DESPRE UCIDERE (2)

Costurile psihologice ale învățării de a ucide în război și în societate

DAVE GROSSMAN

Traducere în limba română, revizuită și corectată gramatical

Ediție de lucru — text aranjat de Dorin Dumitran

Grossman, D. (2009). On Killing: The Psychological Cost of Learning to Kill in War and Society. New York: Back Bay Books.

Notă editorială. Textul a fost corectat gramatical și ortografic, cu unificarea ghilimelelor românești („ ”), a liniuțelor și a unor forme inconsistente (de exemplu obiector de conștiință, de-a lungul). Nu este o retraducere integrală; s-a păstrat formularea originală a traducerii, acolo unde era corectă. Titlurile au fost ierarhizate (secțiune / capitol / subcapitol).

PARTEA A II-A

Anatomia uciderii: autoritate, grup, distanță

Cuprinsul acestei părți

Secțiunea IV — O anatomie a uciderii

Capitolul 1. Cerințele autorității

Capitolul 2. Anonimatul și absolvirea de vină a grupului

Capitolul 3. Distanța (culturală, morală, socială, mecanică)

Capitolul 5. Experiențe recente și temperamentul soldatului natural

Note la Partea a II-a

SECȚIUNEA IV

O anatomie a uciderii: luând în considerare toți factorii;

Punctul de plecare pentru înțelegerea războiului este înțelegerea naturii umane.

--S.L.A. Marshall

Oamenii împotriva focului.

Capitolul întâi

Cerințele autorității: Milgram și armata

Lunetiștii se adună dacă ordinele par nesigure; Numai cei care par siguri sunt cu adevărat în siguranță...

— Kingsley Amis, „The Masters”

Celebrul studiu al dr. Stanley Milgram de la Universitatea Yale privind ascultarea și agresivitatea a arătat că, într-un mediu controlat de laborator, peste 65% dintre subiecții săi puteau fi ușor manipulați să aplice o descărcare electrică (aparent) letală unui străin. Subiecții credeau sincer că provocau o durere fizică intensă, dar, în ciuda rugăminților pline de milă ale victimei de a se opri, 65 la sută au continuat să se supună ordinelor, să crească tensiunea și să aplice șocuri electrice până mult după ce țipetele încetaseră și nu mai exista aproape nicio îndoială că victima lor era moartă.

Înainte de a-și începe experimentele, Milgram a cerut unui grup de psihiatri și psihologi să prezică câți dintre subiecții săi ar folosi tensiunea maximă asupra victimelor lor. Aceștia au estimat că doar o fracțiune de 1% dintre subiecți ar face acest lucru. Ei, la fel ca majoritatea oamenilor, nu aveau nici cea mai mică idee — până când Milgram ne-a dat această lecție despre noi înșine.

Freud ne-a avertizat să „nu subestimăm niciodată puterea nevoii de a se supune”, iar această cercetare a lui Milgram (care a fost de atunci replicată de multe ori în o jumătate de duzină de țări diferite) confirmă înțelegerea intuitivă a lui Freud asupra naturii umane. Chiar și atunci când simbolurile autorității nu sunt altceva decât un halat alb de laborator și o mapă cu clemă, acesta este genul de reacție pe care Milgram a reușit să o provoace:

Am observat un om de afaceri matur și, la început, stăpân pe sine, intrând în laborator zâmbind și plin de încredere. În mai puțin de 20 de minute, s-a transformat într-o epavă care se zbătea și se bâlbâia, apropiindu-se rapid de un punct de colaps nervos.       

La un moment dat, și-a înfipt pumnul în frunte și a murmurat: „Doamne, hai să ne oprim.” Și totuși a continuat să răspundă la fiecare cuvânt al experimentatorului și a ascultat până la capăt. Dacă acest tip de ascultare putea fi obținut cu un halat de laborator și o mapă de către o figură de autoritate cunoscută de doar câteva minute, cu cât mai mult ar putea realiza simbolurile autorității militare și luni întregi de legături?

Cerințele autorității

Masele au nevoie – și noi le oferim – de lideri care să aibă fermitatea și hotărârea de a comanda, provenind din obișnuință și dintr-o încredere deplină în dreptul lor incontestabil de a comanda, așa cum este stabilit de tradiție, lege și societate.

— Ardant du Picq, Studii de luptă

Cineva care nu a studiat problema ar subestima influența conducerii în facilitarea uciderii pe câmpul de luptă, dar cei care au fost acolo știu mai bine. Un studiu din 1973 realizat de Kranss, Kaplan și Kranss a investigat factorii care determină un soldat să tragă. Ei au constatat că persoanele care nu aveau experiență de luptă presupuneau că „a fi ținta focului inamic” ar fi factorul decisiv care i-ar determina să tragă. Cu toate acestea, veteranii au menționat „a li se da ordinul de a trage” ca fiind factorul cel mai important.

Cu mai bine de un secol în urmă, Ardant du Picq a constatat același lucru în studiul său bazat pe un sondaj realizat în rândul ofițerilor militari. El a menționat un incident din timpul Războiului Crimeei în care, în timpul unor lupte intense, două detașamente de soldați s-au întâlnit brusc, pe neașteptate, față în față, la „zece pași”. Aceștia „s-au oprit, uimiți. Apoi, uitând de puștile lor, au aruncat cu pietre și s-au retras”. Motivul acestui comportament, potrivit lui du Picq, era că „niciunul dintre cele două grupuri nu avea un lider clar”.

Factori de autoritate

Dar situația este mai complexă decât simpla influență a ordinelor date de un lider. Există numeroși factori în relația dintre potențialul ucigaș și autoritate care influențează decizia de a ucide. În experimentele lui Milgram, cerințele autorității erau reprezentate de o persoană cu un clipboard și un halat alb de laborator. Această figură de autoritate stătea imediat în spatele persoanei care aplica șocuri electrice și îi ordona să mărească tensiunea de fiecare dată când victima răspundea incorect la o întrebare. Atunci când figura de autoritate nu era prezentă personal, ci suna la telefon, numărul subiecților dispuși să aplice șocul maxim scădea brusc. Acest proces poate fi generalizat la circumstanțele de luptă și „operaționalizat” într-o serie de subfactori: proximitatea figurii de autoritate, respectul față de figura de autoritate, intensitatea cerințelor figurii de autoritate și legitimitatea figurii de autoritate.

·      Apropierea figurii de autoritate de subiect. Marshall a remarcat numeroase incidente specifice din cel de-al Doilea Război Mondial în care aproape toți soldații trăgeau cu armele în timp ce liderii lor îi observau și îi încurajau într-o situație de luptă, dar când liderii plecau, rata de tragere scădea imediat la 15–20%.

·      Respectul subiectiv al ucigașului față de figura de autoritate. Pentru a fi cu adevărat eficienți, soldații trebuie să se atașeze de comandantul lor, la fel cum trebuie să se atașeze de grupul lor. Shalit menționează un studiu israelian din 1973 care arată că factorul principal în asigurarea voinței de a lupta este identificarea cu ofițerul comandant direct. În comparație cu un comandant consacrat și respectat, un comandant necunoscut sau discreditat are șanse mult mai mici de a obține supunerea soldaților în luptă.

·      Intensitatea cerințelor figurii de autoritate privind comportamentul de ucidere. Simpla prezență a liderului nu este întotdeauna suficientă pentru a asigura activitatea de ucidere. Liderul trebuie, de asemenea, să comunice o așteptare clară privind comportamentul de ucidere. Când o face, influența poate fi enormă. Când locotenentul Galley le-a ordonat pentru prima dată oamenilor săi să ucidă un grup de femei și copii în satul My Lai, a spus: „Știți ce să faceți cu ei” și a plecat. Când s-a întors, a întrebat: „De ce nu i-ați ucis?”. Soldatul cu care s-a confruntat a răspuns: „Nu am crezut că doriți să-i ucidem”. „Nu”, a răspuns Galley, „vreau ca ei să moară”, și a început să tragă el însuși asupra lor. Abia atunci a reușit să-și convingă soldații să înceapă să tragă în această circumstanță extraordinară, în care rezistența soldaților față de ucidere era, în mod de înțeles, foarte mare.

·      Legitimitatea autorității și a cerințelor figurii de autoritate. Liderii cu o autoritate legitimă, sancționată de societate, au o influență mai mare asupra soldaților lor; iar cerințele legitime și legale au mai multe șanse să fie respectate decât cele ilegale sau neașteptate. Liderii de bande și comandanții mercenarilor trebuie să-și gestioneze cu atenție deficiențele în acest domeniu, dar ofițerii militari (cu atributele puterii și autoritatea legitimă a națiunii lor în spate) au un potențial enorm de a-i determina pe soldații lor să-și depășească rezistența și reticența individuală în luptă.

Factorul centurionului: rolul ascultării în istoria militară

Pe câmpul de luptă intervin numeroși factori, dar unul dintre cei mai puternici este influența liderilor. Această influență poate fi observată de-a lungul istoriei. În special, succesul mașinii militare romane poate fi privit prin prisma stăpânirii proceselor de conducere.

Romanii au fost pionieri în ceea ce privește conceptele de dezvoltare a conducerii și corpul subofițerilor așa cum îl cunoaștem astăzi, iar atunci când armata profesională romană s-a confruntat cu soldații-cetățeni greci, conducerea poate fi considerată un factor-cheie în succesul romanilor.

Ambele părți se bucurau de legitimitatea politică a națiunilor și a orașelor-stat din care proveneau, dar exista o diferență reală în ceea ce privește legitimitatea militară de care acești lideri se bucurau probabil în ochii soldaților lor. Centurionul roman era un lider profesionist care se bucura de respectul soldaților săi, deoarece avansase în ierarhie și își demonstrase anterior abilitățile în luptă. Acest tip de legitimitate este complet diferit de cel asociat cu conducerea în viața civilă, iar liderul grec era în primul rând un civil a cărui legitimitate din timp de pace nu se transfera ușor pe câmpul de luptă și era adesea pătată de sistemul de distribuire a prăzii și de politica meschină asociată cu satul din care provenea. În falanga greacă, liderul la nivel de echipă și pluton era un membru al maselor care purta o suliță. Funcția principală a acestor lideri (așa cum era definită de echipamentul lor și de lipsa de mobilitate în cadrul formației) era aceea de a participa la ucidere. Formația romană, pe de altă parte, avea o serie de lideri mobili, foarte bine pregătiți și selectați cu grijă, a căror sarcină principală nu era să ucidă, ci să stea în spatele oamenilor lor și să le ceară să ucidă.

