. „Suntem reticenți să recunoaștem că, în esență, războiul înseamnă a ucide”, scria Marshall în 1947, dar acum acest lucru este recunoscut destul de ușor.

— Gwynne Dyer Războiul

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, problema a devenit evidentă: Johnny nu poate ucide.

O rată de tragere de 15-20 la sută în rândul soldaților este ca și cum ai avea o rată de alfabetizare de 15-20 la sută în rândul corectorilor. Odată ce cei aflați la putere au conștientizat existența și amploarea problemei, a fost doar o chestiune de timp până când au rezolvat-o.

Răspunsul

Astfel, încă din cel de-al Doilea Război Mondial, o nouă eră a început în tăcere în războiul modern: o eră a războiului psihologic — un război psihologic dus nu împotriva inamicului, ci împotriva propriilor trupe. Propaganda și diverse alte forme primitive de mobilizare psihologică au fost întotdeauna prezente în război, dar în a doua jumătate a acestui secol psihologia a avut un impact la fel de mare ca cel al tehnologiei pe câmpul de luptă modern.

Când S. L. A. Marshall a fost trimis în Războiul din Coreea pentru a efectua același tip de investigație pe care o realizase în cel de-al Doilea Război Mondial, a constatat că (ca urmare a noilor tehnici de instruire inițiate ca răspuns la concluziile sale anterioare) 55 la sută dintre soldații de infanterie își foloseau armele — iar în unele situații de criză legate de apărarea perimetrului, aproape toți o făceau. Aceste tehnici de instruire au fost perfecționate în continuare, iar în Vietnam rata de tragere pare să fi fost de aproximativ 90–95%. [2] Triada de metode utilizate pentru a obține această creștere remarcabilă a numărului de victime este formată din desensibilizare, condiționare și mecanismele de apărare prin negare.

Desensibilizarea: Gândirea de neconceput

Epoca războiului din Vietnam era, desigur, atunci la apogeu, știi, chestia cu uciderea. Făceam antrenament fizic (PT) dimineața și de fiecare dată când piciorul stâng lovea pământul, trebuia să strigi „ucide, ucide, ucide, ucide”. Ți se băga atât de mult în cap încât părea că, atunci când venea momentul, nu te deranja, înțelegi? Desigur, prima dată te deranjează întotdeauna, dar pare să devină mai ușor — nu mai ușor, pentru că tot te deranjează de fiecare dată când, știi, ucizi cu adevărat pe cineva și știi că ai ucis.

— Sergent al USMC și veteran al războiului din Vietnam, 1982, citat în Gwynne Dyer, War

Acest interviu din cartea lui Dyer oferă o perspectivă asupra acelui aspect al programelor noastre moderne de instruire care se deosebește clar și distinct de cele din trecut. Oamenii au folosit dintotdeauna diverse mecanisme pentru a se convinge că inamicul era diferit, că nu avea o familie sau că nici măcar nu era uman. Majoritatea triburilor primitive își alegeau nume care se traduc prin „om” sau „ființă umană”, definind astfel automat pe cei din afara tribului ca fiind pur și simplu o altă specie de animale care trebuiau vânate și ucise. Am făcut ceva similar atunci când îi numim pe inamici „japonezi”, „germani”, „gooks”, „slopes”, „dinks” și „comuniști”.

Autori precum Dyer și Holmes au urmărit evoluția acestei „deificări a uciderii” din taberele de instrucție, arătând că era aproape necunoscută în Primul Război Mondial, rară în Al Doilea Război Mondial, din ce în ce mai prezentă în Războiul din Coreea și complet instituționalizată în Războiul din Vietnam. Aici, Dyer explică exact cum această instituționalizare a ideilor violente în Vietnam diferă de experiențele generațiilor anterioare:

Cea mai mare parte a limbajului folosit la Parris Island pentru a descrie plăcerile uciderii oamenilor este o hiperbolă sângeroasă, dar lipsită de sens, iar recruții își dau seama de acest lucru chiar în timp ce se bucură de ea. Cu toate acestea, acest lucru contribuie la desensibilizarea lor față de suferința unui „inamic” și, în același timp, ei sunt îndoctrinați în cel mai explicit mod posibil (spre deosebire de generațiile anterioare) cu ideea că scopul lor nu este doar să fie curajoși sau să lupte bine, ci să ucidă oameni.

Condiționarea: a face ceea ce este de neimaginat

Dar desensibilizarea în sine nu este probabil suficientă pentru a depăși rezistența profund înrădăcinată a individului obișnuit față de ucidere. Într-adevăr, acest proces de desensibilizare este aproape un paravan pentru ceea ce consider a fi cel mai important aspect al antrenamentului modern. Ceea ce Dyer și mulți alți observatori au omis este rolul (1) condiționării clasice pavloviene și (2) condiționării operante skinneriene în antrenamentul modern.

În 1904, I. P. Pavlov a primit Premiul Nobel pentru dezvoltarea conceptelor de condiționare și asociere la câini. În forma sa cea mai simplă, ceea ce a făcut Pavlov a fost să sune un clopoțel chiar înainte de a hrăni un câine. În timp, câinele a învățat să asocieze sunetul clopoțelului cu mâncarea și începea să saliveze când auzea clopoțelul, chiar dacă nu era prezentă nicio mâncare. Stimulul condiționat era clopoțelul, iar răspunsul condiționat era salivarea: câinele fusese condiționat să saliveze la auzul sunetului clopoțelului. Acest proces de asociere a recompensei cu un anumit tip de comportament stă la baza celor mai reușite metode de dresaj al animalelor. La mijlocul secolului al XX-lea, B. F. Skinner a perfecționat acest proces, transformându-l în ceea ce el a numit „inginerie comportamentală”.

Skinner și școala comportamentistă reprezintă unul dintre cele mai științifice și potențial mai puternice domenii din psihologie.

Metoda folosită pentru antrenarea soldaților din Armata SUA și din Corpul de Marină al SUA de astăzi — precum și din perioada războiului din Vietnam — nu este altceva decât o aplicare a tehnicilor de condiționare pentru a dezvolta o abilitate reflexivă de „tragere rapidă”. Este foarte posibil ca nimeni să nu se fi apucat în mod intenționat să folosească condiționarea operantă sau tehnici de modificare comportamentală pentru a antrena soldații în acest domeniu. În cele două decenii de serviciu militar, niciun soldat, sergent sau ofițer, și nici o singură referință oficială sau neoficială, nu a dat de înțeles că avea loc un proces de condiționare în timpul antrenamentului de tir. Dar, din perspectiva unui psiholog care este totodată istoric și soldat de carieră, mi-a devenit din ce în ce mai evident că exact acest lucru s-a realizat.

În loc să stea culcat pe burtă pe un câmp înierbat, trăgând calm la o țintă centrală, soldatul modern petrece multe ore stând în picioare într-o tranșee, cu echipamentul complet de luptă pe el, scrutând o zonă de teren deluros, ușor împădurit. La intervale periodice, una sau două ținte de culoare verde-măsliniu, în formă de om, aflate la distanțe variabile, vor apărea în fața sa pentru o scurtă perioadă de timp, iar soldatul trebuie să țintească și să tragă instantaneu asupra țintei (țintelor). Când lovește o țintă, aceasta oferă un feedback imediat, căzând instantaneu și într-un mod foarte satisfăcător pe spate — exact așa cum ar face-o o țintă vie.

Soldații sunt recompensați generos și apreciați pentru succesul în această abilitate și suferă pedepse ușoare (sub forma recalificării, a presiunii colegilor și a eșecului de a absolvi tabăra de instrucție) pentru incapacitatea de a „angaja” rapid și precis țintele — un eufemism standard pentru „a ucide”.

Pe lângă tirul tradițional, ceea ce se predă în acest mediu este capacitatea de a trage reflexiv și instantaneu, precum și o imitare precisă a actului de a ucide pe câmpul de luptă modern. Din punct de vedere comportamental, silueta umană care apare în câmpul de tragere al soldatului este „stimulul condiționat”, iar atacarea imediată a țintei este „comportamentul țintă”. „Întărirea pozitivă” se acordă sub forma unui feedback imediat atunci când ținta cade, dacă este lovită. Într-o formă de „economie simbolică”, aceste lovituri sunt apoi schimbate pe insigne de tir care au de obicei asociate o formă de privilegiu sau recompensă (laude, recunoaștere publică, permise de trei zile și așa mai departe).

Fiecare aspect al uciderii pe câmpul de luptă este repetat, vizualizat și condiționat. Cu ocazii speciale, se folosesc ținte și mai realiste și mai complexe. Se utilizează uniforme umplute cu baloane care se deplasează prin zona de tragere (dacă se sparge balonul, ținta cade la pământ), canistre de lapte umplute cu vopsea roșie și multe alte dispozitive ingenioase. Acestea fac antrenamentul mai interesant, stimulii condiționați mai realiști, iar răspunsul condiționat mai sigur într-o varietate de circumstanțe diferite.

Lunetiștii folosesc pe scară largă astfel de tehnici. În Vietnam, era nevoie, în medie, de 50. [000] de cartușe pentru a ucide un soldat inamic. Însă lunetiștii Armatei SUA și ai USMC din Vietnam au consumat doar 1,39 cartușe per victimă. Carlos Hathcock, cu nouăzeci și trei de victime confirmate ca lunetist în Vietnam, s-a implicat în instruirea lunetiștilor din poliție și armată după război: el credea cu tărie că lunetiștii ar trebui să se antreneze pe ținte care arată ca niște oameni — nu pe ținte circulare. O comandă tipică adresată unuia dintre elevii săi (care trage de la o sută de yarzi către o fotografie în mărime naturală a unui bărbat care ține un pistol la capul unei femei) ar fi: „Trage trei cartușe în colțul interior al ochiului drept al răufăcătorului”.

În același mod, Chuck Cramer, instructorul unui curs de lunetiști antiteroriști al Forțelor de Apărare Israeliene, a încercat să-și conceapă cursul astfel încât exercițiile de a ucide să fie cât mai realiste posibil. „Am făcut țintele cât mai umane posibil”, a spus Kramer.

Am înlocuit țintele standard de tragere cu figuri de dimensiuni reale, anatomice corecte, pentru că niciun sirian nu aleargă cu un pătrat mare și alb pe piept, pe care să fie scrise numere. Am îmbrăcat aceste ținte și le-am pus capete din poliuretan. Am tăiat o varză, am turnat ketchup în ea și am reasamblat-o. Le-am spus: „Când priviți prin lunetă, vreau să vedeți un cap care explodează.”

— Dale Dye

„Chuck Cramer: Maestrul lunetist al IDF”

Toate acestea sunt practici obișnuite în majoritatea celor mai bune armate din lume. Majoritatea comandanților de infanterie moderni înțeleg că antrenamentul realist, cu feedback imediat pentru soldat, dă rezultate și știu că este esențial pentru succesul și supraviețuirea pe câmpul de luptă modern. Însă armata nu este, de regulă, o organizație deosebit de introspectivă, iar din experiența mea, cei care ordonă, conduc și participă la acest antrenament nu înțeleg și nici măcar nu se întreabă (1) ce îl face să funcționeze sau (2) care ar putea fi efectele sale secundare psihologice și sociologice. Funcționează, iar pentru ei asta este suficient.

Ceea ce face ca acest proces de antrenament să funcționeze este același lucru care i-a făcut pe câinii lui Pavlov să saliveze și pe șobolanii lui B. F. Skinner să apese pe bare. Ceea ce îl face să funcționeze este cel mai puternic și mai fiabil proces de modificare a comportamentului descoperit până acum în domeniul psihologiei și aplicat acum în domeniul războiului: condiționarea operantă.

Mecanismele de apărare prin negare: negarea de neconceput

Un aspect suplimentar al acestui proces care merită luat în considerare aici este dezvoltarea unui mecanism de apărare prin negare. Negarea și mecanismele de apărare sunt metode inconștiente de a face față experiențelor traumatice. Mecanismele de apărare prin negare prestabilite reprezintă o contribuție remarcabilă a instruirii moderne a Armatei SUA.

Practic, soldatul a repetat procesul de atâtea ori încât, atunci când ucide în luptă, este capabil, la un anumit nivel, să-și nege faptul că ucide de fapt o altă ființă umană. Această repetiție minuțioasă și imitarea realistă a actului de a ucide îi permit soldatului să se convingă că a „atacat” doar o altă țintă. Un veteran britanic din Războiul din Insulele Falkland, instruit după metoda modernă, i-a spus lui Holmes că „se gândea la inamic ca la nimic mai mult sau mai puțin decât la ținte de tipul Figurii II [în formă de om]”. În același mod, un soldat american se poate convinge că trage asupra unei siluete de tip E (o țintă în formă de om, de culoare verde-măsliniu), și nu asupra unei ființe umane.

Bill Jordan, expert în aplicarea legii, ofițer de carieră al Patrulei de Frontieră a SUA și veteran al multor schimburi de focuri, combină acest proces de negare cu desensibilizarea în sfaturile sale adresate tinerilor ofițeri de aplicare a legii:

[Există] o reticență naturală de a apăsa pe trăgaci... atunci când arma ta este îndreptată spre un om. Chiar dacă propria lor viață era în pericol, majoritatea ofițerilor declară că au avut această dificultate în primul lor schimb de focuri. Pentru a depăși această rezistență, este util să te forțezi să-ți imaginezi adversarul ca pe o simplă țintă și nu ca pe o ființă umană. În acest sens, ar trebui să mergi mai departe și să alegi un punct precis pe țintă. Acest lucru îți va permite o concentrare mai bună și va îndepărta și mai mult elementul uman din gândirea ta. Dacă această metodă funcționează pentru tine, încearcă să duci acest raționament mai departe, nepermițându-ți să ai remușcări. Un om care opune rezistență unui ofițer înarmat nu respectă regulile după care se ghidează oamenii decenți. Este un nelegiuit care nu are loc în societatea mondială. Eliminarea lui este pe deplin justificată și ar trebui realizată fără emoții și fără regrete.

Jordan numește acest proces „dispreț fabricat”, iar combinația dintre negarea și disprețul față de rolul victimei în societate (desensibilizare), împreună cu „negarea psihologică și disprețul față de umanitatea victimei (dezvoltarea unui mecanism de apărare bazat pe negare)”, constituie un proces mental care se consolidează de fiecare dată când ofițerul trage un foc asupra unei ținte. Și, desigur, poliția, la fel ca armata, nu mai trage în ținte circulare; ei „se antrenează” pe siluete în formă de om.

Succesul acestei condiționări și desensibilizări este evident și de necontestat. El poate fi observat și recunoscut atât la nivel individual, cât și în performanțele națiunilor și armatelor.

Eficacitatea condiționării

Bob, un colonel al Armatei SUA, cunoștea studiul lui Marshall și accepta că ratele de tragere ale lui Marshall din cel de-al Doilea Război Mondial erau probabil corecte. Nu era sigur ce mecanism era responsabil pentru creșterea ratei de tragere în Vietnam, dar își dădea seama că, într-un fel sau altul, rata fusese crescută. Când i-am sugerat efectele de condiționare ale antrenamentului modern, el a recunoscut imediat acel proces la el însuși. Și-a ridicat brusc capul, ochii i s-au mărit ușor și a spus: „Două focuri.”