Mulți factori au condus la supremația militară care le-a permis romanilor să cucerească lumea. De exemplu, salvele lor de sulițe proiectate ingenios asigurau o distanță fizică în procesul de ucidere, iar antrenamentul lor permitea fiecărui soldat să folosească vârful suliței și să depășească rezistența naturală la înfige. Dar majoritatea specialiștilor sunt de acord că un factor-cheie a fost gradul de profesionalism al conducătorilor unităților mici, combinat cu o formație care facilita influența acestor conducători.

Influența unui lider care impune ascultare poate fi observată și în multe dintre circumstanțele uciderii descrise în această carte. A fost comanda „Ăla trebuie să fie Charlie, idiotule... Aruncă-i în aer și fugi” care l-a determinat pe Steve Banko să ucidă un soldat vietcong. Pentru John Barry Freeman, a fost o mitralieră îndreptată spre el și ordinul „Trage în omul ăla” care l-au determinat să tragă într-unul dintre colegii săi mercenari care fusese condamnat la moarte. Iar pentru Alan Stuart-Smyth, ordinul strigat „OMORÂ-L, LA NAIBII, OMORÂ-L, ACUM!” a fost necesar pentru a-l determina să ucidă un om care era pe punctul de a îndrepta țeava unei arme spre el.

În aceste circumstanțe și în multe alte situații de ucidere, putem observa că cererea de a comite acte de ucidere venită din partea unui lider a fost factorul decisiv. Nu subestimați niciodată puterea nevoii de a se supune.

„Sângele nostru și măruntaiele lui”: prețul pe care îl plătește liderul

În multe situații de luptă, mecanismul suprem care duce la înfrângere este momentul în care liderul unui grup nu mai poate să-și impună să ceară sacrificiu din partea oamenilor săi. Una dintre celebrele caricaturi ale lui Bill Mauldin din cel de-al Doilea Război Mondial îi înfățișează pe Willie și Joe discutând despre generalul „Old Blood and Guts” Patton. „Da”, spune soldatul de luptă obosit și dezordonat, „sângele nostru și curajul lui”. Deși este menită să fie sarcastică, această afirmație conține un adevăr profund, pentru că adesea sângele soldaților și curajul liderului sunt cele care îndepărtează înfrângerea. Iar când curajul liderului sau voința sa de a-și sacrifica oamenii se epuizează, atunci forța pe care o conduce este învinsă.

Această ecuație devine deosebit de evidentă în situațiile în care soldații sunt izolați de autoritatea superioară. În astfel de situații, comandantul este prins în capcană alături de oamenii săi. Își vede soldații murind, îi vede pe răniți suferind; nu există niciun tampon de distanță care să-i permită să nege consecințele acțiunilor sale. Nu are niciun contact cu autoritatea superioară și știe că, orice moment poate pune capăt ororii prin capitulare și că decizia îi aparține exclusiv lui. Pe măsură ce fiecare dintre oamenii săi este rănit sau ucis, suferința lor îi apasă conștiința, iar el știe că el și numai el este cel care o menține. El și voința sa de a accepta suferința oamenilor săi sunt singurele lucruri care mențin bătălia în desfășurare. La un moment dat, nu mai reușește să-și adune voința de a lupta, iar cu o singură frază scurtă, ororile iau sfârșit.

Unii lideri aleg să lupte până la moarte, luându-și oamenii cu ei într-o explozie de glorie. În multe privințe, este mai ușor pentru lider dacă poate muri rapid și curat alături de oamenii săi și nu trebuie să trăiască niciodată cu povara a ceea ce a făcut. Una dintre cele mai impresionante astfel de situații este cea a maiorului James Devereux, comandantul pușcașilor marini americani care apărau Insula Wake. Micul detașament de pușcași marini de pe Wake a rezistat în fața forțelor japoneze copleșitoare între 8 și 22 decembrie 1941. Ultimul mesaj transmis înainte ca Devereux și oamenii săi să fie copleșiți a fost recepționat prin telegrafie radio și spunea pur și simplu: S...E...N...D....M...O...R...E....J...A...P...S...

Dar prețul pe care îl plătește un comandant care a trăit o astfel de situație este mare. El trebuie să dea socoteală văduvelor și orfanilor oamenilor săi și trebuie să trăiască pentru totdeauna cu ceea ce le-a făcut celor care și-au încredințat viețile în grija sa. Când intervievez combatanți, mulți îmi povestesc despre remușcări și suferințe pe care nu le-au mai mărturisit nimănui până atunci. Însă nu am reușit încă să conving niciun comandant să-și înfrunte emoțiile legate de soldații care au murit în luptă ca urmare a ordinelor sale. În interviuri, acești oameni ocolesc rezervele de vinovăție și negare care par îngropate prea adânc pentru a putea fi atinse, și poate că așa este mai bine. „Batalionul Pierdut” din Primul Război Mondial este un exemplu faimos de unitate susținută de voința comandantului său. Această unitate, un batalion din Divizia 77, a fost izolată și înconjurată de germani în timpul unui atac. Au continuat să lupte zile întregi. Au rămas fără hrană, apă și muniție. Supraviețuitorii erau înconjurați de prieteni și camarazi care sufereau de răni îngrozitoare și care nu au putut primi îngrijiri medicale până când nu s-au predat. Germanii au adus aruncătoare de flăcări și au încercat să-i ardă de vii. Cu toate acestea, comandantul lor nu a vrut să se predea.

Nu erau o unitate de elită sau special antrenată. Erau doar un batalion de infanterie mixt, format din soldați-cetățeni dintr-o divizie a Gărzii Naționale. Cu toate acestea, au realizat o ispravă care va străluci pentru totdeauna în analele gloriei militare.

Toți supraviețuitorii au atribuit în întregime această realizare incredibilului curaj al comandantului lor de batalion, maiorul C. W. Whittlesey, care a refuzat să se predea și i-a încurajat constant pe supraviețuitorii din ce în ce mai puțini ai batalionului său să lupte în continuare. După cinci zile, batalionul lor a fost salvat. Maiorului Whittlesey i s-a acordat Medalia de Onoare a Congresului. Mulți oameni cunosc această poveste. Ceea ce nu știu este că Whittlesey s-a sinucis la scurt timp după război.

Capitolul al doilea

Absolvirea colectivă: „Individul nu este un ucigaș, ci grupul este”

Dezintegrarea unei unități de luptă... are loc de obicei atunci când procentul de victime ajunge la 50% și se caracterizează printr-un număr tot mai mare de indivizi care refuză să ucidă în luptă. Motivația și voința de a ucide inamicul s-au evaporat odată cu dispariția colegilor și camarazilor lor.

— Peter Watson, „War on the Mind”

Un volum imens de cercetări indică faptul că factorul principal care îl motivează pe un soldat să facă lucrurile pe care niciun om în toate mințile nu ar vrea să le facă în luptă (adică să ucidă și să moară) nu este instinctul de autoconservare, ci un puternic simț al responsabilității față de camarazii săi de pe câmpul de luptă.

Richard Gabriel observă că „în scrierile militare despre coeziunea unității, se regăsește în mod constant afirmația că legăturile pe care soldații de luptă le formează între ei sunt mai puternice decât legăturile pe care majoritatea bărbaților le au cu soțiile lor”. Înfrângerea chiar și a celui mai de elită grup se produce de obicei atunci când s-au înregistrat atât de multe pierderi (de obicei undeva în jurul pragului de 50%) încât grupul alunecă într-o formă de depresie și apatie în masă. Dinter subliniază că „integrarea individului în grup este uneori atât de puternică încât distrugerea grupului, de exemplu prin forță sau captivitate, poate duce la depresie și, ulterior, la sinucidere”. În rândul japonezilor din cel de-al Doilea Război Mondial, acest lucru s-a manifestat prin sinucideri în masă. În majoritatea grupurilor istorice, aceasta duce la sinuciderea colectivă prin capitulare.

În rândul bărbaților care sunt legați între ei atât de intens, există un proces puternic de presiune socială în care individul ține atât de mult la camarazii săi și la ceea ce aceștia gândesc despre el, încât ar prefera să moară decât să-i dezamăgească. Un veteran al Corpului de Marină al SUA din Vietnam, intervievat de Gwynne Dyer, a descris clar acest proces când a spus că „primul tău instinct, indiferent de toată pregătirea ta, este să trăiești. Dar nu te poți întoarce și să fugi în direcția opusă.

Presiunea colegilor, știi?” Dyer numește acest fenomen „un tip special de iubire care nu are nimic de-a face cu sexul sau idealismul”, iar Ardant du Picq s-a referit la el ca la „supraveghere reciprocă” și l-a considerat factorul psihologic predominant pe câmpul de luptă.

Marshall a remarcat că un singur soldat care se retrage dintr-o unitate destrămată și în retragere va fi de puțin folos dacă este înrolat forțat într-o altă unitate. Dar dacă sunt folosiți doi soldați sau rămășițele unei echipe sau ale unui pluton, se poate conta, în general, pe faptul că vor lupta bine. Diferența dintre aceste două situații constă în gradul în care soldații au creat o legătură sau au dezvoltat un sentiment de responsabilitate față de numărul redus de oameni alături de care vor lupta — ceea ce este cu totul diferit de coeziunea mai generalizată a armatei în ansamblu. Dacă individul este legat de camarazii săi și se află alături de „grupul său”, atunci probabilitatea ca acesta să participe la ucidere crește semnificativ. Dar dacă acești factori lipsesc, probabilitatea ca individul să participe activ la luptă este destul de scăzută.

Du Picq rezumă această chestiune când spune: „Patru bărbați curajoși care nu se cunosc între ei nu vor îndrăzni să atace un leu. Patru bărbați mai puțin curajoși, dar care se cunosc bine, siguri de fiabilitatea lor și, prin urmare, de ajutorul reciproc, vor ataca cu hotărâre. Iată”, spune du Picq, „știința organizării armatelor pe scurt.”

Anonimatul și absolvirea de vină a grupului

Pe lângă crearea unui sentiment de responsabilitate, grupurile facilitează uciderea și prin dezvoltarea în rândul membrilor lor a unui sentiment de anonimat care contribuie și mai mult la violență. În anumite circumstanțe, acest proces de anonimat de grup pare să faciliteze un fel de isterie atavică a uciderii, care poate fi observată și în regnul animal. Cercetarea lui Kruck din 1972 descrie scene din regnul animal care arată că uciderea fără sens și fără motiv are loc. Printre acestea se numără măcelărirea gazelelor de către hiene, în cantități mult peste nevoile sau capacitatea lor de a mânca, sau distrugerea pescărușilor care nu puteau zbura într-o noapte de furtună și care, prin urmare, erau „ținte ușoare” pentru vulpi care le ucid fără ca acest lucru să fie necesar din punct de vedere alimentar. Shalit subliniază că „o astfel de violență fără sens în lumea animală — precum și cea mai mare parte a violenței din domeniul uman

— este manifestată mai degrabă de grupuri decât de indivizi.”

Konrad Lorenz ne spune că „omul nu este un ucigaș, ci grupul este”. Shalit demonstrează o înțelegere profundă a acestui proces și l-a cercetat pe larg:

Orice aglomerare are un efect de intensificare. Dacă există agresivitate, aceasta se va accentua ca urmare a aglomerării; dacă există bucurie, ea va fi intensificată de mulțime. Unele studii au demonstrat... că o oglindă așezată în fața unui agresor tinde să-i sporească agresivitatea — dacă acesta era predispus la agresivitate. Cu toate acestea, dacă acest individ nu ar fi fost predispus la agresivitate, efectul oglinzii ar fi fost acela de a-i accentua și mai mult tendințele neagresive. Efectul mulțimii pare să fie foarte asemănător cu cel al unei oglinzi, reflectând comportamentul fiecărui individ în cei din jurul său și intensificând astfel modelul de comportament existent.

Psihologii au înțeles de mult timp că anonimatul creat într-o mulțime poate duce la o difuzare a responsabilității. S-a demonstrat în zeci de studii că martorii pasivi vor fi mai puțin dispuși să intervină într-o situație, în raport direct cu numărul celor care asistă la eveniment. Astfel, în mulțimile mari pot avea loc crime îngrozitoare, dar probabilitatea ca un martor pasiv să intervină este foarte scăzută. Cu toate acestea, dacă martorul este singur și se confruntă cu o situație în care nu există nimeni altcineva către care să-și difuzeze responsabilitatea, atunci probabilitatea de intervenție este foarte mare. În același mod, grupurile pot genera o difuzare a responsabilității care le va permite indivizilor din mulțimi și soldaților din unitățile militare să comită acte pe care niciodată nu ar îndrăzni să le facă ca indivizi, acte precum linșarea cuiva din cauza culorii pielii sale sau împușcarea cuiva din cauza culorii uniformei sale.

Moartea în mulțime: responsabilitate și anonimat pe câmpul de luptă

Influența grupurilor asupra uciderii se manifestă printr-o interacțiune stranie și puternică între responsabilitate și anonimat. Deși la prima vedere influența acestor doi factori ar părea paradoxală, în realitate ei interacționează într-un mod care îi amplifică reciproc, facilitând astfel violența.

Polițiștii sunt conștienți de aceste procese de responsabilitate și anonimat și sunt instruiți să le contracareze, adresându-se indivizilor dintr-un grup pe nume ori de câte ori este posibil. Acest lucru determină persoanele astfel numite să-și reducă identificarea cu grupul și să înceapă să se considere indivizi cu responsabilitate personală. Aceasta inhibă violența prin limitarea sentimentului de responsabilitate al indivizilor față de grup și prin negarea sentimentului lor de anonimat.

În rândul grupurilor aflate în luptă, această responsabilitate (față de prietenii proprii) și anonimatul (pentru a reduce sentimentul de responsabilitate personală pentru ucidere) se combină pentru a juca un rol semnificativ în facilitarea uciderii. Așa cum am văzut până acum în acest studiu, uciderea unui alt om este un lucru extrem de dificil de făcut. Dar dacă un soldat simte că își dezamăgește prietenii dacă nu ucide și dacă poate convinge și pe alții să participe la procesul de ucidere (difuzând astfel responsabilitatea sa personală prin împărțirea vinovăției între fiecare individ), atunci uciderea poate deveni mai ușoară. În general, cu cât grupul are mai mulți membri, cu cât legăturile psihologice din cadrul grupului sunt mai puternice și cu cât grupul se află într-o proximitate mai strânsă, cu atât factorul de facilitare poate fi mai puternic. Totuși, simpla prezență a unui grup în luptă nu garantează agresivitatea. (Ar putea fi un grup de pacifiști, caz în care pacifismul ar putea fi favorizat de grup!) Individul trebuie să se identifice și să fie legat de un grup care are o cerință legitimă de a ucide. Și trebuie să se afle alături de grup sau în apropierea acestuia pentru ca acesta să-i influențeze comportamentul.

Carul de luptă, falanga, tunul și mitraliera: rolul grupurilor în istoria militară

Aceste procese pot fi observate de-a lungul istoriei militare. De exemplu, istoricii militari s-au întrebat adesea de ce carul de luptă a dominat istoria militară atât de mult timp. Din punct de vedere tactic, economic și mecanic, acesta nu era un instrument rentabil pe câmpul de luptă, și totuși, timp de multe secole, a fost regele bătăliei. Dar dacă examinăm pârghia psihologică oferită de carul de luptă pentru a permite uciderea pe câmpul de luptă, ne dăm seama repede că acesta •a avut succes deoarece a fost prima armă deservită de un echipaj.

Aici au intervenit mai mulți factori — arcul ca armă de distanță, distanța socială creată de faptul că arcașii proveneau din nobilime și distanța psihologică creată de utilizarea carului de război în urmărire și de împușcarea oamenilor în spate — dar aspectul cheie este că echipajul carului de război era format, în mod tradițional, din doi oameni: un vizitiu și un arcaș. Și asta era tot ce era necesar pentru a asigura aceeași responsabilitate și același anonimat în grupurile aflate la distanță mică, ceea ce, în cel de-al Doilea Război Mondial, a permis ca aproape 100% dintre armele deservite de un echipaj (cum ar fi mitralierele) să tragă, în timp ce doar 15–20% dintre pușcași trăgeau.

Carul a fost învins de falangă, care a reușit transformând întreaga formație într-o armă colectivă masivă. Deși nu avea lideri desemnați, așa cum aveau formațiunile romane ulterioare, fiecare om din falangă se afla sub un puternic sistem de supraveghere reciprocă, iar în timpul atacului era greu să nu lovești ținta fără ca ceilalți să observe că sulița ta fusese ridicată sau lăsată în momentul critic. Și, desigur, pe lângă acest sistem de responsabilitate, falanga strâns compactată oferea un grad ridicat de anonimat în mulțime.

Timp de aproape jumătate de mileniu, armata profesională a romanilor (cu, printre altele, aplicarea superioară a principiilor de conducere) a eclipsat falanga în modul occidental de a face război. Dar aplicarea proceselor de grup de către falangă era atât de simplă și de eficientă încât, în perioada de peste o mie de ani dintre căderea Imperiului Roman și integrarea deplină a prafului de pușcă, falanga și sulița au dominat tacticile de infanterie.

Iar când a fost introdusă praful de pușcă, tunurile deservite de echipaje, completate ulterior de mitralieră, au fost cele care au provocat cele mai multe victime. Gustav Adolf a revoluționat războiul prin introducerea unui mic tun de trei livre, care era tras de fiecare pluton, devenind astfel prima armă deservită de un pluton și prefigurând mitralierele de pluton din zilele noastre.

Napoleon, un artilerist, a recunoscut rolul artileriei (care trăgea adesea cu mitralie de la distanțe foarte mici), care era adevăratul ucigaș pe câmpul de luptă, și, de-a lungul anilor, s-a asigurat în mod constant că dispunea de un număr de piese de artilerie decât oricare dintre adversarii săi. În timpul Primului Război Mondial a fost introdusă mitraliera, numită „esența distilată a infanteriei”, dar aceasta a reprezentat, de fapt, continuarea tunului, întrucât artileria a devenit o armă de foc indirect (trăgând peste capetele soldaților de la mile distanță), iar mitraliera a înlocuit tunul în rolul de foc direct, la distanțe medii.

Monumentul britanic dedicat Corpului de Mitralieri din Primul Război Mondial, situat lângă Monumentul Wellington din Londra, este o statuie a unui tânăr David, pe care este inscripționat un verset biblic care ilustrează semnificația mitralierii în acel război teribil care a secat până la măduvă acea mare națiune:

„Sol a ucis mii

Iar David a ucis zeci de mii

„Îmi omorau prietenii”: Grupurile pe câmpul de luptă modern

Influența grupurilor poate fi observată clar atunci când examinăm îndeaproape studiile de caz privind uciderile prezentate pe parcursul acestei cărți. Remarcați absența influenței grupului în multe dintre situații în care combatanții au ales să nu se omoare reciproc. De exemplu, în secțiunea „Uciderea și distanța fizică”, căpitanul Willis era singur când s-a confruntat brusc cu un singur soldat nord-vietnamez. El „a scuturat energic din cap” și a inițiat „o armistițiu, un încetare a focului, un acord între domni sau o înțelegere”, după care soldatul inamic „s-a scufundat înapoi în întuneric, iar Willis a mers mai departe”.