„Bam-bam. Exact așa cum fusesem antrenați pentru „uciderea rapidă”. Când ucideam, o făceam exact așa. Exact cum fusesem antrenat. Fără să mă gândesc măcar.”

Jerry, un alt veteran care a supraviețuit șase misiuni de câte șase luni în Cambodgia ca ofițer în cadrul Forțelor Speciale (Beretele Verzi), când a fost întrebat cum a reușit să facă lucrurile pe care le-a făcut, a recunoscut pur și simplu că fusese „programat” să ucidă și a acceptat acest lucru ca fiind necesar pentru supraviețuirea și succesul său.

Unul dintre intervievați, un fost agent CIA pe nume Duane, care lucra atunci ca director de securitate la nivel înalt într-o mare corporație aerospațială, efectuase un număr remarcabil de interogatorii reușite de-a lungul vieții și se considera un expert în procesul cunoscut popular sub numele de „spălare de creier”. El simțea că fusese „într-o oarecare măsură supus unei spălări de creier” de către CIA și că soldații care primeau instruire de luptă modernă erau supuși unei spălări de creier similare. La fel ca toți ceilalți veterani cu care am discutat această chestiune, el nu avea nicio obiecție în privința acestui lucru, înțelegând că condiționarea psihologică era esențială pentru supraviețuirea sa și o metodă eficientă de îndeplinire a misiunii. El considera că un proces foarte similar și la fel de puternic avea loc în cadrul programului „shoot-no shoot”, desfășurat de agențiile federale și locale de aplicare a legii din întreaga țară. În cadrul acestui program, ofițerul trage selectiv cu gloanțe oarbe către un ecran de cinema pe care sunt proiectate diverse situații tactice, imitând și exersând astfel procesul de a decide când să ucidă și când nu.

Eficacitatea incredibilă a tehnicilor moderne de instruire poate fi observată în raporturile dezechilibrate ale pierderilor în luptă corp la corp dintre forțele britanice și cele argentiniene în timpul Războiului din Insulele Falkland și între forțele americane și cele panameze în timpul invaziei din Panama din 1989. [3] În timpul interviurilor sale cu veterani britanici ai Războiului din Insulele Falkland, Holmes a descris observațiile lui Marshall din cel de-al Doilea Război Mondial și i-a întrebat dacă au observat o incidență similară a celor care nu au tras în propriile forțe. Răspunsul lor a fost că nu au văzut așa ceva întâmplându-se cu soldații lor, dar a existat „o recunoaștere imediată că acest fenomen se aplica argentinienilor, ale căror lunetiști și mitralieri fuseseră foarte eficienți, în timp ce pușcașii lor individuali nu fuseseră”. Aici observăm o comparație excelentă între pușcașii britanici extrem de eficienți și competenți, instruiți prin cele mai moderne metode, și pușcașii argentinieni remarcabil de ineficienți, care primiseră o instruire de tip vechi, specifică celui de-al Doilea Război Mondial.

În mod similar, armata din Rhodesia din anii 1970 era una dintre cele mai bine antrenate din lume, confruntându-se cu o forță insurgentă foarte slab antrenată, dar bine echipată. Forțele de securitate din Rhodesia au menținut un raport general de ucideri de aproximativ opt la unu în favoarea lor pe tot parcursul războiului de gherilă. Iar Infanteria Ușoară din Rhodesia, extrem de bine antrenată, a atins rapoarte de ucideri cuprinse între treizeci și cinci la unu și cincizeci la unu.

Unul dintre cele mai bune exemple din istoria recentă a Statelor Unite a implicat o companie de Rangers ai Armatei SUA care a fost prinsă într-o ambuscadă și blocată în timp ce încerca să-l captureze pe Mohammed Aidid, un lord al războiului somalez căutat de Organizația Națiunilor Unite. În această situație nu s-au folosit nici artileria, nici loviturile aeriene, iar forțele americane nu aveau la dispoziție tancuri, vehicule blindate sau alte arme grele, ceea ce face ca acest caz să fie o evaluare excelentă a eficacității relative a tehnicilor moderne de instruire în folosirea armelor de calibru mic. Bilanțul? Optsprezece soldați americani uciși, față de un număr estimat de 364 de somalezi care au murit în acea noapte.

Și ar trebui să ne amintim că forțele americane nu au fost înfrânte niciodată în vreo confruntare majoră din Vietnam. Harry Summers spune că, atunci când acest lucru i-a fost semnalat unui soldat nord-vietnamez de rang înalt după război, răspunsul a fost: „Poate că este adevărat, dar este, de asemenea, irelevant.” Poate că așa este, dar acest lucru reflectă superioritatea individuală a soldatului american în lupta corp la corp din Vietnam.

Chiar și ținând cont de erorile neintenționate și de exagerările deliberate, această pregătire superioară și această capacitate de a ucide în Vietnam, Panama, Argentina și Rhodesia reprezintă nimic mai puțin decât o revoluție tehnologică pe câmpul de luptă, o revoluție care înseamnă superioritate totală în lupta corp la corp.

Un efect secundar al condiționării

Duane, veteranul CIA, a povestit un incident care oferă o perspectivă asupra unui efect secundar al acestei condiționări sau spălări de creier. El păzea un dezertor comunist într-o casă sigură din Germania de Vest la mijlocul anilor 1950. Dezertorul era un membru foarte masiv, puternic și deosebit de sângeros al regimului stalinist aflat atunci la putere. Din toate relatările reieșea că era complet nebun. După ce dezertase pentru că își pierduse favoarea stăpânilor săi sovietici, începea acum să aibă îndoieli cu privire la noii săi stăpâni și încerca să evadeze.

Rămas singur zile întregi într-o casă încuiată și zăvorâtă împreună cu acest om, tânărul agent CIA însărcinat să-l supravegheze a fost supus unei serii de atacuri. Dezertorul se năpustea asupra lui cu o bâtă sau cu o piesă de mobilier, iar de fiecare dată își întrerupea atacul în ultima clipă, când Duane își îndrepta arma spre el. Agentul și-a sunat superiorii și a primit ordinul să traseze o linie imaginară pe podea și să-l împuște pe acest individ neînarmat (deși foarte ostil și periculos) dacă acesta depășea linia respectivă. Duane era convins că linia aceea urma să fie depășită și și-a mobilizat toată pregătirea. „Era un om mort. Știam că o să-l omor. Mental, deja ucis, iar partea fizică urma să fie ușoară.” Dar dezertorul (aparent nu chiar atât de nebun sau de disperat pe cât părea) nu a trecut niciodată acea linie.

Totuși, un anumit aspect al traumei provocate de ucidere era prezent. „În mintea mea”, mi-a spus Duane, „am simțit întotdeauna că l-am ucis pe acel om.” Majoritatea veteranilor din Vietnam nu au ucis neapărat pe cineva cu propriile mâini în Vietnam. Dar au participat la dezumanizarea inamicului în timpul antrenamentelor, iar marea majoritate dintre ei au tras sau știau în adâncul sufletului că erau pregătiți să tragă, iar chiar faptul că erau pregătiți și capabili să tragă („Mental, îl omorâsem deja”) le-a negat o formă importantă de evadare din povara responsabilității pe care au adus-o înapoi din acel război. Deși nu uciseseră, fuseseră învățați să gândească ceea ce este de neconceput și, astfel, fuseseră introduși într-o parte a lor înșiși pe care, în circumstanțe obișnuite, numai ucigașul o cunoaște. Ideea este că acest program de desensibilizare, condiționare și mecanisme de apărare prin negare, combinat cu participarea ulterioară la un război, poate face posibilă împărtășirea vinovăției de a ucide fără a fi ucis vreodată.

O măsură de protecție în cadrul condiționării

Este esențial să înțelegem că unul dintre cele mai importante aspecte ale acestui proces este faptul că soldații se află întotdeauna sub autoritate în timpul luptelor. Nicio armată nu poate tolera focul indisciplinat sau nediscriminatoriu, iar o fațetă vitală — și ușor de trecut cu vederea — a condiționării soldatului se învârte în jurul faptului de a-l face să tragă doar când și unde i se spune. Soldatul trage doar când i se spune de către o autoritate superioară și numai în cadrul liniei de tragere desemnate. A trage cu o armă la momentul nepotrivit sau în direcția greșită este o infracțiune atât de gravă încât este aproape de neconceput pentru soldatul obișnuit.

Soldații sunt condiționați pe tot parcursul instruirii și al perioadei petrecute în armată să tragă numai sub autoritate. Un foc de armă nu poate fi ascuns cu ușurință, iar la poligoanele de tragere sau în timpul instruirii pe teren, orice foc de armă tras în momente nepotrivite (chiar și atunci când se trage cu muniție oarbă) trebuie justificat, iar dacă nu este justificabil, va fi pedepsit imediat și cu fermitate.

În mod similar, majoritatea ofițerilor de ordine publică sunt confruntați, în timpul pregătirii lor, cu o varietate de ținte care reprezintă atât trecători nevinovați, cât și infractori înarmați. Și sunt sancționați sever dacă trag asupra țintei greșite. În cadrul programului „Shoot-No Shoot” al FBI-ului, eșecul de a demonstra o capacitate satisfăcătoare de a distinge când un ofițer poate și când nu poate trage poate duce la revocarea dreptului ofițerului de a purta o armă.

Numeroase studii au demonstrat că nu există nicio amenințare distinctă de violență la adresa societății din partea veteranilor care se întorc în Statele Unite din oricare dintre războaiele acestui secol. Există veterani din Vietnam care comit infracțiuni violente, dar, din punct de vedere statistic, nu există o populație mai mare de infractori violenți în rândul veteranilor decât în rândul celor care nu sunt veterani. [4] Ceea ce reprezintă o potențială amenințare pentru societate este desensibilizarea necontrolată, condiționarea și mecanismele de apărare bazate pe negare oferite de jocurile video interactive moderne și de programele de televiziune și filmele violente V1, dar acesta este un subiect abordat în secțiunea următoare a acestei cărți, „Uciderea în America: Ce le facem copiilor noștri?”

SECȚIUNEA VIII

Crimele în America: Ce le facem copiilor noștri? Capitolul întâi

Un virus al violenței

Cât de simplu pare acum faptul că strămoșii noștri stăteau în fața peșterilor lor, apărându-se împotriva colților și ghearelor prădătorilor. Răul împotriva căruia trebuie să fim vigilenți este ca un virus, care pornește din adâncul nostru, croindu-și drum spre exterior până când suntem devorați de el și devenim propria lui nebunie.

— Richard Heckler, În căutarea spiritului războinic

Amploarea problemei

Dacă examinăm graficul care arată relația dintre omor, agresiune gravă și încarcerare în America începând cu 1957, observăm ceva care ar trebui să ne uimească.

„Agresiunea cu circumstanțe agravante” este definită în „Statistical Abstract” (din care au fost colectate aceste date) ca „agresiune cu intenția de a ucide sau cu scopul de a provoca vătămări corporale grave prin împușcare, tăiere, înjunghiere, mutilare, otrăvire, opărire sau prin utilizarea de acizi, explozivi sau alte mijloace”. De asemenea, ni se precizează că aceasta „exclude agresiunile simple”. [1]

Rata agresiunilor grave indică frecvența cu care americanii încearcă să se omoare între ei, iar aceasta crește într-un ritm uluitor. Doi factori majori acționează ca niște garouri care opresc hemoragia care ar avea loc dacă numărul crimelor ar crește în același ritm cu cel al agresiunilor grave. Primul este creșterea constantă a procentului presupus violent din populația noastră pe care o închidem. Populația din închisorile americane s-a cuadruplat din 1975 (de la puțin peste două sute de mii la puțin peste opt sute de mii în 1992: aproape un milion de americani în închisoare!). Profesorul John J. Dilulio de la Princeton afirmă fără echivoc că „zeci de analize empirice credibile... nu lasă nicio îndoială că utilizarea sporită a închisorilor a prevenit milioane de infracțiuni grave”. Dacă nu ar fi fost rata noastră uriașă de încarcerare (cea mai mare dintre toate marile națiuni industrializate din lume), rata agresiunilor grave și cea a omorurilor ar fi fost amândouă și mai ridicate.

Celălalt factor major care limitează succesul acestor tentative de omor este progresul continuu al tehnologiei și metodologiei medicale. Profesorul James Q. Wilson de la UCLA estimează că, dacă calitatea îngrijirii medicale (în special a îngrijirii traumatologice și de urgență) ar fi aceeași ca în 1957, rata omorurilor de astăzi ar fi de trei ori mai mare. Elicopterele de evacuare medicală, operatorii de la 911, paramedicii și centrele de traumatologie sunt doar câteva dintre inovațiile tehnologice și metodologice care salvează vieți într-un ritm tot mai accelerat. Această reacție, evacuare și tratare mai rapidă și mai eficientă a victimelor este factorul decisiv care împiedică rata omuciderilor să fie de multe ori mai mare decât este în prezent.

Este, de asemenea, interesant de remarcat scăderea ratei agresiunilor grave între 1980 și 1983. Unii observatori au considerat că acest lucru s-a datorat maturizării generației „baby-boom” și îmbătrânirii generale a populației americane și că infracțiunile violente vor continua să scadă în anii următori. Totuși, acest lucru nu s-a întâmplat și, privind în retrospectivă, deși îmbătrânirea societății noastre ar trebui să determine o scădere a violenței, un factor major ar fi putut fi creșterea bruscă a ratei de încarcerare din acea perioadă.

Demografii prevăd însă că societatea noastră îmbătrânită va redeveni mai tânără pe măsură ce copiii generației „baby-boom” vor avea la rândul lor copii adolescenți. Și cât timp își mai poate permite America să încarcereze procente din ce în ce mai mari din populația sa? Și cât timp vor mai putea progresele tehnologiei medicale să țină pasul cu creșterea ratei agresiunilor grave?

La fel ca Alice, alergăm cât de repede putem doar pentru a rămâne pe loc. Rata uriașă de încarcerare din America și aplicarea disperată a progresului medical sunt garouri tehnologice menite să ne împiedice să sângerăm până la moarte într-o orgie de violență. Dar ele fac acest lucru tratând simptomele problemei, mai degrabă decât cauza principală.

Cauza problemei: dezarmarea unei națiuni

Știm, la fel de sigur cum știm că suntem în viață, că întreaga rasă umană dansează pe marginea mormântului...

Cea mai ușoară și mai gravă greșeală pe care am putea-o face ar fi să dăm vina pentru dilema noastră actuală doar pe tehnologia războiului. Atitudinile noastre față de război și modul în care îl folosim aceasta necesită cu adevărat atenția noastră.

— Gwynne Dyer Războiul

Care este cauza principală a acestei epidemii de violență din societatea noastră? Aplicarea lecțiilor învățate din uciderea în luptă ne-ar putea învăța multe despre limitarea și controlul violenței în timp de pace. Oare aceleași procese pe care armata le-a folosit atât de eficient pentru a permite uciderea de către soldații noștri adolescenți, recrutați în Vietnam, sunt aplicate fără discernământ asupra populației civile a acestei națiuni?