Din nou, la începutul secțiunii „Uciderea și existența rezistenței”, Michael Kathman, un „șobolan de tunel” care se târa singur într-un tunel al Vietcongului, era singur când a aprins lumina și a găsit brusc „la nu mai mult de 15 picioare distanță... un [singur] soldat Vietcong care mânca o mână de orez”. După o clipă, și-a pus punga cu orez pe podeaua tunelului lângă el, s-a întors cu spatele la mine și a început încet să se târască mai departe.” Kathman, la rândul său, și-a stins lanterna și s-a strecurat în cealaltă direcție.

Și pe măsură ce citiți aceste studii de caz, remarcați, de asemenea, prezența și influența grupurilor în majoritatea situațiilor în care soldații aleg să ucidă. Exemplul clasic este Audie Murphy, cel mai decorat soldat american din cel de-al Doilea Război Mondial. El a câștigat Medalia de Onoare înfruntând de unul singur o companie de infanterie germană. A luptat singur, dar când a fost întrebat ce l-a motivat să facă acest lucru, a răspuns simplu: „Îmi omorau prietenii.”

Capitolul al treilea

Distanța emoțională: „Pentru mine, erau mai prejos decât animalele”

Mărirea distanței dintre [combatanți] — fie prin accentuarea diferențelor dintre ei, fie prin extinderea lanțului de responsabilitate dintre agresor și victima sa — permite o intensificare a gradului de agresiune.

— Ben Shalit

Psihologia conflictului și a luptei

Fisuri în vălul negării

Într-o seară, după ce am ținut o prezentare despre „Prețul și procesul uciderii” în fața unui grup de veterani din New York, un veteran pensionat al celui de-al Doilea Război Mondial, care se afla în public, m-a rugat să discut cu el în particular la bar. După ce am rămas singuri, mi-a spus că era ceva ce nu mai spusese nimănui, ceva ce, după ce mi-a ascultat prezentarea, dorea să-mi împărtășească.

Fusese ofițer de armată în Pacificul de Sud, iar într-o noapte japonezii au lansat un atac de infiltrare asupra poziției sale. În timpul atacului, un soldat japonez s-a năpustit asupra lui.

„Aveam pistolul meu de calibru 45 în mână”, mi-a spus el, „iar vârful baionetei sale nu era mai departe de cât ești tu de mine când l-am împușcat. După ce s-au liniștit lucrurile, am ajutat la percheziționarea cadavrului său, știi tu, în scopuri de informații, și am găsit o fotografie.”

A urmat o lungă pauză, după care el a continuat. „Era o fotografie cu soția lui și cu acești doi copii frumoși. De atunci” — și aici lacrimile au început să-i curgă pe obraji, deși vocea îi rămăsese fermă și stăpână pe sine — „am fost bântuit de gândul că acești doi copii frumoși cresc fără tatăl lor, pentru că eu l-am ucis pe tatăl lor. Nu mai sunt un om tânăr și, în curând, va trebui să dau socoteală în fața Creatorului meu pentru ceea ce am făcut.” [1]

Un an mai târziu, într-un pub din Anglia, i-am povestit unui veteran din Vietnam, care în prezent este colonel în Armata SUA, despre acest incident. Când i-am povestit despre fotografii, el a spus: „Oh, nu. Nu-mi spune. Pe spatele fotografiei era o adresă.”

„Nu”, i-am răspuns. „Cel puțin el nu a menționat-o, dacă a existat.”

Mai târziu, în acea seară, am revenit la întrebarea de ce ar fi crezut el că era o adresă pe fotografii, iar el mi-a spus că avusese o experiență similară în Vietnam, dar fotografiile lui aveau adrese pe verso. „Și știi”, a spus el, în timp ce privirea i se pierdea și alunecând în acea privire bântuită, pierdută în depărtare, pe care am văzut-o la atât de mulți veterani când mintea și emoțiile lor se întorc pe câmpul de luptă, „Întotdeauna am vrut să trimit acele fotografii înapoi.”

Fiecare dintre acești bărbați ajunsese la gradul de colonel în Armata SUA. Amândoi reprezintă esența pură a tot ceea ce este bun și nobil în generația lor. Și amândoi au fost bântuiți de niște simple fotografii. Dar ceea ce reprezentau acele fotografii era o crăpătură în vălul negării care face războiul posibil.

Obstacolele sociale în calea distanțării emoționale

Procesul distanțării fizice a fost abordat anterior, dar distanța în război nu este doar fizică. Există, de asemenea, un proces de distanțare emoțională care joacă un rol vital în depășirea rezistenței față de ucidere. Factori precum distanța culturală, distanța morală, distanța socială și distanța mecanică sunt la fel de eficienți ca distanța fizică în a-i permite ucigașului să nege faptul că ucide o ființă umană.

În anii 1960 circula o zicală populară și destul de ingenioasă care întreba: „Ce-ar fi dacă s-ar declanșa un război și nimeni n-ar veni?” Acest concept nu este chiar atât de ridicol pe cât ar putea părea la prima vedere. Pe câmpul de luptă există un pericol constant ca, în perioadele de luptă corp la corp prelungită, combatanții să ajungă să se cunoască și să se recunoască reciproc ca indivizi și, în consecință, să refuze să se omoare unii pe alții. Acest pericol și procesul prin care se poate produce sunt reprezentate în mod cutremurător de relatarea lui Henry Metelmann despre experiențele sale ca soldat german pe frontul rusesc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

A fost o pauză în luptă, în timpul căreia Metelmann i-a văzut pe doi ruși ieșind din tranșeea lor, iar eu m-am îndreptat spre ei... s-au prezentat... [și] mi-au oferit o țigară și, fiind nefumător, m-am gândit că, dacă îmi oferă o țigară, o voi fuma. Dar era un lucru oribil. Am tușit, iar mai târziu colegii mei mi-au spus: „Ai lăsat o impresie groaznică, stând acolo cu cei doi ruși și tușind de parcă ți-ar fi ieșit capul.”... Am vorbit cu ei și le-am spus că e în regulă să se apropie de tranșee, pentru că acolo zăceau trei soldați ruși morți, iar eu, spre rușinea mea, îi ucisesei. Voiau să le ia [plăcuțele de identificare] și carnetele de soldă i-am ajutat într-un fel și noi ne-am aplecat cu toții și am găsit niște fotografii într-unul dintre carnetele de soldă, iar ei mi le-au arătat: ne-am ridicat toți trei și ne-am uitat la fotografii. Ne-am strâns mâinile din nou, iar unul m-a bătut ușor pe spate și au plecat.

Metelmann a fost chemat să conducă un semitransportor înapoi la spitalul de campanie. Când s-a întors pe câmpul de luptă, peste o oră mai târziu, a constatat că germanii cuceriseră poziția rusă. Și, deși unii dintre prietenii lui fuseseră uciși, s-a trezit că era cel mai îngrijorat de ce se întâmplase cu „cei doi ruși”.

„Oh, au fost uciși”, mi-au spus. Am întrebat: „Cum s-a întâmplat?”

„Oh, nu au vrut să se predea. Apoi am strigat la ei să iasă cu mâinile sus și nu au făcut-o, așa că unul dintre noi s-a dus acolo cu un tanc”, a spus el, „și chiar i-a nimerit, reducându-i la tăcere în felul acela.” M-am simțit foarte trist. Îi cunoșteam la nivel uman, ca între tovarăși. Ei îmi spuneau „tovarăș” și, în acel moment, oricât de ciudat ar părea, mi-a părut mai rău că au trebuit să moară în această confruntare nebunească decât pentru propriii mei camarazi, și încă mă gândesc cu tristețe la asta.

Această identificare cu propria victimă se reflectă și în sindromul Stockholm. Majoritatea oamenilor cunosc sindromul Stockholm ca un proces în care victima unei situații de luare de ostatici ajunge să se identifice cu răpitorul, dar, de fapt, este mai complex decât atât și se desfășoară în trei etape:

·      Mai întâi, victima simte o legătură din ce în ce mai puternică cu răpitorul.

·    Apoi, victima simte, de obicei, o scădere a identificării cu autoritățile care se ocupă de răpitor.

·      În cele din urmă, răpitorul simte o creștere a identificării și a legăturii cu victima.

Unul dintre cele mai interesante dintre numeroasele cazuri de acest fel a fost asediul trenului din Moluccas, din Olanda, din 1975. În acest caz, teroriștii împușcaseră deja un ostatic și aleseseră pe altul pentru execuție. Această victimă desemnată a cerut apoi permisiunea de a scrie un bilet de adio familiei sale, iar cererea i-a fost îndeplinită. Era jurnalist și probabil unul foarte bun, pentru că a scris o scrisoare atât de sfâșietoare încât, după ce au citit-o, teroriștii au avut milă de el... și au împușcat pe altcineva în locul lui.

Uneori, acest proces se poate produce la scară largă. De multe ori, în timpul Primului Război Mondial, au existat suspendări neoficiale ale ostilităților care au apărut prin procesul de a se cunoaște reciproc prea bine. În timpul Crăciunului din 1914, soldații britanici și germani din multe sectoare s-au întâlnit pașnic, au făcut schimb de cadouri, au făcut fotografii și chiar au jucat fotbal. Holmes observă că „în unele zone, armistițiul a continuat până târziu în Anul Nou, în ciuda insistenței Înaltului Comandament că războiul ar trebui să continue ca de obicei”.

Erich Fromm afirmă că „există dovezi clinice solide care susțin ipoteza că agresiunea distructivă apare, cel puțin într-o mare măsură, în conjuncție cu o retragere emoțională momentană sau cronică”. Situațiile descrise mai sus reprezintă o rupere a distanței psihologice, care constituie o metodă cheie de a elimina sentimentul de empatie al unei persoane și de a realiza această „retragere emoțională”. Din nou, unele dintre mecanismele care facilitează acest proces includ:

·      Distanța culturală, precum diferențele rasiale și etnice, care îi permit ucigașului să dezumanizeze victim.