Cele trei procese psihologice majore care acționează în facilitarea violenței sunt condiționarea clasică (de tipul câinelui lui Pavlov), condiționarea operantă (de tipul șobolanilor lui B. F. Skinner) și observarea și imitarea modelelor de rol vicare în învățarea socială.

Într-un fel de proces de condiționare clasică inversat, de tipul celui din „Portocala mecanică”, adolescenții din cinematografele din toată țara și cei care se uită la televizor acasă asistă la suferința și uciderea detaliate și oribile a ființelor umane și învață să asocieze această ucidere și suferință cu divertismentul, plăcerea, băutura răcoritoare preferată, batonul de ciocolată preferat și contactul strâns și intim cu partenerul lor.

Poligoanele de tragere cu condiționare operantă, cu ținte care apar brusc și feedback imediat, exact ca cele folosite pentru antrenarea soldaților în armatele moderne, se regăsesc în jocurile video interactive pe care le joacă copiii noștri astăzi. Dar, în timp ce adolescentul veteran din Vietnam avea încorporate mecanisme de discriminare a stimulilor pentru a se asigura că trage doar la comanda superiorilor, adolescenții care joacă aceste jocuri video nu au o astfel de măsură de siguranță încorporată în condiționarea lor.

Și, în cele din urmă, învățarea socială este utilizată pe măsură ce copiii învață să observe și să imite o întreagă lume nouă de modele dinamice de rol vicare, precum Jason și Freddy din nenumăratele continuări ale filmelor „Vineri 13” și „Coșmarul de pe strada Elm”, alături de o mulțime de alți criminali oribili și sadici. Chiar și eroii mai clasici, precum arhetipul detectivului de poliție care respectă legea, sunt astăzi înfățișați ca justițiari ucigași și instabili, care acționează în afara legii.

Există și alți factori implicați. Acesta este un proces complex și interactiv care include toți factorii care fac posibilă uciderea în luptă. Liderii și membrii bandelor impun activități violente, chiar ucigașe, și determină o diluare a responsabilității individuale; iar apartenența la bande, slăbirea legăturilor familiale și religioase, rasismul, diferențele de clasă și disponibilitatea armelor creează forme de distanță reală și emoțională între ucigaș și victimă. Dacă ne uităm din nou la modelul nostru privind factorii care facilitează uciderea și îl aplicăm uciderilor de civili, putem observa modul în care toți acești factori interacționează pentru a permite violența în America.

Toți acești factori sunt importanți. Drogurile, bandele, sărăcia, rasismul și armele de foc sunt toate ingrediente esențiale într-un proces care a dus la o creștere vertiginoasă a ratei violenței în societatea noastră. Dar drogurile au reprezentat întotdeauna o problemă, la fel cum drogurile (alcoolul și așa mai departe) au fost întotdeauna prezente în luptă. Bandele au fost „întotdeauna prezente”, la fel cum luptele au avut loc întotdeauna în cadrul unor unități organizate. Sărăcia și rasismul au făcut întotdeauna parte din societatea noastră (adesea într-o măsură mult mai mare decât astăzi), la fel cum propaganda, diviziunile de clasă și rasismul au fost întotdeauna manipulate în cadrul luptelor. Iar armele de foc au fost întotdeauna prezente în societatea americană, la fel cum au fost întotdeauna prezente în războaiele americane.

În anii 1950 și 1960, elevii aduceau cuțite la liceu, în timp ce astăzi aduc arme de calibru.22. Dar acele arme de calibru. [22] erau practic mereu prezente acasă. Și, deși există la dispoziție noi tehnologii în domeniul armelor, în cincisprezece minute, cu un ferăstrău, poți transforma orice pușcă cu două țevi într-un pistol, un pistol la fel de eficient în luptele corp la corp ca orice armă din lumea de astăzi — acest lucru era valabil acum o sută de ani și este valabil și astăzi. [2]

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem nu este: „De unde provin armele?”. Ele provin de acasă, unde au fost întotdeauna disponibile, sau ar fi putut fi cumpărate de pe stradă datorită culturii drogurilor — care comercializează arme ilegale la fel de ușor cum comercializează droguri ilegale. Dar întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: „Ce îi determină pe copiii de astăzi să aducă acele arme la școală, când părinții lor nu au făcut-o?”. Iar răspunsul la această întrebare ar putea fi că ingredientul important, ingredientul vital, nou și diferit în uciderea din luptele moderne și în uciderea din societatea americană modernă, este procesul sistematic de înlăturare a inhibiției psihologice străvechi a individului obișnuit față de activitățile violente și dăunătoare îndreptate împotriva propriului speciu. Oare dezactivăm siguranța unei națiuni, la fel de sigur și de ușor cum am dezactiva siguranța unei arme, și cu aceleași rezultate?

Între 1985 și 1991, rata omuciderilor în rândul bărbaților cu vârste cuprinse între 15 și 19 ani a crescut cu 154%. În ciuda aplicării continue a unei cantități și calități tot mai mari de tehnologie medicală, omuciderea este a doua cauză de deces în rândul bărbaților cu vârste cuprinse între 15 și 19 ani. În rândul bărbaților de culoare, aceasta este cauza principală. Articolul agenției AP care raporta aceste date avea un titlu care anunța: „Rata omuciderilor distruge o întreagă generație de adolescenți”. Pentru o dată, presa nu exagera.

În Vietnam, un proces sistematic de desensibilizare, condiționare și instruire a crescut rata de tragere individuală de la un nivel de referință din cel de-al Doilea Război Mondial, de 15–20%, la un maxim istoric de până la 95%. Astăzi, un proces similar de desensibilizare sistematică, condiționare și învățare vicarioasă declanșează o epidemie, un virus al violenței în America.

Aceleași instrumente care au crescut de peste patru ori rata de tragere în Vietnam sunt acum utilizate pe scară largă în rândul populației noastre civile. Personalul militar abia începe să înțeleagă și să accepte ceea ce și-au făcut lor înșiși și oamenilor lor. Dacă avem rezerve cu privire la utilizarea de către armată a acestor mecanisme pentru a asigura supraviețuirea și succesul soldaților noștri în luptă, atunci cu cât mai mult ar trebui să fim îngrijorați de aplicarea fără discernământ a acelorași procese asupra copiilor națiunii noastre?

Capitolul al doilea

Desensibilizarea și „câinele lui Pavlov” la cinema

Am strigat „ucide, ucide” până am răgușit. Strigam asta în timp ce participam la exerciții de luptă cu baioneta și corp la corp. Apoi am cântat despre asta în timp ce mărșăluiam. „Vreau să fiu un ranger din trupele aeropurtate... Vreau să-i ucid pe vietcongi.” Renunțasem la vânătoare când aveam șaisprezece ani. Rănisem o veveriță. Ea s-a uitat la mine cu ochii ei mari, căprui și blânzi, în timp ce îi curmam suferința. Mi-am curățat arma și de atunci nu am mai scos-o din teac. În 1969 am fost recrutat și eram foarte nesigur în privința războiului. Nu aveam nimic împotriva Viet Congului. Dar, la sfârșitul instrucției de bază, eram gata să-i omor.

—Jack, veteran din Vietnam Condiționarea clasică în armată

Una dintre cele mai remarcabile dezvăluiri din cartea lui Watson, War on the Mind, este relatarea sa despre tehnicile de condiționare folosite de guvernul SUA pentru a instrui asasini. În 1975, dr. Narut, un psihiatru al Marinei SUA cu gradul de comandor, i-a povestit lui Watson despre tehnicile pe care le dezvolta pentru guvernul SUA, în care condiționarea clasică și învățarea social erau folosite pentru a permite asasinilor militari să-și depășească rezistența față de ucidere. Metoda folosită, potrivit lui Narut, consta în expunerea subiecților la „modelare simbolică”, care implica „filme special concepute pentru a arăta oameni uciși sau răniți în moduri violente.

Prin aclimatizarea prin intermediul acestor filme, se presupunea că bărbații vor ajunge, în cele din urmă, să-și poată disocia emoțiile de o astfel de situație.”

Narut a continuat spunând: „Bărbaților li s-a învățat să tragă cu arma, dar li s-a oferit și un tip special de antrenament de tipul „Portocala mecanică” pentru a le înăbuși orice remușcări pe care le-ar putea avea în legătură cu uciderea. Bărbaților li se arată o serie de filme macabre, care devin din ce în ce mai îngrozitoare. Cursantul este forțat să privească, având capul fixat într-o clemă astfel încât să nu poată întoarce privirea, iar un dispozitiv special îi ține pleoapele deschise.” Din punct de vedere psihologic, această reducere treptată a rezistenței este o formă de condiționare clasică (pavloviană) numită desensibilizare sistematică.

În „Portocala mecanică”, o astfel de condiționare a fost folosită pentru a dezvolta o aversiune față de violență prin administrarea unui medicament care provoca repulsie în timp ce erau proiectate filmele violente, până când repulsia a ajuns să fie asociată cu actele de violență. În antrenamentul din lumea reală al comandantului Narut, medicamentele care provocau greață au fost omise, iar cei care au reușit să-și depășească repulsia naturală au fost recompensați, obținându-se astfel efectul opus celui descris în filmul lui Stanley Kubrick.

Guvernul SUA neagă afirmațiile comandantului Narut, dar Watson susține că a reușit să obțină o confirmare externă de la o persoană care a declarat că comandantul Narut îi comandase filme violente, iar povestea lui Narut a fost publicată ulterior în ziarul „London Times”.

Rețineți că desensibilizarea este un aspect vital al tehnicilor de încurajare a uciderii utilizate în programele moderne de pregătire pentru luptă. Experiența relatată de Jack la începutul acestei secțiuni este un exemplu al desensibilizării și glorificării uciderii, care a devenit din ce în ce mai mult o parte a pregătirii pentru luptă. În 1974, când eram în instrucția de bază, am cântat multe astfel de cântece.

Unul dintre ele, care era doar puțin mai extrem decât majoritatea, era un cântec de alergare (cu accentul strigat de fiecare dată când piciorul stâng atingea solul):

Vreau să VIOLEZ, SĂ UCID, SĂ JEFUIESC și SĂ ARD și să mănânc bebeluși morți, vreau

SĂ VIOLEZ, SĂ UCID…

Armata noastră nu mai tolerează acest tip de desensibilizare, dar timp de decenii a fost un mecanism cheie pentru desensibilizarea și îndoctrinarea adolescenților de sex masculin într-un cult al violenței în cadrul instrucției de bază.

Condiționarea clasică în filme

Dacă credem că tehnicile comandantului Narut ar putea funcționa și dacă suntem îngroziți de faptul că guvernul SUA ar putea chiar să ia în considerare să le facă așa ceva soldaților noștri, atunci de ce permitem ca același proces să se întâmple cu milioane de copii din toată țara? Pentru că asta facem atunci când permitem ca reprezentări din ce în ce mai vii ale suferinței și violenței să fie prezentate ca divertisment copiilor noștri.

Totul începe inocent cu desenele animate, apoi continuă cu miile de acte de violență prezentate la televizor pe măsură ce copilul crește, iar lupta pentru audiență ridică constant pragul de violență la televizor. Când copiii ajung la o anumită vârstă, încep să vizioneze filme cu un nivel de violență suficient pentru a primi clasificarea PG-13, datorită unor imagini scurte cu sânge țâșnind, un membru tăiat sau răni de glonț. Apoi, părinții, fie din neglijență, fie printr-o decizie conștientă, încep să le permită copiilor să vizioneze filme cu rating R, datorită reprezentărilor explicite ale cuțitelor care pătrund și ies din corpuri, ale cadrelor lungi cu sânge țâșnind din membre tăiate și ale gloanțelor care pătrund în corpuri și explodează prin spate într-o ploaie de sânge și creier.

În cele din urmă, societatea noastră afirmă că tinerii adolescenți, la vârsta de șaptesprezece ani, pot viziona legal aceste filme cu rating R (deși majoritatea au deja o experiență considerabilă cu ele până atunci), iar la optsprezece ani pot viziona filme cu un rating chiar mai ridicat decât R. Acestea sunt filme în care scoaterea ochilor este adesea cea mai ușoară dintre infracțiunile descrise în mod vivid. Astfel, la acea vârstă maleabilă de șaptesprezece și optsprezece ani, vârsta la care armatele au început în mod tradițional să-i îndoctrineze pe soldați în meseria uciderii, tineretul american, desensibilizat sistematic încă din copilărie, face un alt pas în îndoctrinarea în cultul violenței.

Adolescenții și adulții se îmbibă de un astfel de „divertisment” macabru și din ce în ce mai îngrozitor, ai cărui antieroi — precum Hannibal Cannibalul, Jason și Freddy — sunt bolnavi, de neucis, fără îndoială răi și sociopați criminali. Aceștia nu au nimic în comun cu personajele negative exotice, ezoterice și neînțelese, precum Frankenstein și Omul-Lup, din generația anterioară de filme de groază. În vechile povestiri și filme de groază, temerile foarte reale, dar subconștiente, erau simbolizate de monștri mitici, dar ireal, precum Dracula, și apoi exorcizate în mod exotic, de exemplu prin înfingerea unui țăruș în inimă. În filmele de groază contemporane, teroarea este personificată de personaje care seamănă cu vecinul nostru de alături, chiar și cu medicul nostru. Important este că Hannibal Cannibalul, Jason și Freddy nu sunt uciși, cu atât mai puțin exorcizați; ei revin iar și iar. Chiar și în filmele în care ucigașul nu este un sociopat evident, formula obișnuită constă în validarea actelor violente de răzbunare prin începerea filmului cu o descriere vie a răufăcătorului care comite fapte oribile asupra unor nevinovați. Aceste victime sunt de obicei legate într-un fel sau altul de erou, justificând astfel actele ulterioare de justițiar ale eroului (prezentate în mod vivid).

Societatea noastră a găsit o rețetă puternică pentru a oferi unei întregi generații de americani puterea de a ucide. Producătorii, regizorii și actorii sunt răsplătiți generos pentru crearea celor mai violente, macabre și îngrozitoare filme imaginabile, filme în care înjunghierea, împușcarea, abuzul și tortura bărbaților, femeilor și copiilor nevinovați sunt descrise în detalii intime. Faceți aceste filme atât distractive, cât și violente, apoi oferiți simultan spectatorilor (de obicei) adolescenți dulciuri, băuturi răcoritoare, compania grupului și contactul fizic intim cu un iubit sau o iubită. Apoi înțelegeți că acești spectatori adolescenți învață să asocieze aceste recompense cu ceea ce urmăresc. Procesele puternice de grup acționează adesea pentru a-i umili și a-i desconsidera pe spectatorii care închid ochii sau își abat privirea în timpul acestor scene macabre. Grupurile de colegi adolescenți îi recompensează cu respect și admirație pe cei care reflectă standardul hollywoodian de a rămâne impasibili și neafectați în fața unei astfel de violențe. De fapt, mulți spectatori au mintea blocată într-o clemă psihologică, astfel încât nu pot să-și întoarcă privirea, iar presiunea socială le ține pleoapele deschise. Discutând despre aceste filme și despre acest proces în cadrul cursurilor de psihologie de la West Point, i-am întrebat în repetate rânduri pe studenții mei cum reacționează publicul atunci când personajul negativ ucide o victimă tânără și nevinovată într-un mod deosebit de oribil. Și, de fiecare dată, răspunsul lor a fost: „Publicul aplaudă”. Societatea se află într-o stare de negare în ceea ce privește natura dăunătoare a acestui fenomen, dar, din punct de vedere al eficienței, calității și amploarei, acesta face ca eforturile neînsemnate ale filmului „Portocala mecanică” și ale guvernului SUA să pălească prin comparație. Reușim să-i desensibilizăm și să-i condiționăm pe cetățenii noștri să ucidă mai bine decât și-ar fi imaginat vreodată comandantul Narut. Dacă am avea un obiectiv clar de a crește o generație de asasini și ucigași care nu sunt constrânși nici de autoritate, nici de natura victimei, este greu de imaginat cum am putea face o treabă mai bună.

În magazinele de casete video, secțiunea de filme de groază afișează în mod repetat sâni goi (adesea cu sânge curgând pe ei), orbite goale și cadavre mutilate. Filmele clasificate X cu coperți mai cenzurate nu sunt, în general, disponibile în multe magazine de casete video și, dacă sunt, se află în camere separate, destinate exclusiv adulților. Dar casetele video de groază sunt expuse la vedere pentru orice copil. Aici sânii sunt un tabu dacă apar pe o femeie vie, dar sunt permisi pe un cadavru mutilat?

Când Mussolini și amanta sa au fost executați public și spânzurați cu capul în jos, rochia amantei i s-a dat peste cap, dezvăluind picioarele și lenjeria intimă. O femeie din mulțime a avut ulterior decența să se apropie și să bage rochia cadavrului între picioarele acestuia, în semn de respect față de femeia decedată: poate că merita să moară, dar nu merita să fie atât de umilită după moarte.

Unde am pierdut acest simț al decenței față de demnitatea morții? Cum am devenit atât de insensibili?

Răspunsul la această întrebare este că noi, ca societate, am devenit sistematic insensibili la durerea și suferința altora. Poate credem că tabloidele și televiziunile de scandal ne fac extrem de conștienți de suferința altora, pe măsură ce difuzează poveștile victimelor. Dar realitatea este că ele ne desensibilizează și banalizează aceste probleme, întrucât în fiecare an trebuie să găsească povești din ce în ce mai bizare pentru a-și satisface publicul din ce în ce mai blazat.

Ajungem la acel stadiu de desensibilizare în care provocarea durerii și a suferinței a devenit o sursă de divertisment: o plăcere prin intermediari, mai degrabă decât repulsie. Învățăm să ucidem și învățăm să ne placă asta.

Capitolul al treilea

Șobolanii lui B. F. Skinner și condiționarea operantă la sala de jocuri

Când am mers la tabăra de instrucție și am făcut antrenament de luptă individuală, mi s-a spus că, dacă intri într-o ambuscadă, trebuie doar să te întorci spre dreapta — pur și simplu te întorci spre dreapta sau spre stânga, în funcție de direcția din care vine focul, și ataci. Am spus: „Omule, asta e o nebunie. N-aș face niciodată așa ceva. E o prostie.”

Prima dată când am fost luați sub foc, pe Dealul 1044, în cadrul Operațiunii Beauty Canyon din Laos, am făcut-o automat. Exact așa cum te uiți la ceas să vezi cât e ora. Am făcut o întoarcere la dreapta, am atacat dealul — o poziție fortificată cu buncăre de beton, mitraliere și arme automate — și l-am cucerit. Și am ucis — aș estima probabil treizeci și cinci de soldați nord-vietnamezi în timpul atacului, iar noi am pierdut doar trei oameni.

Dar știi, ceea ce te învață nu te tulbură până nu vine momentul să pui în practică, dar rămâne undeva în fundalul minții, ca și cum te-ai întreba: „Ce faci când ajungi la un semn de stop?”. Rămâne undeva în fundalul minții și reacționezi automat.

— Veteran din Vietnam citat în Gwynne Dyer, War

Condiționarea ucigașilor în armată

În bazele de antrenament ale marilor armate ale lumii, națiunile se străduiesc să transforme adolescenții în ucigași. „Lupta” pentru mintea soldatului este una inegală: armatele au avut mii de ani la dispoziție pentru a-și perfecționa meseria, iar subiecții lor au mai puțin de două decenii de experiență de viață. Este un proces fundamental onest, străvechi și reciproc, mai ales în armata americană de astăzi, formată exclusive din voluntari. Soldatul înțelege intuitiv în ce se implică și, în general, încearcă să coopereze „jucând jocul” și ținându-și în frâu individualitatea și entuziasmul adolescentin, iar armata folosește sistematic resursele și tehnologia unei națiuni pentru a-l împuternici și echipa pe soldat să ucidă și să supraviețuiască pe câmpul de luptă. În forțele armate ale majorității armatelor moderne, această aplicare a tehnologiei a atins noi niveluri prin integrarea inovațiilor condiționării operante în metodele tradiționale de instruire.

Condiționarea operantă este o formă superioară de învățare față de condiționarea clasică. A fost inițiată de B. F. Skinner și este asociată de obicei cu experimentele de învățare pe porumbei și șobolani. Imaginea tradițională a unui șobolan într-o cutie Skinner, care învață să apese o bară pentru a obține pelete de hrană, provine din cercetările lui Skinner în acest domeniu. Skinner a respins teoriile freudiene și umaniste privind dezvoltarea personalității și a susținut că orice comportament este rezultatul recompenselor și pedepselor din trecut. Pentru B. F. Skinner, copilul este o tabula rasa, o „tabula rasa”, care poate fi transformat în orice, cu condiția ca un control suficient asupra mediului copilului să fie instituit la o vârstă suficient de fragedă.

În loc să tragă la o țintă centrală, soldatul modern trage la siluete în formă de om care apar pentru scurte perioade de timp în interiorul unei zone de tragere desemnate. Soldații învață că au la dispoziție doar o secundă pentru a lovi ținta, iar dacă o fac corect, comportamentul lor este imediat întărit atunci când ținta cade. Dacă doboară suficiente ținte, soldatul primește o insignă de tir și, de obicei, o permisie de trei zile. După antrenamentul pe poligoanele de tragere în acest mod, se instalează un răspuns automat, condiționat, numit automatism, iar soldatul devine astfel condiționat să răspundă la stimulul corespunzător în maniera dorită. Acest proces poate părea simplu, elementar și evident, dar există dovezi care indică faptul că este unul dintre ingredientele-cheie ale unei metodologii care a crescut rata de tragere de la 15–20% în cel de-al Doilea Război Mondial la 90–95% în Vietnam.

Condiționarea la sala de jocuri video

În sălile de jocuri video, copiii stau cu gura căscată, dar concentrați, în fața mitralierelor și trag în ținte electronice care apar pe ecran. Când apasă pe trăgaci, arma vibrează în mâna lor, se aud focuri de armă, iar dacă nimeresc „inamicul” la care trag, acesta cade la pământ, adesea cu bucăți de carne zburând prin aer.

Distincția importantă între procesul de ucidere care are loc în sălile de jocuri video și cel din armată este că cel din armată se concentrează asupra soldatului inamic, punând un accent deosebit pe asigurarea faptului că soldatul american acționează numai sub autoritate. Totuși, chiar și cu aceste măsuri de siguranță, pericolul unor viitoare masacre de tipul celui de la My Lai în rândul soldaților proveniți dintr-o populație atât de violentă nu trebuie ignorat și, așa cum am văzut în secțiunea „Uciderea și atrocitățile”, forțele armate americane iau măsuri ample pentru a controla, limita și canaliza violența trupelor lor în conflictele viitoare. Jocurile video pe care copiii noștri își desfășoară antrenamentul de luptă nu prevăd nicio sancțiune reală pentru tragerea asupra unei ținte greșite.

Acesta nu este un atac la adresa tuturor jocurilor video. Jocurile video sunt un mediu interactiv. Ele solicită și dezvoltă abilități de învățare prin încercare și eroare și de rezolvare sistematică a problemelor, și învață planificarea, cartografierea și amânarea satisfacției. Observați copiii în timp ce se joacă jocuri video și interacționează cu alți copii din cartierul lor. Pentru părinții crescuți cu o dietă constantă de filme și seriale de comedie, a privi un copil jucându-se „Mario Brothers” ore în șir poate să nu fie deosebit de satisfăcător, dar tocmai asta este ideea. Pe măsură ce se joacă, ei rezolvă probleme și depășesc instrucțiuni care sunt intenționat inadecvate și vagi. Ei fac schimb de strategii de joc, memorează trasee și realizează hărți. Muncesc mult și din greu pentru a obține satisfacția de a câștiga în cele din urmă un joc. Și nu există reclame: nici ispitiri cu dulciuri, nici solicitări de jucării violente și nici mesaje de eșec social dacă nu poartă pantofii sau hainele potrivite.

Poate că am prefera să vedem copiii citind sau făcând mișcare și interacționând cu lumea reală jucându-se afară, dar jocurile video sunt cu siguranță preferabile majorității programelor de televiziune. Dar jocurile video pot fi, de asemenea, excelente în a învăța violența — violență ambalată în același format care a crescut de peste patru ori rata de tragere a soldaților moderni.

Când vorbesc despre încurajarea violenței, nu mă refer la jocurile video în care jucătorul învinge creaturi lovindu-le peste cap. Nici nu mă refer la jocurile în care manevrezi spadasini și arcași pentru a învinge monștri. La limita încurajării violenței se află jocurile în care folosești un joystick pentru a manevra un vizor pe ecran, cu scopul de a ucide gangsteri care apar și trag asupra ta. Tipul de jocuri care încurajează cu siguranță violența sunt cele în care ții efectiv o armă în mână și tragi cu ea asupra unor ținte cu formă umană de pe ecran. Acest tip de jocuri pot fi jucate pe console de jocuri video de acasă, dar de obicei le vezi în sălile de jocuri.

Există o relație directă între realism și gradul de încurajare a violenței, iar cele mai realiste dintre acestea sunt jocurile în care bucăți mari și sângeroase zboară în timp ce tragi asupra inamicului.

Un alt tip de joc, foarte diferit, are o tematică western, în care stai în fața unui ecran video uriaș și tragi cu un pistol asupra unor secvențe reale de film cu „haiduci” pe măsură ce aceștia apar pe ecran. Acest lucru este identic cu programul de antrenament „trage – nu trage” conceput de FBI și utilizat de agențiile de poliție din întreaga țară pentru a instrui și pregăti ofițerii de poliție în utilizarea armelor de foc.

Programul „trage – nu trage” a fost introdus acum aproape douăzeci de ani ca răspuns la escaladarea violenței din societatea noastră, care ducea la o creștere a numărului de decese în rândul ofițerilor de poliție care ezitau să tragă într-o situație reală de luptă. Și, desigur, îl recunoaștem ca o altă formă de condiționare operantă care a reușit să salveze viețile atât ale ofițerilor de poliție, cât și ale trecătorilor nevinovați, întrucât ofițerul se confruntă cu sancțiuni severe dacă trage într-o circumstanță inadecvată. Astfel, programul „trage – nu trage” a servit cu succes atât la încurajarea, cât și la limitarea violenței în rândul ofițerilor de poliție. Echivalentul său din sala de jocuri video nu are astfel de sancțiuni care să limiteze violența. El doar o încurajează.

Cel mai rău urmează să vină. La fel cum filmele au devenit din ce în ce mai realiste în reprezentarea violenței și a morții, la fel s-a întâmplat și cu jocurile video. Intrăm acum într-o eră a realității virtuale, în care porți o cască cu un ecran video în fața ochilor. Pe măsură ce îți întorci capul, ecranul se schimbă exact ca și cum te-ai afla în lumea video. Ții o armă în mână și tragi asupra inamicilor care apar în jurul tău, sau ții o sabie și îi tai și îi înjunghii pe inamicii din jurul tău.

Alvin Toffler, autorul cărții „Future Shock”, afirmă: „Această manipulare a realității ne poate oferi jocuri captivante și divertisment, dar nu va înlocui realitatea cu o realitate virtuală, ci cu o pseudo-realitate, atât de subtil înșelătoare încât va ridica nivelul de suspiciune și neîncredere al publicului dincolo de ceea ce poate tolera orice societate.” Această nouă „pseudo-realitate” va face posibilă reproducerea întregii sângeroșenii și violenței din filmele violente populare, cu excepția faptului că acum tu ești cel care joacă rolul principal, ucigașul, cel care omoară mii de oameni.

Prin condiționarea operantă, B. F. Skinner susținea că poate transforma orice copil în orice își dorește. În Vietnam, forțele armate ale SUA au demonstrat că Skinner avea cel puțin parțial dreptate, folosind cu succes condiționarea operantă pentru a transforma adolescenții în cea mai eficientă forță de luptă pe care a văzut-o vreodată lumea. Iar America pare hotărâtă să folosească metodologia lui Skinner pentru a ne transforma într-o societate extraordinar de violentă.

Capitolul patru

Învățarea socială și modelele de urmat din mass-media

Tabăra de instrucție de bază a fost concepută pentru a submina toate conceptele și convingerile anterioare ale noului recrut, pentru a-i submina valorile civile, pentru a-i schimba conceptul de sine — subjugându-l în întregime sistemului militar.

— Ben Shalit, „Psihologia conflictului și a luptei”

Condiționarea clasică (pavloviană) poate fi realizată cu râme, iar condiționarea operantă (skinneriană) poate fi realizată pe șobolani și porumbei. Dar există un al treilea nivel de învățare de care sunt capabili practic doar primatele și oamenii, și acesta este ceea ce se numește învățare socială.

Acest al treilea nivel de învățare, în forma sa cea mai puternică, se axează în principal pe observarea și imitarea unui model de urmat. Spre deosebire de condiționarea operantă, în învățarea socială nu este esențial ca cel care învață să fie recompensat direct pentru ca procesul de învățare să aibă loc. Ceea ce este important în învățarea socială este înțelegerea caracteristicilor care pot duce la alegerea unui anumit individ ca model de urmat.

Procesele care fac din cineva un model de urmat dezirabil includ:

·      Întărirea vicariantă. Observi că modelul de urmat este întărit într-un mod pe care îl poți experimenta vicariant.

·      Asemănarea cu cel care învață. Percepi că modelul de urmat are o trăsătură cheie care îl face să semene cu tine.

·      Puterea socială. Modelul de urmat are puterea de a recompensa (dar nu o face neapărat).

·      Invidia față de statut. Îl invidiezi pe modelul de urmat pentru recompensele pe care le primește de la alții.

O analiză a acestor procese ne poate ajuta să înțelegem rolul sergentului instructor ca model de urmat în facilitarea violenței în cadrul instruirii militare și ne poate ajuta să înțelegem de ce un nou tip de model de urmat violent este atât de popular în rândul tinerilor americani.