·      Distanța morală, care ține cont de acel tip de convingere intensă în superioritatea morală și de acțiunile răzbunătoare/de justițiar asociate cu multe războaie civile.

·      Distanța socială, care ia în considerare impactul unei vieți întregi petrecute considerând o anumită clasă ca fiind subumană într-un mediu social stratificat.

·      Distanța mecanică, care include irealitatea sterilă a jocurilor Nintendo, în care uciderea se petrece prin intermediul ecranului televizorului, al unui vizor termic, al unui vizor de lunetist sau al altui tip de barieră mecanică care îi permite ucigașului să nege umanitatea victimei sale.

Distanța culturală: „Forme inferioare de viață”

În secțiunea „Uciderea în America”, vom examina metodologia dezvoltată de un psihiatru al Marinei SUA pentru a pregăti psihologic asasinii din cadrul Marinei SUA. Această „formulă” implica în primul rând condiționarea clasică și desensibilizarea sistematică folosind filme violente, dar integra și procese de distanță culturală pentru a-i determina pe bărbați să considere potențialii inamici cu care vor trebui să se confrunte drept forme de viață inferioare [cu filme] menite să prezinte inamicul ca fiind mai puțin decât uman: prostia obiceiurilor locale este ridiculizată, personalitățile locale sunt prezentate ca semizei malefici.

— citat în Peter Watson, War on the Mind

Cercetarea israeliană menționată anterior indică faptul că riscul de deces pentru o victimă a unei răpiri este mult mai mare dacă victima are capul acoperit. Distanța culturală este o formă de „acoperire emoțională” care poate funcționeze la fel de eficient. Shalit observă că „cu cât victima agresiunii este mai apropiată sau mai asemănătoare, cu atât ne putem identifica mai mult cu ea”. Și cu atât este mai greu să o ucidem.

Acest proces funcționează și în sens invers. Este mult mai ușor să ucizi pe cineva dacă acesta arată cu totul diferit de tine. Dacă mașina ta de propagandă poate convinge soldații tăi că adversarii lor nu sunt cu adevărat oameni, ci „forme de viață inferioare”, atunci rezistența lor naturală față de uciderea propriilor semeni va fi redusă. Adesea, umanitatea inamicului este negată prin denumirea acestuia drept „gook”, „Kraut” sau „Nip”. În Vietnam, acest proces a fost susținut de mentalitatea „numărului de victime”, în care ne refeream la inamic și îl consideram ca pe niște cifre. Un veteran din Vietnam mi-a spus că acest lucru i-a permis să considere că uciderea membrilor Armatei Populare Vietnameze (NVA) și a Viet Congului (VC) era ca și cum „ai călca pe furnici”.

Cel mai mare maestru al acestei tehnici din vremurile recente a fost probabil Adolf Hitler, cu mitul său despre rasa ariană superioară: „Übermensch”, a cărui datorie era să curățe lumea de „Untermensch”.

Soldatul adolescent împotriva căruia este îndreptată această propagandă încearcă cu disperare să-și justifice ceea ce este obligat să facă și, prin urmare, este predispus să creadă aceste absurdități. Odată ce începe să adune oamenii ca pe vite și apoi să-i măcelărească ca pe vite, ajunge foarte repede să-i considere vite — sau, dacă vreți, „Untermensch”.

Potrivit lui Trevor Dupuy, germanii, în toate etapele celui de-al Doilea Război Mondial, au provocat în mod constant cu 50 la sută mai multe victime în rândul americanilor și britanicilor decât au suferit ei înșiși. Iar conducerea nazistă ar fi probabil prima care v-ar spune că tocmai această convingere, cultivată cu grijă, în superioritatea lor rasială și culturală a fost cea care le-a permis soldaților să aibă un astfel de succes. (Dar, așa cum vom vedea în „Ucideri și atrocități”, acest factor favorizant conținea și o capcană care a contribuit în mare măsură la înfrângerea finală a naziștilor.)

Însă naziștii nu sunt singurii care au folosit sabia urii rasiale și etnice în război.

Înfrângerea imperialismului european și dominarea „raselor mai închise la culoare” au fost facilitate de factori de distanță culturală.

Totuși, aceasta poate fi o sabie cu două tăișuri. Odată ce opresorii încep să-și considere victimele ca neaparținând aceleiași specii, atunci aceste victime pot accepta și folosi acea distanță culturală pentru a-și ucide și opresa stăpânii coloniali atunci când ajung în cele din urmă să dețină controlul. Această sabie cu două tăișuri s-a întors împotriva opresorilor atunci când națiunile coloniale s-au ridicat în revolte aprige, precum Revolta Sepoyilor sau Revolta Mau Mau. În bătăliile finale care au răsturnat imperialismul în întreaga lume, reacția negativă a acestei arme cu două tăișuri a fost un factor major în împuternicirea populațiilor locale.

Statele Unite sunt o națiune relativ egalitaristă și, prin urmare, au ceva mai multe dificultăți în a-și convinge populația să îmbrățișeze din toată inima ura etnică și rasială din timpul războiului. Însă în lupta împotriva Japoniei am avut un inamic atât de diferit și de străin, încât am reușit să punem în practică în mod eficient distanța culturală (combinată cu o doză puternică de distanță morală, întrucât ne „răzbunam” pentru Pearl Harbor). Astfel, conform cercetării lui Stouffer, 44% dintre soldații americani din cel de-al Doilea Război Mondial au declarat că „le-ar plăcea foarte mult să omoare un soldat japonez”, dar doar 6% au exprimat același grad de entuziasm pentru uciderea germanilor.

În Vietnam, distanța culturală s-ar fi întors împotriva noastră, întrucât inamicul nostru era, din punct de vedere rasial și cultural, imposibil de distins de aliatul nostru. Prin urmare, ne-am străduit din greu (la nivel de politică națională) să nu accentuăm nicio distanță culturală față de inamicii noștri. Principalul factor de distanțare psihologică utilizat în Vietnam a fost distanța morală, derivând din „cruciada” noastră morală împotriva comunismului. Dar, oricât am încercat, nu am reușit pe deplin să ținem spiritul urii rasiale închis în sticlă.

Majoritatea veteranilor din Vietnam pe care i-am intervievat au dezvoltat o dragoste profundă pentru cultura și poporul vietnamez. Mulți s-au căsătorit cu femei vietnameze. Această tendință egalitaristă de a se amesteca cu o altă cultură, de a o accepta, admira și chiar iubi este un punct forte al Americii.

Datorită acestui lucru, America a reușit să transforme Germania și Japonia ocupate din dușmani învinși în prieteni și aliați. Însă mulți soldați americani din Vietnam și-au petrecut anul petrecut în țară izolați de aspectele pozitive și prietenoase ale culturii și poporului vietnamez. Singurii vietnamezi pe care i-au întâlnit fie încercau să-i omoare, fie erau bănuiți că erau sau susțineau Vietcongul. Acest mediu avea capacitatea de a genera suspiciune și ură profunde. Un veteran din Vietnam mi-a spus că, pentru el, „erau mai prejos decât animalele”.

Datorită acestei capacități de a accepta alte culturi, americanii au comis probabil mai puține atrocități decât ar fi comis majoritatea celorlalte națiuni în circumstanțele asociate cu războiul de gherilă din Vietnam. Cu siguranță mai puține decât bilanțul majorității puterilor coloniale. Și totuși, am avut propriul nostru My Lai, iar eforturile noastre în acel război au fost profund, poate fatal, subminate de acel singur incident.

Poate fi ușor să eliberezi acest duh al urii rasiale și etnice pentru a facilita uciderea în timp de război. Poate fi mai dificil să ții dopul în sticlă și să-l ții complet sub control. Odată ce a ieșit, iar războiul s-a terminat, duhul nu mai poate fi pus ușor înapoi în sticlă. O astfel de ură persistă de-a lungul deceniilor, chiar secolelor, așa cum se poate vedea astăzi în Liban și în ceea ce a fost odată Iugoslavia.

Ar fi ușor să simțim un sentiment de superioritate arogant și ipocrit și să ne convingem că o astfel de ură persistentă există doar în națiuni îndepărtate și izolate, precum Libanul sau Iugoslavia. Adevărul este că încă încercăm să combatem rasismul la mai bine de un secol după sfârșitul sclaviei, iar folosirea limitată a distanței culturale în cel de-al Doilea Război Mondial și în Vietnam încă ne afectează relațiile cu adversarii noștri din acele războaie.

Pe vreun câmp de luptă viitor, am putea fi tentați să manipulăm din nou această sabie cu două tăișuri a distanței culturale în avantajul nostru. Dar, înainte de a face acest lucru, ar fi bine să luăm în considerare cu atenție costurile. Costurile atât în timpul războiului, cât și în timpul păcii pe care sperăm să o atingem odată ce războiul se va fi încheiat.

Distanța morală: „Cauza lor este sfântă, așa că cum ar putea să păcătuiască?”

Noi, cei care lovim inamicul acolo unde îi bate inima, am fost calomniați ca „ucigași de copii” și „ucigași de femei”... Ceea ce facem ne este și nouă respingător, dar necesar. Foarte necesar. În zilele noastre nu mai există așa ceva ca un necombatanți; războiul modern este un război total. Un soldat nu poate funcționa pe front fără muncitorul din fabrică, fără fermier și fără toți ceilalți care îl susțin din spate. Tu și cu mine, mamă, am discutat acest subiect și știu că înțelegi ce spun. Oamenii mei sunt curajoși și onorabili. Cauza lor este sfântă, așa că cum ar putea să păcătuiască în timp ce își îndeplinesc datoria? Dacă ceea ce facem este îngrozitor, atunci fie ca această îngrozire să fie mântuirea Germaniei. — Căpitanul Peter Strasser, șeful diviziei de dirijabile a Germaniei din Primul Război Mondial, într-o scrisoare citată în Gwynne Dyer, War

Distanța morală implică legitimarea propriei persoane și a cauzei proprii. În general, ea poate fi împărțită în două componente. Prima componentă este, de obicei, stabilirea și condamnarea vinovăției inamicului, care, desigur, trebuie pedepsită sau răzbunată. Cealaltă este o afirmare a legalității și legitimității propriei cauze. Distanța morală stabilește că cauza inamicului este în mod clar greșită, că liderii săi sunt criminali, iar soldații săi sunt fie pur și simplu induși în eroare, fie împărtășesc vina liderilor lor. Dar inamicul rămâne totuși un om, iar uciderea lui este un act de justiție, mai degrabă decât o exterminare motivată adesea de distanța culturală. [2]

La fel cum acest proces a permis în mod tradițional violența în rândul forțelor de poliție, el poate permite violența și pe câmpul de luptă. Alfred Vagts a recunoscut acest lucru ca fiind un proces în care inamicii trebuie considerați dinainte criminali, vinovați de declanșarea războiului; misiunea de a-l localiza pe agresor trebuie să înceapă înainte sau la scurt timp după izbucnirea războiului; metodele de desfășurare a războiului trebuie să fie catalogate drept criminale; iar victoria nu trebuie să fie un triumf al onoarei și curajului asupra onoarei și curajului, ci punctul culminant al unei vânători polițienești împotriva unor ticăloși însetați de sânge care au încălcat legea, ordinea și tot ceea ce este considerat bun și sfânt.

Vagts considera că acest tip de propagandă a avut o influență din ce în ce mai mare asupra războiului modern, și s-ar putea foarte bine să aibă dreptate. Dar acest lucru nu este, de fapt, nimic nou. În Occident, el datează cel puțin din vremurile în care papa, pe atunci liderul moral incontestabil al civilizației occidentale, a stabilit justificarea morală pentru războaiele tragice și sângeroase pe care le numim cruciade.

Justificarea pedepsei: „Amintiți-vă de Alamo / Maine / Pearl Harbor”

Stabilirea vinovăției inamicului și necesitatea de a pedepsi sau de a răzbuna reprezintă o justificare fundamentală și larg acceptată a violenței. Majoritatea națiunilor își rezervă dreptul de a „aplica” pedeapsa capitală, iar dacă un stat îi ordonă unui soldat să ucidă un criminal vinovat de o crimă suficient de atroce, atunci uciderea poate fi ușor raționalizată ca fiind nimic altceva decât aplicarea justiției.

Mecanismul justificării pedepsei este atât de fundamental încât poate fi uneori manipulat în mod artificial. În cel de-al Doilea Război Mondial, unii lideri japonezi au cultivat o justificare artificială a pedepsei. „Colonelul Masonobu Tsuji”, spune Holmes, care a coordonat planurile japoneze pentru invadarea Malayei, a scris un pamflet menit, printre altele, să-și incite soldații la un nivel maxim de furie în luptă. „Când vă veți întâlni cu inamicul după debarcare, gândiți-vă la voi înșivă ca la un răzbunător care s-a aflat în sfârșit față în față cu ucigașul tatălui vostru. Iată omul a cărui moarte vă va elibera inima de povara furiei care vă macină. Dacă nu reușiți să-l distrugeți complet, nu veți putea odihni niciodată în pace.”

Afirmație juridică: „Considerăm că aceste adevăruri sunt de la sine înțelese” Când, în cursul evenimentelor umane, devine necesar ca un popor să dizolve legăturile politice care l-au unit cu altul și să-și asume, printre puterile pământului, poziția separată și egală la care îi îndreptățesc Legile Naturii și ale Dumnezeului Naturii, un respect cuvenit față de opiniile omenirii impune ca acesta să declare cauzele care îl împing spre separare....Considerăm că aceste adevăruri sunt evidente de la sine.

— Declarația de Independență

Afirmarea legalității propriului caz este reversul motivației pedepsei.

Acest proces de afirmare a legitimității cauzei proprii este unul dintre mecanismele principale care permit violența în războaiele civile, întrucât asemănările dintre combatanți fac dificilă crearea unei distanțe culturale. Dar distanța morală este, în grade diferite, un factor care permite violența în toate războaiele, nu doar în cele civile.

Una dintre manifestările majore ale distanței morale este ceea ce s-ar putea numi „avantajul terenului propriu”. Avantajul moral asociat cu apărarea propriului cuib, a casei sau a națiunii are o lungă tradiție care se regăsește și în regnul animal și nu ar trebui neglijat în evaluarea impactului distanței morale asupra alimentării violenței unei națiuni. Winston Churchill a spus că „este dreptul fundamental al oamenilor să moară și să ucidă pentru pământul pe care trăiesc și să pedepsească cu o severitate excepțională pe toți membrii propriei lor rase care și-au încălzit mâinile la focul invadatorului”.

Războaiele americane s-au caracterizat, de obicei, printr-o tendință distinctă spre distanțare morală, mai degrabă decât culturală. Distanțarea culturală a fost ceva mai greu de dezvoltat în cultura americană, relativ egalitaristă, cu populația sa diversă din punct de vedere etnic și rasial. În Revoluția Americană, Masacrul de la Boston a oferit o oarecare justificare a pedepsei, iar Declarația de Independență („Considerăm că aceste adevăruri sunt de la sine evidente”) a reprezentat afirmarea juridică care a dat tonul războaielor americane pentru următoarele două secole. Războiul din 1812 a fost purtat în „legitimă apărare”, având avantajul terenului propriu de partea noastră, iar incendierea Casei Albe și bombardamentul Fortului McHenry („Oh! Spune, poți vedea, în lumina zorii”) servind drept puncte de raliere pentru justificarea pedepsei. Bazele morale ale afirmării noastre juridice privind preocuparea națiunii noastre față de oprimarea altora pot fi observate în Războiul Civil și în motivația foarte sinceră a multor soldați din Nord de a pune capăt sclaviei („Ochii mei au văzut gloria venirii Domnului”), în timp ce o anumită motivație legată de pedeapsă poate fi observată în bombardarea Fortului Sumter.

În ultimii o sută de ani ne-am îndepărtat ușor de afirmarea morală ca justificare pentru declanșarea războaielor și ne-am concentrat mai mult pe aspectul pedepsei ca distanțare morală. În Războiul hispano-american, scufundarea navei Maine a constituit justificarea pedepsei pentru război. În Primul Război Mondial a fost nava „Lusitania”, în Al Doilea Război Mondial a fost Pearl Harbor, în Războiul din Coreea a fost un atac neprovocat asupra trupelor americane, în Războiul din Vietnam a fost Incidentul din Golful Tonkin, iar în Războiul din Golf a fost invazia Kuweitului. [3]

Este interesant de remarcat că, deși pedeapsa a fost folosită pentru a justifica implicarea americană în aceste războaie, afirmarea morală a intrat în joc mai târziu și a conferit o nuanță foarte americană unora dintre aceste conflicte. Odată ce Aliații au început să elibereze lagărele de concentrare, generalul Eisenhower a început să privească cel de-al Doilea Război Mondial ca pe o cruciadă, iar justificarea Războiului Rece a avut fundamente consecvente ca luptă morală împotriva totalitarismului și opresiunii.

Procesele de distanțare morală tind să ofere o bază pe care se pot construi alte procese care permit uciderea. În general, acestea sunt mai puțin susceptibile de a produce atrocități decât procesele de distanțare culturală și sunt mai în concordanță cu genul de „reguli” (descurajarea agresiunii și apărarea demnității umane individuale) pe care organizații precum Națiunile Unite au încercat să le susțină. Dar, la fel ca în cazul distanțării culturale, există un pericol asociat distanțării morale. Acest pericol este, desigur, faptul că fiecare națiune pare să creadă că Dumnezeu este de partea sa.

Distanța socială: Moartea dincolo de jurnalul porcilor

În timp ce lucram ca sergent în Divizia 82 Aeropurtată în anii 1970, am vizitat odată biroul de operațiuni al unui batalion înfrățit. Majoritatea acestor birouri au un registru mare de intrări și ieșiri chiar la intrare. De obicei, aceste registre conțin o listă cu toate persoanele din birou, organizate după grad; dar acesta avea o particularitate. În partea de sus a listei se aflau ofițerii, apoi urma o secțiune separatoare intitulată „Swine Log”, iar după aceea era o listă cu tot personalul înrolat din birou. Acest concept al „Swine Log” era destul de comun și, deși era folosit de obicei în glumă și, de obicei, într-un mod mai subtil, există o distanță socială între ofițeri și personalul înrolat. Am fost soldat, sergent și ofițer. Soția mea, copiii mei și cu mine am experimentat cu toții această structură de clasă și distanța socială care o însoțește. Ofițerii, subofițerii (NCO) și soldații (EM) au toți cluburi separate într-o bază militară. Soțiile lor participă la evenimente sociale separate. Familiile lor locuiesc în zone de locuit separate.

Pentru a înțelege rolul „Swine Log” în armată, trebuie să înțelegem cât de greu este să fii cel care dă ordinele care îi vor trimite pe prietenii tăi la moarte și cât de ușoară este alternativa de a te preda cu onoare și de a pune capăt ororii. Esența armatei constă în faptul că, pentru a fi un bun lider, trebuie să-ți iubești cu adevărat (într-un mod ciudat de detașat) oamenii, iar apoi trebuie să fii dispus să ucizi (sau cel puțin să dai ordinele care vor duce la moartea celor) pe care îi iubești. Paradoxul războiului constă în faptul că acei lideri care sunt cei mai dispuși să pună în pericol pe cei pe care îi iubesc pot fi tocmai cei cu cele mai mari șanse de a câștiga și, prin urmare, cei mai în măsură să-și protejeze oamenii. Structura de clase sociale existentă în armată oferă un mecanism de negare care le permite liderilor să-și trimită oamenii la moarte. Dar aceasta face ca conducerea militară să fie o experiență extrem de solitară.