Violența, modelele de urmat și sergenții instructori în instruirea de bază

De acum înainte voi fi mama voastră, tatăl vostru, sora voastră și fratele vostru. Voi fi cel mai bun prieten al vostru și cel mai mare dușman al vostru. Voi fi acolo să vă trezesc dimineața și voi fi acolo să vă învelesc seara. Veți sări când voi spune „broască”, iar când vă voi spune să vă faceți nevoile, singura voastră întrebare va fi „Ce culoare?”. E CLAR?

— Sergentul instructor G., Fort Ord, California, 1974

Există vreun veteran care să nu-și poată închide ochii și să-și imagineze în mod vivid pe sergentul său de instrucție? De-a lungul anilor, o sută de șefi, profesori, instructori, sergenți și ofițeri mi-au dirijat diverse aspecte ale vieții, dar niciunul nu a avut impactul pe care l-a avut sergentul de instrucție G. în acea dimineață rece din 1974.

Armatele lumii au înțeles de mult timp rolul învățării sociale în dezvoltarea agresivității la soldații lor. Pentru a realiza acest lucru, locul ales a fost instrucția de bază, iar instrumentul folosit a fost sergentul de instrucție. Sergentul de instrucție este un model de urmat. El este modelul suprem. Este selectat cu grijă, instruit și pregătit să fie un model care să insufle valorile militare ale agresivității și ascultării. El este, de asemenea, motivul pentru care serviciul militar a reprezentat întotdeauna un factor pozitiv pentru tinerii proveniți din medii delincvente sau defavorizate.

El este invariabil un veteran decorat. Gloria și recunoașterea care i se acordă sunt lucruri pe care recruții le invidiază și le doresc profund. În noul mediu al tinerilor soldați, sergentul de instrucție are o autoritate enormă și omniprezentă, ceea ce îi conferă putere socială. Iar sergentul de instrucție arată ca subordonații săi. Poartă uniforma. Are aceeași tunsoare. Se supune ordinelor. Face aceleași lucruri. Dar le face pe toate bine.

Lecția pe care o predă sergentul de instrucție este că agresiunea fizică reprezintă esența bărbăției și că violența este o soluție eficientă și dezirabilă pentru problemele cu care soldatul se va confrunta pe câmpul de luptă. Dar este foarte important să înțelegem că sergentul de instrucție predă și ascultarea. Pe parcursul instrucției, sergentul de instrucție nu va tolera nici măcar o singură lovitură sau un singur foc tras fără ordin, iar chiar și îndreptarea unei arme descărcate într-o direcție greșită sau ridicarea pumnului la momentul nepotrivit merită cea mai aspră pedeapsă. Nicio națiune nu va tolera soldați care nu se supun ordinelor pe câmpul de luptă, iar nerespectarea ordinelor în luptă este cea mai sigură cale către înfrângere și distrugere.

Acesta este un proces vechi de secole, poate chiar de milenii, esențial pentru a ne asigura că soldații noștri supraviețuiesc și se supun în luptă. În perioada războiului din Vietnam, sergentul de instrucție a transmis o glorificare a uciderii și a violenței cu o intensitate nemaiîntâlnită până atunci. Am făcut-o intenționat. Am făcut-o în mod calculat. Și atâta timp cât vom avea armate, trebuie să continuăm să oferim o formă adecvată de model de urmat dacă vrem ca fiii și fiicele noastre să supraviețuiască pe câmpurile de luptă viitoare.

Modelele de urmat, filmele și un nou tip de erou

Dacă o astfel de „manipulare a minților unor adolescenți impresionabili” este un rău necesar, acceptat doar cu reticență și cu rezerve în cazul soldaților de luptă, cum ar trebui să ne simțim față de aplicarea sa fără discernământ asupra adolescenților civili ai acestei națiuni? Căci asta este ceea ce facem prin modelele de urmat oferite astăzi de industria divertismentului. Dar, în timp ce sergentul de instrucție predă și modelează agresivitatea în spiritul respectării legii și al autorității, agresivitatea predată de noile modele de urmat de la Hollywood nu este limitată de niciun respect față de lege. Și, în timp ce sergentul de instrucție are un impact profund, de o singură dată, efectul cumulativ al unei vieți întregi de expunere la mass-media ar putea foarte bine să fie chiar mai mare decât cel al sergentului de instrucție.

Se știe de mult timp că filmele pot avea un efect negativ asupra unei societăți prin acest proces de modelare a comportamentului. De exemplu, filmului „Nașterea unei națiuni” i s-a atribuit pe scară largă și în mod plauzibil renașterea Ku Klux Klanului. Dar, în general, pe tot parcursul epocii sale de aur, Hollywoodul a înțeles intuitiv potențialul său de a face rău și a acționat în mod responsabil, oferind modele pozitive pentru societate. În filmele de război, western-urile și filmele polițiste din trecut, eroii ucideau doar sub autoritatea legii. Dacă nu, erau pedepsiți. În final, personajul negativ nu era niciodată răsplătit pentru violența sa și primea întotdeauna ceea ce merita pentru crimele sale. Mesajul era simplu: nimeni nu este mai presus de lege, crima nu se plătește, iar pentru ca violența să fie acceptabilă, ea trebuie să se încadreze în limitele legii. Eroul era răsplătit pentru că respecta legea și își canaliza dorința de răzbunare prin intermediul autorității legii. Spectatorul se identifica cu eroul și se simțea împuternicit indirect de fiecare dată când eroul era răsplătit. Iar spectatorii părăseau sala de cinema simțindu-se bine în pielea lor și având sentimentul existenței unei lumi juste și respectuoase față de lege.

Însă astăzi există un nou tip de erou în filme, un erou care acționează în afara legii.

Răzbunarea este un concept mult mai vechi, mai întunecat, mai atavic și mai primitiv decât legea, iar acești noi anti-eroi sunt înfățișați ca fiind motivați și răsplătiți pentru ascultarea față de zeii răzbunării, mai degrabă decât față de cei ai legii. Unul dintre rezultatele acestui nou cult al răzbunării în societatea americană poate fi observat în atentatul cu bombă din Oklahoma City, iar dacă ne uităm în oglinda oferită de ecranul televizorului, reflexia pe care o vedem este cea a unei națiuni care regresează de la o societate a legii la una a violenței, a justițiarilor și a răzbunării.

Iar dacă America are o forță de poliție care pare incapabilă să-și stăpânească violența și o populație care (după ce a văzut înregistrarea video cu Rodney King și LAPD) a învățat să se teamă de forțele de poliție, atunci motivul poate fi găsit în industria divertismentului. Priviți modelele de urmat, priviți arhetipurile cu care au crescut ofițerii de poliție. „Dirty Harry” al lui Clint Eastwood a devenit arhetipul unei noi generații de ofițeri de poliție care nu erau constrânși de lege, iar când noua generație de polițiști de la Hollywood a fost răsplătită pentru că a pus răzbunarea mai presus de lege, publicul a fost, la rândul său, răsplătit indirect pentru același comportament.

Hrănind publicul cu un flux constant de întărire prin intermediul unor astfel de modele de urmat răzbunătoare și fără respect pentru lege, aceste filme pregătesc societatea noastră pentru acceptarea unui tip de model de urmat cu adevărat hidos și sociopatic. Esența acestui nou tip de model de urmat este un criminal brutal și, de obicei, dotat cu puteri supranaturale, care este înfățișat torturând și ucigând în mod grafic victime nevinovate.

În aceste filme nu există, de obicei, nicio încercare reală de a le prezenta pe victime ca fiind infractori; este, în general, acceptabil să li se justifice moartea ca fiind meritată din cauza snobismului sau a jignirilor sociale pe care le-au provocat altora (ca în filmul clasic de groază Carrie, care a dat naștere la zeci de alte filme, turnate din același tipar) sau din cauza apartenenței lor la un anumit grup social sau la o clasă socială disprețuită de marea majoritate a publicului țintă tânăr. În aceste filme, spectatorii primesc o satisfacție prin uciderea indirectă a persoanelor din viața lor care i-au snobit social sau i-au „dissat” (le-au arătat lipsă de respect) în alt mod. Iar, în viața reală, tinerii și bandele din America intensifică violența în țara noastră, pe măsură ce învață să ia legea în propriile mâini și să aplice „dreptatea” celor care îi „dissează”.

La un nivel inferior se află modelele de imitat care ucid fără nici măcar o urmă de justificare aparentă. Fiind desensibilizată de genul de filme descrise mai sus, o parte a populației noastre este dispusă să accepte modele de imitat care ucid fără niciun motiv. Întărirea prin imitație nu reprezintă aici nici măcar răzbunarea pentru presupuse jigniri sociale, ci pur și simplu măcelul și suferința de dragul lor și, în ultimă instanță, de dragul puterii.

Observați succesiunea din această spirală descendentă a modelelor de comportament vicare. Am început cu cei care ucideau în limitele legii. Undeva pe parcurs, am început să acceptăm modele de comportament care „trebuiau” să încalce legea pentru a ucide criminali despre care știm că „meritau să moară”, apoi modele de comportament vicare care ucideau ca răzbunare pentru jigniri sociale din adolescență, iar apoi modele de comportament care ucid complet fără provocare sau scop.

La fiecare pas am fost întăriți indirect prin împlinirea celor mai întunecate fantezii ale noastre. Această nouă generație de modele de urmat deține, de asemenea, putere socială: puterea de a face orice doresc într-o societate descrisă ca fiind rea și demnă de pedeapsă. Aceste modele de urmat transcend regulile societății, ceea ce le conferă un „statut” de invidiat de către o parte a societății care a ajuns să adore această nouă generație de celebrități. Și, desigur, am observat o asemănare între elev și furia modelului de urmat. O furie resimțită de majoritatea oamenilor față de jignirile și presupusele nedreptăți pe care le suferă din partea societății, dar care este deosebit de intensă în adolescență.

Creșterea numărului de divorțuri, de mame adolescente și de familii monoparentale în societatea noastră a fost adesea remarcată și deplânsă, dar un efect secundar puțin observat al acestei tendințe a fost acela de a face copiii americani și mai susceptibili la această nouă categorie de modele de comportament violente. În familia nucleară tradițională există o figură paternă stabilă – care servește drept model de comportament pentru băieții tineri. Băieții care cresc fără o figură masculină stabilă în viața lor caută cu disperare un model de comportament. Modelele puternice, influente și cu statut înalt, precum cele prezentate în filme și la televizor, umplu vidul din viețile lor. Le-am luat tații și i-am înlocuit cu noi modele de urmat, a căror reacție de succes la orice situație este violența. Și apoi ne mirăm de ce copiii noștri au devenit din ce în ce mai violenți.

Capitolul cinci

Resensibilizarea Americii

De-a lungul acestei cărți am observat factorii relevanți din cadrul pregătirii militare. Bărbații sunt recrutați la o vârstă în care sunt maleabili din punct de vedere psihologic. Sunt distanțați psihologic de inamic, învățați să urască și să dezumanizeze. Li se impune amenințarea autorității, iertarea și presiunea grupului. Chiar și așa, ei opun rezistență și au dificultăți în a ucide. Trag în aer; își găsesc sarcini nonviolente cu care să se ocupe. Așadar, trebuie încă condiționați. Condiționarea este uimitor de eficientă, dar există un preț psihologic de plătit.

În această ultimă secțiune am aplicat ceea ce am învățat despre uciderea pe câmpul de luptă pentru a înțelege mai bine uciderea în societatea noastră. Filmele violente vizează tinerii, atât bărbați, cât și femei, același public pe care armata l-a identificat ca fiind cel mai susceptibil pentru scopurile sale de ucidere. Jocurile video violente îi condiționează pe tineri să tragă asupra oamenilor. Industria divertismentului condiționează tinerii exact în același mod în care o face armata. Societatea civilă imită tehnicile de instruire și condiționare ale armatei pe propriul risc.

La aceasta se adaugă destrămarea familiei. Copiii din toate straturile economice nu mai au acasă niciun cenzor, sfătuitor sau model de urmat. Ei se îndreaptă către colegii lor ca figuri de autoritate. În unele cazuri, își găsesc o familie în bande.

Și mai există factori care creează o distanță psihologică în societatea noastră. Societatea americană este din ce în ce mai divizată pe criterii de rasă, gen și așa mai departe. A devenit compartimentată. Oamenii din ghetouri părăsesc rar propriile zone — lumea mai largă, țara mai mare, le este străină. Situația este inversă în cazul claselor de mijloc și superioare. Aceștia călătoresc peste tot, cu excepția zonelor sărace — pe care le evită cu teamă. Este destul de ușor să mențină această distanță. Se deplasează cu mașinile lor; locuiesc în suburbii și mănâncă în restaurante elegante. Separarea nu este la fel de stridentă ca în cazul soldatului care învață să-și considere inamicul un animal sau să se refere la el ca la un „gook”, dar există o distanță.

Singurul punct de legătură din societatea noastră este mass-media. Mass-media, care ar trebui să acționeze pentru a ne apropia, servește la a ne despărți: condiționând și învățând violența, alimentând instinctele noastre cele mai întunecate și hrănind națiunea cu stereotipuri violente care ne alimentează cele mai adânci temeri.

Ne aflăm, fără îndoială, pe drumul spre ruină și avem nevoie disperată să găsim drumul spre casă din acest loc întunecat și înfricoșător în care am ajuns.

Drumul spre ruină

Și în acea stare naturală, nu există arte; nu există literatură; nu există societate; și, ceea ce este cel mai grav dintre toate, există teamă continuă și pericolul unei morți violente; iar viața omului este solitară, săracă, urâtă, brutală și scurtă,

— Thomas Hobbes, „Leviathan”

Unii ar susține că filmele moderne, ultraviolente, și echivalentele lor din lumea jocurilor video, analizate aici, servesc ca o formă de sublimare care va face ca violența și războiul să devină depășite. „Sublimarea” este un termen inventat de Sigmund Freud, care se referă la transformarea impulsurilor și dorințelor inacceptabile în ceva dezirabil din punct de vedere social: preluarea impulsurilor întunecate și inacceptabile ale id-ului și redirecționarea lor către sublim. Astfel, cineva cu dorința de a tăia corpuri poate deveni chirurg, sau cineva cu un impuls inacceptabil către violență își poate canaliza energia către sport, armată sau forțele de ordine. Dar vizionarea filmelor nu este sublimare.

Industria divertismentului nu oferă o canalizare a energiei acceptabilă din punct de vedere social.

Într-adevăr, în general se consumă foarte puțină energie în recepția pasivă a programelor de televiziune și a filmelor. Iar acest lucru cu greu poate fi considerat un canal social acceptabil sau dezirabil pentru canalizarea energiilor. Cu excepția cazului în care a devenit social dezirabil să ucizi în afara autorității legii sau să omori victime nevinovate — ceea ce, în lumea distorsionată a industriei divertismentului, s-a întâmplat.

Dacă violența din televiziune și filme ar fi o formă de sublimare și dacă ar fi măcar eficientă, atunci violența pe cap de locuitor ar trebui să scadă. În schimb, aceasta s-a multiplicat de aproape șapte ori în decursul aceleiași generații în care această presupusă sublimare a devenit disponibilă. Nu este sublimare, nici măcar divertisment neutru. Este condiționare clasică, condiționare operantă și învățare socială, toate orientate spre violența care permite o întreagă societate.