Această structură de clase este și mai pronunțată în armata britanică. În timpul anului petrecut la Colegiul de Stat Major al Armatei Britanice, ofițerii britanici care îmi erau prieteni erau ferm convinși (și sunt de acord cu ei) că experiența lor de-o viață în sistemul de clase britanic îi făcea ofițeri mai buni. Influența distanței sociale trebuie să fi fost foarte puternică în vremurile de demult, când toți ofițerii proveneau din nobilime și aveau o experiență de o viață în exercitarea puterii asupra vieții și morții.

În aproape toate bătăliile istorice dinaintea epocii napoleoniene, iobagul care privea inamicul prin vârful suliței sau al muschetei sale vedea un alt iobag nefericit, foarte asemănător cu el însuși, și putem înțelege că nu era deosebit de înclinat să-și ucidă propria imagine în oglindă. Astfel se face că marea majoritate a uciderilor în luptă corp la corp din istoria antică nu a fost săvârșită de mulțimile de iobagi și țărani care formau marea masă a combatanților. Elita, nobilimea, a fost cea care a reprezentat adevărații ucigași în aceste bătălii, iar acest lucru le-a fost posibil, printre altele, datorită distanței sociale.

Distanța mecanică: „Nu văd oameni...„

Dezvoltarea de noi sisteme de armament îi permite soldatului, chiar și pe câmpul de luptă, să tragă cu arme mai letale, mai precis și la distanțe mai mari: inamicul său este, din ce în ce mai mult, o figură anonimă încadrată de un vizor, strălucind pe un imagist termic sau ascunsă în spatele unei plăci de blindaj.

— Richard Holmes, Acts of War

Distanța socială dispare, în general, ca formă de ucidere în războaiele occidentale. Dar chiar și pe măsură ce dispare în această epocă mai egalitaristă, ea este înlocuită de o nouă formă de distanță psihologică, bazată pe tehnologie. În timpul Războiului din Golf, aceasta a fost denumită „războiul Nintendo”.

Infanteria ucide inamicul de aproape și personal, dar în ultimele decenii natura acestei lupte corp la corp s-a schimbat semnificativ. Până de curând, în Armata SUA, vizorul nocturn era un echipament rar și exotic. Acum luptăm în principal noaptea, iar aproape fiecare soldat de luptă dispune de un dispozitiv de imagistică termică sau de vedere pe timp de noapte. Imagistica termică „vede” căldura emisă de un corp ca și cum ar fi lumină. Astfel, funcționează prin ploaie, ceață și fum. Îți permite să vezi dincolo de camuflaj și face posibilă detectarea soldaților inamici aflați adânc în pădure și vegetație, care odinioară i-ar fi ascuns complet.

Dispozitivele de vedere pe timp de noapte oferă o formă superbă de distanțare psihologică, transformând ținta într-o pată verde inumană.

Integrarea completă a tehnologiei imagisticii termice pe câmpul de luptă modern va extinde la orele de zi procesul de distanțare mecanică care există în prezent pe timp de noapte. Când se va întâmpla acest lucru, câmpul de luptă va apărea fiecărui soldat așa cum i s-a arătat lui Gad, un tunar de tanc israelian care i-a spus lui Holmes că „vezi totul de parcă s-ar întâmpla pe un ecran de televizor… Mi-am dat seama atunci; văd pe cineva alergând și trag în el, iar el cade, și totul arată ca ceva de la televizor. Nu văd oameni, ăsta e un lucru bun.”

Capitolul cinci

Predispoziția agresivă a ucigașului: răzbunători, condiționare și cei 2% cărora le place

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, antrenamentul se desfășura pe un poligon de tragere cu gazon (un poligon cu distanță cunoscută, sau KD), pe care soldatul trăgea la o țintă cu centrul marcat. După ce trăgea o serie de focuri, ținta era verificată, iar soldatului i se oferea un feedback care îi indica unde a nimerit.

Antrenamentul modern folosește ceea ce sunt, în esență, tehnicile de condiționare operantă ale lui B. F. Skinner pentru a dezvolta un comportament de tragere la soldat. [4] Acest antrenament se apropie cât mai mult posibil de simularea condițiilor reale de luptă. Soldatul stă într-o tranșee, echipat complet pentru luptă, iar în fața lui apar pentru scurt timp ținte în formă de om. Acestea sunt stimulii declanșatori care determină comportamentul țintă de a trage. Dacă ținta este lovită, aceasta cade imediat, oferind astfel un feedback imediat. Întărirea pozitivă este acordată atunci când aceste lovituri sunt schimbate pe insigne de tir, care au de obicei asociate o formă de privilegiu sau recompensă (laude, recunoaștere, permise de trei zile și așa mai departe).

Antrenamentul tradițional de tir a fost transformat într-un simulator de luptă. Watson afirmă că soldații care au urmat acest tip de antrenament pe simulator „raportează adesea, după ce s-au confruntat cu o situație de urgență reală, că au executat pur și simplu exercițiul corect și l-au finalizat înainte de a-și da seama că nu se aflau în simulator”. Veteranii din Vietnam au raportat în repetate rânduri experiențe similare. Mai multe studii independente indică faptul că acest puternic proces de condiționare a crescut dramatic rata de tragere a soldaților americani încă din cel de-al Doilea Război Mondial.

Richard Holmes a remarcat ineficiența unei armate antrenate după metodele tradiționale din cel de-al Doilea Război Mondial, în comparație cu o armată ai cărei soldați au fost condiționați prin metode moderne de antrenament. Holmes a intervievat soldați britanici care se întorceau din Războiul din Insulele Falkland și i-a întrebat dacă au întâlnit vreun caz de refuz de a trage similar cu cel observat de Marshall în cel de-al Doilea Război Mondial. Britanicii, care fuseseră instruiți prin metode moderne, nu observaseră nimic de acest fel la soldații lor, dar o observaseră cu siguranță la argentinieni, care primiseră o pregătire în stilul celui de-al Doilea Război Mondial și al căror singur foc eficient provenise de la mitraliere și lunetiști. [5]

Valoarea acestei pregătiri moderne pentru luptă poate fi observată și în războiul din Rhodesia din anii 1970. Forțele de securitate rhodesiene erau o armată modernă, foarte bine pregătită, care lupta împotriva unei bande de gherile slab pregătite. Prin tactici și pregătire superioare, forțele de securitate au menținut un raport general de ucideri de aproximativ opt la unu pe tot parcursul războiului. Unitățile lor de comando și-au îmbunătățit de fapt raportul de ucideri de la treizeci și cinci la unu la cincizeci la unu. Rodezienii au reușit acest lucru într-un context în care nu dispuneau de sprijin aerian și de artilerie și nici nu aveau un avantaj semnificativ în ceea ce privește armamentul față de adversarii lor susținuți de Uniunea Sovietică. Singurul lor atu era pregătirea superioară, iar avantajul pe care acesta le-l oferea s-a concretizat în nimic mai puțin decât o superioritate tactică totală. [6]

Eficacitatea tehnicilor moderne de pregătire care permit uciderea în luptă este incontestabilă, iar impactul lor asupra câmpului de luptă modern este enorm.

Experiențe recente: „Asta e pentru fratele meu”

Bob Fowler, popularul comandant blond al Companiei F, sângerase până la moarte după ce fusese lovit în splină. Ordonanța sa, care îl adora, a apucat o mitralieră și a masacrat în mod de neiertat un rând de soldați japonezi neînarmați care tocmai se predaseră.

— William Manchester, „Adio, întunericule”

Pierderea recentă a prietenilor și a liderilor iubiți în luptă poate, de asemenea, să favorizeze violența pe câmpul de luptă. Moartea prietenilor și a camarazilor poate șoca, paraliza și înfrânge emoțional soldații. Dar, în multe circumstanțe, soldații reacționează cu furie (care este una dintre etapele binecunoscute de reacție la moarte și la procesul de a muri), iar apoi pierderea camarazilor poate duce la ucidere.

Literatura noastră este plină de exemple, iar chiar și legislația noastră include concepte precum nebunia temporară și circumstanțele atenuante și exoneratoare. Uciderea din răzbunare în timpul unui acces de furie a fost o temă recurentă de-a lungul istoriei și trebuie luată în considerare în ecuația generală a factorilor care favorizează uciderea pe câmpul de luptă.

Soldatul în luptă este un produs al mediului său, iar violența poate naște violență. Aceasta este latura „educării” din ecuația natură-educare. Dar el este, de asemenea, foarte influențat de temperamentul său, adică de latura „naturii” din ecuația natură-educare, iar acesta este un subiect pe care îl vom aborda acum în detaliu.

Temperamentul „soldatului natural”

Există așa-numitul „soldat înnăscut”: genul de om care își găsește cea mai mare satisfacție în compania bărbaților, în emoție și în depășirea obstacolelor fizice. El nu dorește să ucidă oameni ca atare, dar nu va avea obiecții dacă acest lucru se întâmplă într-un cadru moral care îi oferă o justificare — cum ar fi războiul — și dacă acesta este prețul pe care trebuie să-l plătească pentru a fi admis în genul de mediu după care tânjește. Nu știu dacă astfel de oameni se nasc sau se formează, dar majoritatea ajung în armată (iar mulți dintre ei devin apoi mercenari, deoarece viața din armata regulată în timp de pace este prea rutinieră și plictisitoare).

Însă armatele nu sunt pline de astfel de oameni. Sunt atât de rari încât reprezintă doar o fracțiune modestă chiar și în cadrul armatelor profesionale mici, adunându-se în principal în forțele speciale de tip comando. În marile armate de recruți, aceștia dispar practic sub greutatea numărului de oameni mai obișnuiți. Și tocmai acești oameni obișnuiți, cărora nu le place deloc lupta, trebuie convinși de armate să ucidă. Până acum doar o generație, ei nici măcar nu-și dădeau seama cât de prost își făceau treaba.