Când echipa noastră olimpică de hochei din 1992 a dat dovadă de un nivel de anarhie, violență și agresivitate nemaiîntâlnit până atunci în astfel de competiții, ar fi trebuit să începem să ne punem întrebări. Când mama unei majorete de liceu a fost condamnată pentru că a angajat un asasin plătit să o ucidă pe rivala fiicei sale pentru echipa de majorete, și când „garda de corp” a încercat să elimine concurența mutilând o adversară, ar fi trebuit să începem să înțelegem că aceasta este o societate din ce în ce mai condiționată să recurgă la violență ca răspuns la toate dificultățile sale.

Și drumul spre casă: resensibilizarea Americii

Puterea masculină, dominația masculină, masculinitatea, sexualitatea masculină, agresivitatea masculină nu sunt determinate biologic. Ele sunt condiționate. Ceea ce este condiționat poate fi decondiționat. Omul se poate schimba.

— Catherine Itzin, „Pornografia: femeile, violența și libertățile civile”

Deci, care este răspunsul? Care este drumul spre casă din acest loc întunecat și înfricoșător în care am ajuns?

Poate că a sosit momentul să începem „resensibilizarea” Americii.

Când autorii Constituției SUA au redactat al doilea amendament, garantând dreptul de a deține și purta arme, nu și-au imaginat niciodată că noțiunea de „arme” ar putea include într-o zi arme de distrugere în masă capabile să vaporizeze orașe întregi. În același mod, până spre sfârșitul acestui secol, nimeni nu și-a imaginat vreodată că dreptul la libertatea de exprimare ar putea include mecanisme de condiționare și desensibilizare în masă. În anii 1930, societatea noastră a început pentru prima dată să ia în considerare necesitatea de a controla accesul la explozivi puternici, iar astăzi nici chiar cel mai înverșunat apărător al drepturilor din Al Doilea Amendament nu ar pleda pentru deținerea privată a camioanelor de închiriat pline cu explozivi puternici, artilerie, gaz nervos sau arme nucleare. În același mod, poate că a sosit momentul ca societatea să ia în considerare prețul plătit pentru implicațiile tehnologiei asupra unor drepturi din Primul Amendament.

Nu este nevoie să se restricționeze presa scrisă mai mult decât este nevoie să se controleze cuțitele Bowie, tomahawk-urile sau puștile cu cremene, dar ar putea exista o justificare pentru controlul tehnologiei care depășește presa scrisă și puștile cu cremene. Cu cât tehnologia este mai avansată, cu atât este mai mare nevoia de control. În domeniul tehnologiei armamentului, aceasta înseamnă controlul explozivilor, al artileriei și al mitralierelor, și ar putea însemna că a sosit momentul să se ia în considerare controlul puștilor de asalt sau al pistoalelor. În domeniul tehnologiei mass-media, aceasta ar putea însemna că a sosit momentul să se ia în considerare controlul televiziunii, al filmelor și al jocurilor video.

Tehnologia a înregistrat progrese spectaculoase în diverse moduri care schimbă contextul violenței în societatea noastră. Astăzi, tehnologia a permis distribuirea unei varietăți mult mai largi de forme de divertisment: filme, televiziune, videoclipuri, jocuri video, televiziune multimedia și interactivă, reviste de specialitate și internetul. Rezultatul este că divertismentul este acum o activitate privată. În multe cazuri, acest lucru este benefic, dar în multe alte cazuri a avut potențialul de a dezvolta, alimenta și menține patologii individuale. Avem o tradiție veche de două sute de ani de a proteja dreptul la libertatea de exprimare și dreptul de a deține arme. Evident, însă, părinții fondatori nu au avut în vedere acești factori (cu atât mai puțin condiționarea operantă!) atunci când au redactat Constituția.

Criticul media Michael Medved consideră că o anumită formă de cenzură (fie autocenzură, fie cenzură oficială, legală) este iminentă și că acest lucru s-ar putea să nu fie chiar atât de rău, subliniind că epoca cenzurii la Hollywood a fost, de asemenea, epoca celei mai înalte măiestrii artistice, care a dat naștere unor filme precum „Pe aripile vântului” și „Casablanca”. Așa cum a afirmat Simon Jenkins într-un editorial din „The Times” din Londra:

Cenzura este o reglementare externă și, prin urmare, un anatema pentru profesioniști. Totuși, o astfel de sancțiune este răspunsul natural al comunității la ceea ce simte că i-ar putea amenința stabilitatea, fie că este vorba de alimente contrafăcute, droguri periculoase, arme sau filme care incită la rele sociale. Regizorii, la fel ca toți artiștii, revendică o scutire de la o astfel de sancțiune. Ei sunt observatori din afara societății care privesc în interior. Dar această scutire este acordată pe termen limitat. Nu este un drept de proprietate absolută. Poate fi retrasă.

Însă drumul spre resensibilizare nu trece probabil prin cenzura formală. Este posibil să existe un loc legitim pentru noi legi și constrângeri legale în viitorul nostru, dar o formă de opresiune nu poate fi niciodată cu adevărat atenuată de alte forme de opresiune, iar în societatea video de astăzi ar fi dificil să înăbușim complet toate manifestările care încurajează violența. Cu toate acestea, am putea găsi compromisuri care să ne readucă pe drumul spre a deveni genul de societate pe care majoritatea dintre noi o dorește, respectând în același timp drepturile celorlalți. Ceea ce este necesar nu este cenzura, cel puțin nu cenzura în sens juridic sau legislativ.

Există un argument solid pentru schimbarea modului în care privim și aplicăm drepturile din Primul Amendament, dar eu nu îl susțin. Cred, totuși, că a sosit momentul ca societatea noastră să condamne (nu să cenzureze) pe cei care exploatează violența în scopul obținerii de profit. În cuvintele lui A. M. Rosenthal, trebuie să „ne îndepărtăm complet de acești oameni urâți, învingându-i prin refuzul de a le acorda toleranță sau respectabilitate”.

Ceea ce trebuie să înțelegem este că societatea noastră este prinsă într-o spirală patologică, cu toate forțele care o trag spre interior, într-un ciclu din ce în ce mai strâns de violență și distrugere.

Rețeta pentru resensibilizare este la fel de complexă și de interacțională precum a fost drumul care ne-a condus la starea noastră sumbră actuală. Armele, drogurile, sărăcia, bandele, războiul, rasismul, sexismul și distrugerea familiei nucleare sunt doar câțiva dintre factorii care pot contribui la devalorizarea vieții umane. Dezbaterile actuale privind eutanasia, avortul și pedeapsa cu moartea indică faptul că suntem divizați în ceea ce privește etica vieții și a morții. Într-o măsură mai mare sau mai mică, fiecare dintre acești factori contribuie la a ne trage spre distrugere, iar orice luptă cuprinzătoare împotriva criminalității trebuie să îi ia în considerare pe toți. Dar acești factori au existat dintotdeauna. Noul factor care acționează astăzi este același factor care a crescut rata de tragere de la 15–20% în cel de-al Doilea Război Mondial la 90–95% în Vietnam. Noul factor este desensibilizarea și încurajarea uciderii în mass-media.

Producătorii de programe de televiziune au încercat întotdeauna să revendice „ce e mai bun din două lumi incomod de contradictorii”, după cum spune Michael Medved. Nu este deloc o idee nouă sau profundă să subliniem că directorii de televiziune susțin de ani de zile că nu sunt capabili să ne influențeze acțiunile sau să ne schimbe comportamentul, dar de zeci de ani marile corporații americane le-au plătit miliarde de dolari pentru câteva secunde sau un minut mizerabil, tocmai pentru a face exact acest lucru. În fața sponsorilor, directorii din mass-media susțin că doar câteva secunde bine plasate pot controla modul în care America își va cheltui banii câștigați cu greu. Însă în fața Congresului și a altor agenții de supraveghere, aceștia susțin că nu sunt responsabili pentru faptul că determină telespectatorii să-și schimbe modul în care vor reacționa la orice circumstanță încărcată emoțional și potențial violentă în care s-ar putea afla ulterior. Și asta în ciuda faptului că, începând din 1994, au existat peste două sute de studii care demonstrează corelația dintre televiziune și violență. [3]

Acest ansamblu de dovezi științifice împotriva mass-mediei este copleșitor. În martie 1994, profesoara Elizabeth Newson, șefa unității de dezvoltare a copilului de la Universitatea din Nottingham, în Anglia, a publicat un raport semnat de douăzeci și cinci de psihologi și pediatri. Aceștia au scris:

Mulți dintre noi prețuim idealurile noastre liberale privind libertatea de exprimare, dar începem acum să simțim că am fost naivi în eșecul nostru de a prevedea amploarea materialelor dăunătoare și disponibilitatea lor mult prea liberă pentru copii. Prin restricționarea vizionării acestor materiale acasă, societatea trebuie să-și asume responsabilitatea necesară de a proteja copiii de acestea, la fel ca de alte forme de abuz asupra copiilor.

Prin solicitarea unei legislații care să limiteze accesul la „filmele violente”, profesoara Newson și colegii săi au stârnit o furtună de controverse în Marea Britanie. De asemenea, ei au devenit cei mai recenți dintr-o serie de oameni de știință care s-au alăturat public rândurilor tot mai numeroase ale celor convinși de cercetările științifice care leagă violența din mass-media de infracțiunile violente.

În numărul din primăvara anului 1993 al revistei „The Public Interest”, dr. Brandon Canterwall, profesor de epidemiologie la Universitatea din Washington, a sintetizat caracterul copleșitor al acestui ansamblu de dovezi. Raportul său s-a concentrat asupra efectului televiziunii atunci când aceasta a fost introdusă în comunitățile rurale izolate din Canada și când emisiunile TV în limba engleză au fost permise în Africa de Sud în 1975, după ce fuseseră interzise anterior de guvernul vorbitor de afrikaans. În fiecare dintre aceste cazuri, infracțiunile violente comise de copii au crescut spectaculos.

Canterwall subliniază că impulsurile agresive, ca majoritatea fenomenelor umane, sunt distribuite de-a lungul unei curbe în formă de clopot, iar efectul semnificativ al oricărei schimbări se va manifesta la extremități. El observă:

Este un efect intrinsec al unei astfel de distribuții în „curba clopotului” faptul că mici schimbări ale mediei implică schimbări majore la extreme. Astfel, dacă expunerea la televiziune determină 8% din populație să treacă de la un nivel de agresivitate sub medie la unul peste medie, rezultă că rata omuciderilor se va dubla.

Din punct de vedere statistic, o creștere a predispoziției agresive la 8% din populație este foarte mică. Orice valoare sub 5% nici măcar nu este considerată semnificativă din punct de vedere statistic. Dar, din punct de vedere uman, impactul dublării ratei omuciderilor este enorm.

Canterwall concluzionează:

Dovezile indică faptul că, dacă, ipotetic, tehnologia televiziunii nu ar fi fost dezvoltată niciodată, astăzi ar exista cu 10. [000] de omucideri mai puține în fiecare an în Statele Unite, cu 70. [000] de violuri mai puține și cu 700. [000] de agresiuni cu vătămare corporală mai puține. Criminalitatea violentă ar fi la jumătate față de nivelul actual.

Dovezile sunt pur și simplu copleșitoare. Comisia pentru violență și tineret a Asociației Americane de Psihologie a concluzionat în 1993 că „nu există absolut nicio îndoială că nivelurile mai ridicate de expunere la violență la televizor sunt corelate cu o acceptare crescută a atitudinilor agresive și cu un comportament agresiv sporit”.

În cele din urmă, în fața tuturor acestor dovezi, dezglamorizarea și condamnarea violenței în mass-media sunt inevitabile. Acest lucru se va întâmpla pur și simplu din instinct de autoapărare, pe măsură ce societatea noastră se ridică împotriva favorizării infracțiunilor violente care ne distrug viețile, orașele și civilizația. Când va avea loc, acest proces va fi probabil similar cu dezglamorizarea drogurilor și a tutunului care a avut loc în ultimii ani, și din motive foarte similare.

De-a lungul istoriei, națiunile, corporațiile și indivizii au folosit concepte care sună nobil, precum drepturile statelor, lebensraum, economia de piață liberă și drepturile prevăzute de Primul sau Al Doilea Amendament, pentru a-și masca acțiunile, dar, în cele din urmă, ceea ce fac este în interesul propriu, iar rezultatul — intenționat sau nu — este uciderea unor bărbați, femei și copii nevinovați. Aceștia participă la o diluare a responsabilității, referindu-se la ei înșiși ca „industria tutunului” sau „industria divertismentului”, iar noi le permitem acest lucru; însă, în ultimă instanță, sunt indivizi care iau decizii morale individuale de a participa la distrugerea concetățenilor lor.

Valul de violență din ce în ce mai puternic din societatea noastră trebuie oprit. Fiecare act de violență generează niveluri tot mai mari de violență, iar la un moment dat, duhul nu mai poate fi băgat înapoi în sticlă. Studiul uciderii în luptă ne învață că soldații care au avut prieteni sau rude răniți sau uciși în luptă sunt mult mai predispuși să ucidă și să comită crime de război. Fiecare persoană rănită sau ucisă de violența criminală devine un punct focal pentru violență ulterioară din partea prietenilor și familiei sale. Fiecare act distructiv erodează stăpânirea de sine a celorlalți oameni. Fiecare act de violență roade țesătura societății noastre ca un cancer, răspândindu-se și reproducându-se în cicluri tot mai ample de groază și distrugere. Spiritul violenței nu poate fi niciodată cu adevărat băgat înapoi în sticlă. El poate fi oprit doar aici și acum, iar abia atunci poate începe procesul lent de vindecare și resensibilizare.

Este posibil. S-a mai făcut în trecut. După cum observă Richard Heckler, există un precedent pentru limitarea tehnologiei care facilitează violența. A început cu grecii clasici, care timp de patru secole au refuzat să folosească arcul și săgeata, chiar și după ce au fost familiarizați cu ele într-un mod extrem de neplăcut de către arcașii persani.

În cartea Giving Up the Gun, Noel Perrin povestește cum japonezii au interzis armele de foc după ce acestea le-au fost aduse de portughezi în secolul al XVI-lea. Japonezii au recunoscut rapid că utilizarea militară a prafului de pușcă amenința însăși structura societății și a culturii lor și au acționat cu fermitate pentru a-și apăra modul de viață. Conducătorii militari japonezi aflați în conflict au distrus toate armele existente și au pedepsit cu moartea producția sau importul oricăror arme noi. Trei secole mai târziu, când comodorul Perry i-a forțat pe japonezi să-și deschidă porturile, aceștia nici măcar nu dispuneau de tehnologia necesară pentru fabricarea armelor de foc. În mod similar, chinezii au inventat praful de pușcă, dar au ales să nu-l folosească în război.

Însă cele mai încurajatoare exemple de restricționare a tehnologiilor letale au avut loc toate în acest secol. După experiența tragică a utilizării gazelor otrăvitoare în Primul Război Mondial, lumea a respins în general folosirea acestora de atunci încoace. Tratatul privind interzicerea testelor nucleare atmosferice este încă în vigoare după aproape trei decenii, interdicția privind desfășurarea armelor antisatelit rămâne fermă după două decenii, iar Statele Unite și fosta URSS reduc în mod constant cantitatea de arme nucleare de peste un deceniu. Așa cum am redus amploarea instrumentelor de distrugere în masă, la fel putem reduce și amploarea instrumentelor de desensibilizare în masă.

Heckler subliniază că a existat „o serie aproape neobservată de precedente privind reducerea tehnologiei militare din motive morale”, precedente care ne ajută să înțelegem că avem de fapt de ales în ceea ce privește modul în care percepem războiul, uciderea și valoarea vieții umane în societatea noastră. În ultimii ani, am exercitat această alegere pentru a ne îndepărta de pragul distrugerii nucleare. În același mod, societatea noastră se poate îndepărta de tehnologia care permite uciderea. Educația și înțelegerea reprezintă primul pas. Rezultatul final ar putea fi acela că vom ieși din acești ani întunecați ca o societate mai sănătoasă și mai conștientă de sine.

Dacă nu reușim să facem acest lucru, ne rămân doar două rezultate posibile: să urmăm calea mongolilor și a celui de-al Treilea Reich sau calea Libanului și a Iugoslaviei. Niciun alt rezultat nu este posibil dacă generațiile succesive continuă să crească din ce în ce mai insensibile la suferința semenilor lor. Trebuie să repunem siguranța în societatea noastră.

Trebuie să înțelegem, așa cum nu am înțeles niciodată până acum, de ce oamenii luptă și ucid și, la fel de important, de ce nu o fac. Numai pe baza înțelegerii comportamentului uman putem spera să-l influențăm. Esența acestei cărți a fost aceea că există o forță în interiorul omului care îi va determina pe oameni să se revolte împotriva uciderii, chiar cu riscul propriilor vieți. Această forță a existat în om de-a lungul întregii istorii consemnate, iar istoria militară poate fi interpretată ca o înregistrare a încercării societății de a-și forța membrii să-și depășească rezistența pentru a ucide mai eficient în luptă.

Dar acea forță a vieții, Erosul lui Freud, este contrabalansată de Thanatos, forța morții. Și am văzut cât de omniprezentă și de constantă a fost lupta dintre aceste două forțe de-a lungul istoriei.

Am învățat cum să activăm Thanatosul. Știm cum să dezactivăm siguranța psihologică a ființelor umane aproape la fel de ușor cum ai comuta o armă de la „sigur” la „foc”. Trebuie să înțelegem unde și ce este acea siguranță psihologică, cum funcționează și cum să o reactivăm. Acesta este scopul „killologiei”, și acesta a fost scopul acestei cărți.

Note

SECȚIUNEA II: UCIDEREA ȘI TRAUMA DE LUPTĂ

·      Informațiile din această secțiune au fost preluate în mare parte din lucrarea lui Gabriel, No More Heroes, care, la rândul său, s-a bazat în mare parte pe Manualul de diagnostic și statistică al Asociației Americane de Psihiatrie și pe Psihiatria militară: o perspectivă comparativă, o antologie pe care a editat-o.

·      Cauza sindromului de stres posttraumatic (PTSD) este asociată în primul rând cu natura structurii de sprijin de care beneficiază soldatul la întoarcerea în societate după luptă. Această secțiune se concentrează în principal asupra naturii și etiologiei cazurilor psihiatrice survenite în timpul luptelor. Sindromul de stres posttraumatic este un tip distinct de afecțiune psihiatrică, care va fi abordat în detaliu în secțiunea acestui studiu intitulată „Uciderea în Vietnam”.

·      Este important de menționat aici că, deși absența victimelor psihiatrice de pe câmpul de luptă în rândul personalului medical s-a confirmat în toate războaiele despre care dispun de date, Vietnamul a reprezentat o excepție, întrucât incidența tulburării de stres post-traumatic pare să fi fost mai ridicată în rândul personalului medical. Consider că acest lucru s-a datorat naturii unice a ceea ce s-a întâmplat după întoarcerea veteranilor din acel război, iar acest aspect îl vom analiza mai în detaliu în secțiunea „Uciderea în Vietnam”.

·      Frankl (1959), Bettelheim (1960) și Davidson (1967) sunt doar câțiva dintre numeroșii cercetători care au studiat impactul psihologic al acestui mediu.

·      De exemplu, Weinberg (1946), Weinstein (1947, 1973) și Spiegel (1973).

·      Acesta este un fragment din „No Man’s Land” („Tărâmul nimănui”) al veteranului din Primul Război Mondial James H. Knight-Adkin, o poezie puternică care reușește superb să transmită o parte din ororile dilemei soldatului:

„No Man’s Land” este o priveliște înfiorătoare la zori, în lumina cenușie și palidă... Și niciodată nu trece pe acolo vreo ființă vie să simtă prospețimea aerului dimineții; Doar câteva bucăți de lut putrezit, care ieri erau prieteni sau dușmani...

Dar „No Man’s Land” este o priveliște fantomatică Când patrulele se târăsc pe acolo în miezul nopții; Germani sau britanici, belgieni sau francezi, îți joci viața cu moartea când treci șanțul. Când „rapidul”, ca licuricii în întuneric, se strecoară pe parapet, scânteie cu scânteie, și te arunci la adăpost ca să-ți ții capul cu fața pe pieptul celor morți de patru luni.

Omul care se aventurează în Țara Nimănui este urmărit de umbre de o parte și de alta. Când lumina rachetei de semnalizare, pe măsură ce explodează deasupra capului, sperie șobolanii cenușii care se hrănesc cu morții, iar explozia unei bombe sau o lovitură de baionetă ar putea răspunde la click-ul siguranței tale, pentru patrula singuratică, cu viața în mâini, caută sânge în Ținutul Nimănui.

SECȚIUNEA III: UCIDEREA ȘI DISTANȚA FIZICĂ

·      Pentru a înțelege cum a fost posibil ca naziștii și asirienii să ucidă la acest capăt „extrem” al spectrului, consultați Secțiunea V, „Uciderea și atrocitățile”.

·      Citat dintr-un articol de R. K. Brown. Acestea sunt extrase din rapoarte post-operaționale care descriu activitățile sergentului de primă clasă (în rezervă) Adelbert F. Waldron, căruia, în timpul misiunii sale ca lunetist folosind o lunetă starlight și un amortizor de zgomot (silențios) pe pușca sa M14 de competiție, i s-au atribuit 113 victime confirmate și 10 urme de sânge în cinci luni în Vietnam. Faima lui Waldron s-a răspândit, iar lui i s-a dat numele de război Daniel Boone. Se pare că și Vietcongul a fost impresionat de priceperea sa și a pus un preț de cincizeci de mii de dolari pe capul său. La douăsprezece ore după ce Serviciul de Informații al Armatei a descoperit că Waldron fusese identificat și că se oferise o recompensă pentru scalpul său, acesta se afla deja într-un avion care părăsea Vietnamul.

·      Acest lucru a fost menționat și în alte părți, dar merită repetat faptul că distribuția pe scară largă a armelor automate în Vietnam este probabil responsabilă în mare măsură pentru acest număr mare de focuri trase pe ucidere. O mare parte din aceste focuri a constat, de asemenea, în foc de acoperire și recunoaștere prin foc. Iar o mare parte a fost efectuată cu arme deservite de echipaje (de exemplu, mitraliere de pluton, mitralieri de la ușile elicopterelor și mini-mitraliere montate pe aeronave care trăgeau mii de cartușe pe minut), care, așa cum s-a menționat anterior, trag aproape întotdeauna. Dar chiar și atunci când se iau în considerare acești factori, faptul că s-a tras atât de mult și că atât de mulți soldați erau dispuși să tragă indică faptul că în Vietnam se întâmpla ceva diferit și neobișnuit. Acest subiect este abordat în detaliu mai târziu în această carte, în secțiunea „Uciderea în Vietnam”.

·      O analiză detaliată a acestor etape ale unei ucideri poate fi găsită în secțiunea intitulată „Etapele reacției de ucidere”.

·      Stewart încheie articolul cu această frază. Obiectul povestirii sale, punctul culminant. Esența acestui articol lung pare să fie această frază care exprimă amploarea empatiei sale față de victimă și îi oferă puțină liniște: „acea privire dură dispăruse din ochii lui înainte să moară”. Mesajul pe care îl putem desprinde din aceasta este că îi păsa profund de ceea ce gândea despre el acest membru al VC pe moarte și de ceea ce gândește cititorul despre el. Dacă îl căutăm, vom găsi, iar și iar, în aceste narațiuni despre ucidere, acest mesaj subiacent al (1) empatiei scriitorului față de victima sa și (2) unei preocupări profunde pentru ceea ce gândește cititorul despre scriitor. Vom aborda aceste aspecte mult mai detaliat în secțiunea „Uciderea în Vietnam”.

·      Însă grecii au refuzat să folosească arme de aruncat „nebărbătești”, iar sulițele și pilumurile cu design unic, aruncate în salve de soldații romani — combinate cu pregătirea superioară a romanilor în lovirea cu sabia, manevrabilitatea lor pe câmpul de luptă și folosirea conducătorilor — au permis, în cele din urmă, legiunilor romane profesionale să învingă soldații-cetățeni ai falangei grecești.

·      Totuși, chiar și cu toată accentul pus pe rănile prin înjunghiere, se pare că mulți soldați romani încă tăiau și ciopârțeau inamicul, deoarece citim constant despre soldați inamici care suferă multiple răni prin tăiere ca urmare a confruntărilor lor cu legiunile romane. În „Comentariile sale despre Războiul Galic”, Cezar menționează cum, după o bătălie, inamicul, „în cele din urmă, epuizat de răni,... a început să se retragă”.

·      Este interesant de remarcat că noua baionetă M16 a Armatei SUA este un dispozitiv cu spatele zimțat, care arată foarte periculos.

·      Unii ar susține că scrierea despre astfel de tehnici ezoterice de ucidere într-un forum public este un act inadecvat, întrucât acestea devin acum „imaginabile”. În unele organizații de arte marțiale, dezvăluirea unor astfel de tehnici „secrete” sau „de nivel înalt” poate duce la măsuri disciplinare și cenzură. Întregul subiect al modelării violenței și al transformării inimaginabilului în imaginabil este abordat în secțiunea „Uciderea în America”. De fapt, trebuie remarcat și faptul că structura craniului și a orbitei oculare îngreunează pătrunderea în creier, iar eu cred că, având în vedere publicul potențial, beneficiul asociat utilizării acestui exemplu în acest context depășește cu mult orice potențial prejudiciu.

·      Permiteți-mi să fac o mică precizare în legătură cu toate acestea. Freud a făcut observații similare cu privire la homosexualitatea latentă a bărbaților care fumau trabucuri mari, dar, fiind el însuși fumător de trabuc, Freud s-a grăbit să adauge că „uneori un trabuc este doar un trabuc”. În același mod, permiteți-mi să adaug pur și simplu, în calitate de soldat și de proprietar de armă, că uneori o armă este... doar o armă.

SECȚIUNEA V: UCIDEREA ȘI ATROCITĂȚILE

Singura altă dată când am auzit vorbindu-se despre acest proces a fost de la un comandant de escadrilă britanic deosebit de perspicace și neobișnuit de introspectiv, din Războiul din Golf. El a remarcat că echipajele de la sol ale RAF care îi susțineau escadrila se simțeau ca niște „impostori”, deoarece locuiau într-un hotel, nu se apropiau personal de inamic și nu suferiseră încă niciun atac cu rachete Scud irakiene. Cu toate acestea, se aflau la doar câteva sute de metri de unitatea Gărzii Naționale a SUA care a fost lovită ulterior de un atac cu rachete Scud, suferind pierderi considerabile de vieți omenești. „Sper”, a spus el, „că nu veți înțelege greșit dacă vă spun că echipajele mele de la sol s-au simțit puțin mai bine în pielea lor când americanii au fost loviți.” Din nou, în loc să fie diminuați de pierderile aliatilor, aceștia au fost, în mod ciudat, amplificați și întăriți de ele.

Acesta este singurul loc din întreaga carte în care am folosit un citat dintr-o operă de ficțiune. Am făcut acest lucru în acest caz deoarece personajul Kurtz al lui Conrad este o reprezentare fără egal a unui om prins în capcana puterii atrocității. Acest aspect a fost superb pus în valoare și dezvoltat în interpretarea lui Marlon Brando din rolul lui Kurtz în filmul „Apocalypse Now”. În acel film, modul în care Kurtz descrie cum a fost prins în capcana puterii atrocităților comise de Vietcong reprezintă o perspectivă deosebit de puternică asupra atracției întunecate a atrocității.

SECȚIUNEA VI: ETAPELE REACȚIEI LA UCIDERE

Conflictele dintre „ascultare versus compasiune” și „norma culturală versus cea biologică”, care ar putea sta la baza acestei traume a uciderii, au fost explorate de Eibl-Eibesfeldt. El aprofundează acest domeniu și relatează cum soldații din plutonul de execuție erau, în mod tradițional, drogați cu alcool și li se dădea la întâmplare un glonț oarbă pentru a le permite o formă de negare. Chiar și așa, adesea au avut nevoie ulterior de consiliere psihologică. Eibl-Eibesfeldt povestește, de asemenea, despre ritualurile de ispășire folosite în mod tradițional în triburile primitive după uciderea inamicului.

Eibl-Eibesfeldt nu examinează însă necesitatea și calitatea metodelor rituale de ispășire pentru gestionarea traumei unei ucideri personale în războiul modern. Aceste procese moderne de ispășire și modul în care au eșuat în Vietnam constituie o parte importantă a ceea ce trebuie să încercăm să examinăm și să înțelegem. Dar mai întâi trebuie să finalizăm analiza etapelor unei ucideri personale.

O fixație este uneori definită ca o durere sau o plăcere excesivă asociată cu un stimul specific. Exemple clasice de fixații freudiene includ indivizi care sunt fixați de plăcerea alăptării și de trauma înțărcării (fixație orală) sau indivizi care au devenit fixați de o experiență traumatică legată de învățarea folosirii toaletei (fixație anală).

Mulți veterani se detașează complet de emoțiile lor în momentul uciderii. Ei îmi spun (sincer, cred eu) că nu simt absolut nimic nici acum, nici atunci. Acest aspect este discutat în altă parte, dar este foarte important în acest moment să facem distincția între acești indivizi care și-au negat și reprimat emoțiile și cei care se pot bucura cu adevărat de ucidere fără niciun remușcare ulterioară.

Cu toții ar apăra însă dreptul său de a reflecta deschis asupra războiului așa cum l-a perceput el, într-un forum al semenilor săi. Este o mare merit al revistei „Soldier of Fortune”, în care a fost publicat acest articol, faptul că, timp de douăzeci de ani, acesta a fost practic singurul forum național în care veteranii din Vietnam puteau scrie astfel de amintiri profund emoționale, deschise și adesea nepopulare despre războiul lor. Redactorii au adăugat acel „(?)” la titlul acestui articol ca un mijloc subtil de a se distanța de afirmațiile autorului și au lăsat lucrurile așa. Calea de recuperare din orice traumă de război trece prin raționalizare și acceptare, iar acest proces de autoexplorare pe tot parcursul vieții, pe care l-am numit „raționalizare și acceptare”, este exact ceea ce se întâmplă atunci când veteranii scriu și citesc aceste narațiuni la persoana întâi. Cred că scrierea și citirea acestor narațiuni constituie o formă extrem de puternică de terapie pentru acești bărbați. Și trebuie să dăm respectul cel mai profund pentru curajul și tăria de caracter de care a fost nevoie atât pentru a scrie, cât și pentru a publica astfel de relatări în ultimii douăzeci de ani.

De remarcat că aici „emoția uciderii” este plasată înaintea „amărăciunii teribile de a pierde un prieten”, aceasta din urmă fiind o traumă minimizată în mod intenționat în raport cu plăcerea pe care scriitorul a găsit-o în luptă. Trebuie subliniat faptul că o astfel de fixație nu face dintr-un individ o persoană „rea”. Dimpotrivă, bărbați ca aceștia, cu setea de aventură și dependența de senzații tari, au fost pionierii națiunii noastre, iar țara noastră se bazează pe bărbați ca aceștia ca pe coloana vertebrală a forței noastre militare în timp de război. Și, din nou, există numeroase studii solide care demonstrează că veteranul care se întoarce nu reprezintă o amenințare mai mare pentru societate decât cea care exista deja în societate. Ca întotdeauna, obiectivul trebuie să fie nu acela de a judeca, ci pur și simplu de a înțelege.

SECȚIUNEA VII: UCIDERILE DIN VIETNAM

Comisia Prezidențială pentru Sănătate Mentală din 1978 ne arată că aproximativ 2,8 milioane de americani au servit în Asia de Sud-Est. Dacă acceptăm cifrele conservatoare ale Administrației Veteranilor, care indică o incidență de 15% a sindromului de stres posttraumatic (PTSD) în rândul veteranilor din Vietnam, atunci peste 400. [000] de persoane din Statele Unite suferă de PTSD. Estimările independente privind numărul veteranilor din Vietnam care suferă de PTSD variază de la cifra de 500. [000] avansată de Asociația Veteranilor Americani cu Dizabilități până la estimarea de 1,5 milioane realizată de Harris and Associates în 1980. Aceste cifre ar însemna că undeva între 18 și 54% din cei 2,8 milioane de militari care au servit în Vietnam suferă de PTSD.

Această îmbunătățire este atât de uimitoare încât câțiva observatori contemporani au pus public la îndoială concluziile lui Marshall privind cel de-al Doilea Război Mondial. Dar a face acest lucru înseamnă că trebuie să mergi mai departe și să pui la îndoială concluziile sale privind Războiul din Coreea și cele privind Războiul din Vietnam (care au fost verificate independent de Scott). A face acest lucru ar însemna, de asemenea, să se respingă concluziile tuturor celorlalți autori care au analizat în profunzime această chestiune, inclusiv Holmes, Dyer, Keegan și Griffith. Este posibil ca acești autori contemporani să fie parțial motivați de dificultatea de a crede că ei și „soldații lor” există pentru a face ceva atât de ofensator și de oribil încât trebuie să fie condiționați să o facă. A se vedea secțiunea anterioară „Uciderea și existența rezistenței” pentru o discuție mai detaliată a acestui subiect.

În Războiul din Golf au avut loc prea puține lupte corp la corp pentru a se putea trage cu adevărat concluzii de acest fel.

Stouffer, în „Soldatul american: lupta și urmările ei” (în Studii de psihologie socială în cel de-al Doilea Război Mondial, vol. 2), afirmă că „Veteranii [din cel de-al Doilea Război Mondial] din acest studiu dezvăluie probleme de readaptare personală cu grade diferite de intensitate. Însă imaginea tipică a veteranului, descrisă în anumite cercuri ca fiind un individ amar și împietrit, nu reiese din acest studiu.” Charles C. Moskos Jr., în lucrarea The American Enlisted Man, a analizat veteranii din Vietnam și a constatat că, în comparație cu momentul în care s-au înrolat în armată, acești bărbați s-au întors la viața civilă mai maturi și mai bine pregătiți să contribuie la societate.

Situația, însă, nu este chiar atât de simplă. De la studiile lui Stouffer și Moskos, am devenit conștienți de impactul sindromului de stres posttraumatic (PTSD) asupra veteranilor din Vietnam. Se pare că nu există dovezi care să indice că, în comparație cu o persoană de aceeași vârstă care nu este veteran, veteranul mediu din Vietnam ar avea un potențial mai mare de a suferi de PTSD. Ceea ce a provocat în rândul veteranilor din Vietnam este o creștere semnificativă a sinuciderilor, a consumului de droguri, a alcoolismului și a divorțurilor. A se vedea cartea lui Gabriel, No More Heroes, pentru mai multe informații despre aceste medicamente și efectele lor fizice și mentale. Gabriel dedică, de asemenea, mult timp evaluării impactului potențial al acestor medicamente asupra actului de a ucide și a efectelor lor potențiale asupra traumei provocate de ucidere. Cei interesați de o evaluare mai detaliată a impactului psihofarmacologiei în Vietnam ar trebui să consulte Military Psychiatry: A Comparative Perspective, lucrare pe care Gabriel a editat-o și din care a extras informații pe larg pentru No More Heroes. Nu, termenul nu este neapărat un oximoron.

Fry și Stockton (1982), Keane și Fairbank (1983), Strech (1985), Lifton (1974), Brown (1984), Egendorf, Kadushin, Laufer, Rothbart și Sloan (1981), precum și Levetman (1978) sunt doar câțiva dintre psihiatrii, psihologii militari, specialiștii în sănătate mintală din cadrul Administrației Veteranilor și sociologii care au identificat lipsa sprijinului social după întoarcerea din luptă ca factor critic în dezvoltarea sindromului de stres posttraumatic (PTSD).

Cercetările în acest domeniu continuă, iar într-o bună zi s-ar putea să reușim să calibrăm efectiv aceste cifre. În 1992, doisprezece cadeți de la Academia Militară a Statelor Unite de la West Point și-au petrecut vara la Centrul Medical al Administrației Veteranilor din Boston. Aceștia participau în cadrul Programului lor de Dezvoltare Academică Individuală, sub supravegherea mea, iar misiunea lor era să intervieveze veterani cu privire la experiențele lor de luptă, pentru a începe să creeze o bază de date cu informații și interviuri referitoare în mod specific la procesele de ucidere. Cadeții implicați au evaluat și analizat apoi datele colectate în cadrul acestor interviuri de vară, ca parte a unor cursuri ulterioare de studii individuale dirijate, sub supravegherea mea.

Această bază de date continuă să crească și, sperăm, se va extinde și mai mult pe baza informațiilor furnizate de veterani ca urmare a apariției acestei cărți. Obiectivul pe termen lung este acela de a putea începe o analiză detaliată a proceselor asociate cu uciderea, care să includă gradul de importanță și influență reprezentat de diverșii factori din modelul care facilitează uciderea; validitatea etapelor răspunsului la ucidere; precum și interacțiunea dintre trauma de luptă (în special experiențele de ucidere) și sprijinul social, precum și relația acestora cu amploarea rezultată a răspunsului la stresul post-traumatic. Persoanele care doresc să furnizeze date pentru acest studiu sunt invitate să scrie autorului prin intermediul editurii.

Așa cum s-a menționat anterior, studiile lui Stouffer și Moskos indică faptul că veteranii care se întorc din război sunt, în general, membri mai buni ai societății. De asemenea, nu există dovezi care să indice că un veteran din Vietnam ar fi mai predispus decât o persoană care nu a fost veteran să comită infracțiuni violente. Ceea ce a provocat epidemia de PTSD în rândul veteranilor din Vietnam este o creștere semnificativă din punct de vedere statistic a sinuciderilor, a consumului de droguri, a alcoolismului și a divorțurilor.

Trebuie să menționez că majoritatea veteranilor din Vietnam s-au descurcat destul de bine. Există, prin urmare, o mișcare de reacție negativă în rândul unor veterani din Vietnam care s-au săturat de eticheta actuală, care nu au avut ei înșiși nicio dificultate (poate din cauza represiunii și a negării, sau a unei structuri de sprijin neobișnuit de puternice la întoarcere, combinată cu propria lor forță psihică în fața stresului pe care l-au îndurat), iar aceste persoane au uneori puțină răbdare față de veteranii care se confruntă cu probleme.

În fața acestui conflict actual dintre veterani, aș adăuga observația că lumea este suficient de mare, iar oamenii sunt suficient de complecși, încât probabil ambele părți au dreptate.

SECȚIUNEA VIII: CRIMELE ÎN AMERICA

Există o oarecare confuzie cu privire la raportarea criminalității în America, în general datorită faptului că guvernul SUA elaborează două rapoarte privind criminalitatea în fiecare an. Un raport este întocmit de FBI pe baza tuturor infracțiunilor raportate de agențiile de aplicare a legii din întreaga țară. În ultimii ani, acest raport a reflectat o scădere constantă a criminalității generale și o creștere constantă a infracțiunilor violente, așa cum se arată în graficul de la pagina 300.

În 1994, raportul FBI a indicat o scădere de 0,4% a ratei de agresiuni grave pe cap de locuitor. Aceasta este prima scădere în acest domeniu din ultimii aproape zece ani. Totuși, același raport a evidențiat și o creștere de 2,2% a ratei de omoruri pe cap de locuitor, iar criminologii nu oferă prea multe speranțe pentru o scădere pe termen lung a infracțiunilor violente. „Nici măcar nu am început să vedem problema cu adolescenții pe care o vom întâlni în următorii zece ani”, spune dr. Jack Levin, profesor de sociologie și criminologie la Universitatea Northeastern din Boston. „Va exista o creștere de 23% a populației adolescente în următoarea generație și, ca urmare, vom asista la o creștere vertiginoasă a ratei omuciderilor.”

Celălalt raport anual privind criminalitatea se bazează pe un sondaj național realizat în rândul victimelor infracțiunilor și prezintă concluziile sale în funcție de numărul de infracțiuni pe gospodărie. În ultimii ani, acest raport a reflectat, de asemenea, o creștere constantă a infracțiunilor violente. Rezultatele acestui sondaj au fost puse sub semnul întrebării de către unii experți, și este posibil ca acest raport să subestimeze numărul infracțiunilor, pe măsură ce natura și numărul „gospodăriilor” americane cresc ca urmare a destrămării familiei nucleare. Datele din acest raport prezintă, de asemenea, un potențial de eroare (probabil în sensul subestimării), întrucât se bazează pe o evaluare subiectivă din partea populației chestionate, din ce în ce mai blazate. Cu toate acestea, în 1994, acest sondaj a reflectat o creștere de 5,6% a infracțiunilor violente.

Faptul că sondajul privind victimele infracțiunilor a reflectat o creștere semnificativă a infracțiunilor violente în același an în care FBI-ul a raportat o ușoară scădere susține o școală de gândire care susține că și raportul FBI-ului a subestimat din ce în ce mai mult infracționalitatea. Această teorie susține că forțele de ordine vor deveni din ce în ce mai copleșite pe măsură ce incidența infracțiunilor violente crește. Ca urmare, atât forțele de poliție epuizate, cât și o populație blazată (care, de asemenea, se teme din ce în ce mai mult de represalii din partea infractorilor) vor ridica pragul de raportare a infracțiunilor. Există dovezi care indică faptul că, în multe zone cu o rată ridicată a criminalității, atacurile și agresiunile care ar fi primit atenție imediată acum treizeci de ani (de exemplu, împușcăturile din mașină în care nimeni nu este rănit și bătăile în care nimeni nu este ucis) sunt astăzi ignorate în mod sistematic.

Pe măsură ce centrele urbane continuă să se afunde în fărădelege și anarhie, este foarte posibil ca o proporție din ce în ce mai mare de infracțiuni violente să rămână neraportate și neobservate. Ca urmare, rapoartele privind criminalitatea vor eșua din ce în ce mai mult să reflecte amploarea reală a problemei criminalității violente din America.

O altă diversiune frecventă în acest domeniu se referă la „letalitatea” tot mai mare a armelor de calibru mic moderne. Acesta este pur și simplu un mit.

De exemplu, muniția de mare viteză și calibru mic (5,56 mm / calibru.223) utilizată astăzi în majoritatea puștilor de asalt (de exemplu, M16, AR-15, Mini-14 etc.) a fost concepută pentru a răni, nu pentru a ucide. Teoria este că rănirea unui soldat inamic este mai bună decât uciderea lui, deoarece un soldat rănit elimină trei persoane: pe cel rănit și pe alte două care trebuie să-l evacueze. Aceste arme provoacă într-adevăr traume grave (răniri), dar sunt interzise pentru vânătoarea de cerbi în majoritatea statelor, din cauza ineficienței lor în a ucide rapid și eficient vânatul.

În mod similar, încă din cel de-al Doilea Război Mondial, arma pe care o asociam cu infractorii era, în general, un pistol automat calibru.45, care era, de asemenea, arma de mână standard a armatei. În ultimii ani, arma preferată de infractori a reflectat trecerea armatei la pistolul de 9 mm, care are un glonț mai mic și mai rapid, despre care mulți experți susțin că este considerabil mai puțin eficient în a ucide.

Ceea ce fac posibile aceste noi muniții mai mici (5,56 mm pentru pușcă și 9 mm pentru pistol) este o capacitate mai mare a încărcătorului, iar acest lucru a sporit eficacitatea armelor într-un fel, în timp ce a diminuat-o în altul.

Ideea este că nu a existat nicio creștere semnificativă a eficacității armelor disponibile astăzi. Pușca de vânătoare rămâne în continuare cea mai eficientă armă pentru a ucide pe cineva de la distanță mică și este disponibilă, practic neschimbată, de mai bine de o sută de ani. Tehnologia medicală, tehnologia informatică și tehnologia divertismentului au avansat cu pași uriași, dar tehnologia uciderii de la distanță mică a rămas, în esență, neschimbată pe parcursul ultimului secol.

Însă situația este mai complexă. Corelația nu dovedește cauzalitatea. Pentru a dovedi că televiziunea provoacă violență, trebuie să efectuezi un experiment controlat, dublu-orb, în cadrul căruia, dacă reușești, vei determina oamenii să comită o crimă. Evident, realizarea unui astfel de experiment pe ființe umane este lipsită de etică și, în mare măsură, imposibilă. Aceeași situație stă la baza argumentului repetat al industriei tutunului, potrivit căruia nimeni nu a „dovedit” vreodată că țigările „provoacă” cancer.

Vine un moment în care, în ciuda acestui tip de raționament, trebuie să acceptăm că țigările provoacă cancer. În mod similar, vine un moment în care trebuie să acceptăm verdictul celor 217 de studii de corelație.

sursa foto: https://www.acc.af.mil/News/Features/Display/Article/204126/seminar-teaches-airmen-to-develop-bulletproof-minds/