— Gwynne Dyer, „War”

Studiul lui Swank și Marchand privind cel de-al Doilea Război Mondial a evidențiat existența a 2% dintre soldații de luptă care sunt predispuși să fie „psihopați agresivi” și care, aparent, nu manifestă rezistența normală față de ucidere și nici nu suferă de tulburările psihice asociate cu perioadele îndelungate de luptă. Însă conotațiile negative asociate termenului „psihopat” sau echivalentului său modern „sociopat” sunt inadecvate în acest context, întrucât acest comportament este, în general, unul dezirabil pentru soldații aflați în luptă.

Ar fi absolut incorect să se concluzioneze că 2% din totalul veteranilor sunt ucigași psihopați. Numeroase studii indică faptul că veteranii de război nu sunt mai înclinați spre violență decât cei care nu au participat la război. O concluzie mai precisă ar fi că există 2% din populația masculină care, dacă este împinsă la limită sau dacă i se oferă un motiv legitim, va ucide fără regret sau remușcare. Ceea ce reprezintă aceste persoane — și acesta este un aspect extrem de important pe care trebuie să-l subliniez — este capacitatea de a participa cu sânge rece la luptă, pe care noi, ca societate, o glorificăm și pe care Hollywoodul ar vrea să ne facă să credem că o posedă toți soldații. În cursul interviurilor cu veterani, realizate în cadrul acestui studiu, am întâlnit mai multe persoane care s-ar putea încadra în acești 2%, iar de la întoarcerea din luptă s-au dovedit, fără excepție, a fi contribuabili peste medie la prosperitatea și bunăstarea societății noastre.

Dyer se bazează pe propriile sale experiențe personale ca soldat pentru a înțelege:

Agresivitatea face cu siguranță parte din structura noastră genetică, și este necesar să fie așa, dar cota normală de agresivitate a unui om nu îl va determina să-și ucidă cunoștințele, cu atât mai puțin să poarte război împotriva unor străini dintr-o altă țară. Trăim printre milioane de oameni care au ucis semenii lor cu o eficiență nemiloasă — mitraliază-i, folosind aruncătoare de flăcări împotriva lor, aruncând bombe explozive asupra lor de la o înălțime de douăzeci de mii de picioare — și totuși nu ne temem de acești oameni.

Majoritatea covârșitoare a celor care au ucis, acum sau în orice moment din trecut, au făcut-o în calitate de soldați în război, iar noi recunoaștem că acest lucru nu are practic nicio legătură cu genul de agresivitate personală care ne-ar pune în pericol ca concetățeni ai lor.

Cifra de 15–20% privind rata de tragere menționată de Marshall pentru cel de-al Doilea Război Mondial nu contrazice neapărat cifra de 2% a lui Swank și Marchand, întrucât mulți dintre acești trăgători se aflau în circumstanțe extreme care le conferiseră putere, iar mulți ar fi putut adopta o atitudine de intimidare și ar fi tras pur și simplu la întâmplare sau deasupra capetelor inamicilor. Iar cifrele ulterioare privind ratele de tragere de 55% (Coreea) și de 90–95% (Vietnam) reprezintă acțiunile unor oameni stimulați de procese de condiționare din ce în ce mai eficiente, dar nici aceste cifre nu ne indică câți dintre ei se aflau într-o atitudine de intimidare.

Cifra lui Dyer din cel de-al Doilea Război Mondial, conform căreia 1% dintre piloții de vânătoare ai Corpului Aerian al Armatei SUA erau responsabili pentru 40% din totalul victoriilor aeriene, este, de asemenea, în general în concordanță cu estimările lui Swank și Marchand. Erich Hartmann, asul german din cel de-al Doilea Război Mondial — fără îndoială cel mai mare pilot de vânătoare din toate timpurile, cu 351 de victorii confirmate — a afirmat că 80% dintre victimele sale nu au știut niciodată că se afla în același spațiu aerian cu ele. Această afirmație, dacă este corectă, oferă o perspectivă remarcabilă asupra naturii unui astfel de ucigaș. La fel ca în cazul victoriilor celor mai de succes lunetiști și piloți de vânătoare, marea majoritate a uciderilor comise de acești oameni au fost ceea ce unii ar numi simple ambuscade și împușcături pe la spate. Nicio provocare, furie sau emoție nu a stat la baza acestor ucideri.

Mai mulți ofițeri superiori ai Forțelor Aeriene ale SUA mi-au spus că, atunci când Forțele Aeriene ale SUA au încercat să preselecționeze piloți de vânătoare după cel de-al Doilea Război Mondial, singurul numitor comun pe care l-au putut găsi printre așii lor din cel de-al Doilea Război Mondial era faptul că aceștia fuseseră implicați în numeroase bătăi în copilărie. Nu erau bătăuși — pentru că majoritatea bătăușilor adevărați evită luptele cu oricine este capabil, într-o măsură rezonabilă, să se lupte cu ei — ci luptători. Dacă poți să-ți reamintești sau să-ți imaginezi furia și umilința pe care le simte un copil într-o bătaie în curtea școlii și să amplifici asta la nivelul unui mod de viață, atunci poți începe să-i înțelegi pe acești indivizi și capacitatea lor de violență.

Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale (DSM-III-R) al Asociației Americane de Psihiatrie (APA) indică faptul că incidența „tulburării de personalitate antisocială” (adică a sociopaților) în rândul populației generale de bărbați americani este de aproximativ 3%. Acești sociopați nu sunt ușor de folosit în armată, deoarece, prin însăși natura lor, se revoltă împotriva autorității, dar de-a lungul secolelor armatele au avut un succes considerabil în a-i supune pe acești indivizi extrem de agresivi voinței lor în timp de război. Așadar, dacă doi din trei dintre acești 3% ar fi capabili să accepte disciplina militară, un procent ipotetic de 2% dintre soldați ar „nu avea remușcări cu privire la efectele comportamentului lor asupra celorlalți”, conform definiției APA. [7]

Există dovezi solide că există o predispoziție genetică către agresivitate. La toate speciile, cel mai bun vânător, cel mai bun luptător, masculul cel mai agresiv, supraviețuiește pentru a-și transmite predispozițiile biologice descendenților săi. Există, de asemenea, procese de mediu care pot dezvolta pe deplin această predispoziție către agresivitate; când combinăm această predispoziție genetică cu dezvoltarea mediului, obținem un ucigaș. Dar mai există un factor: prezența sau absența empatiei față de ceilalți. Din nou, pot exista cauze biologice și de mediu pentru acest proces empatic, dar, indiferent de originea sa, există fără îndoială o diviziune în rândul umanității între cei care pot simți și înțelege durerea și suferința celorlalți și cei care nu pot. Prezența agresivității, combinată cu absența empatiei, duce la sociopatie. Prezența agresivității, combinată cu prezența empatiei, duce la un tip de individ complet diferit de sociopat.

Un veteran pe care l-am intervievat mi-a spus că el considera cea mai mare parte a lumii ca fiind oi: creaturi blânde, decente, binevoitoare, care sunt, în esență, incapabile de adevărată agresivitate. În mintea acestui veteran există o altă subspecie umană (din care el face parte) care este un fel de câine: creaturi fidele, vigilente, care sunt foarte capabile de agresivitate atunci când circumstanțele o impun. Însă, conform modelului său, există lupi (sociopați) și haite de câini sălbatici (bande și armate agresive) care bântuie pe pământ, iar câinii de turmă (soldații și polițiștii lumii) sunt predispuși, atât din punct de vedere al mediului, cât și biologic, să fie cei care se confruntă cu acești prădători.

Unii experți din comunitatea psihologică și psihiatrică consideră că acești oameni sunt pur și simplu sociopați și că viziunea de mai sus asupra ucigașilor este una idealizată. Dar eu cred că există o altă categorie de ființe umane acolo. Știm despre sociopați deoarece starea lor este, prin definiție, o patologie sau o tulburare psihologică. Însă comunitatea psihologică nu recunoaște această altă categorie de ființe umane, acești câini ciobănești metaforici, deoarece tipul lor de personalitate nu reprezintă o patologie sau o tulburare. De fapt, ei sunt membri valoroși și activi ai societății noastre, iar aceste caracteristici pot fi observate doar în timp de război sau în cadrul forțelor de poliție.

I-am întâlnit pe acești bărbați, acești „câini ciobănești”, de nenumărate ori pe măsură ce am intervievat veterani.

Sunt bărbați precum un locotenent-colonel al Armatei SUA, veteran al războiului din Vietnam, care mi-a spus: „Am învățat de timpuriu în viață că există oameni care te vor răni dacă li se oferă ocazia, și mi-am dedicat viața pregătirii pentru a-i înfrunta.” Acești bărbați sunt destul de des înarmați și mereu vigilenți. Ei nu și-ar abuza sau îndrepta greșit agresivitatea mai mult decât ar face-o un câine ciobănesc care s-ar întoarce împotriva turmei sale, dar în inimile lor mulți dintre ei tânjesc după o luptă dreaptă, după un lup asupra căruia să-și îndrepte abilitățile în mod legitim și legal.

Richard Heckler vorbește despre această dorință în cartea sa În căutarea spiritului războinic:

Această chemare urgentă a naturii tânjește să fie pusă la încercare, caută să fie provocată dincolo de limitele ei.

Războinicul din noi îl imploră pe Marte, zeul Războiului, să ne ducă pe acel câmp de luptă decisiv care ne va mântui în iminența terifiantă a momentului. Vrem să ne înfruntăm propriul Goliat, pentru a ne reaminti că războinicul David trăiește în noi. Ne rugăm zeilor războiului să ne călăuzească spre zidurile Ierihonului, pentru a îndrăzni să ne punem la încercare statornicia și puterea chemării noastre de trâmbiță. Aspirăm să fim învinși în bătălii de forțe mult mai mari decât noi înșine, astfel încât însăși înfrângerea să ne fi făcut mai mari decât eram la început. Tânjim după întâlnirea care, în cele din urmă, ne va împuternici cu demnitate și onoare negreșit: dorința există și este plină de iubire, teribilă, frumoasă și tragică.

Poate că există o altă analogie. Potrivit lui Carl Jung, există modele de comportament profund înrădăcinate, numite arhetipuri, care se află adânc în inconștientul colectiv al fiecărui om — un rezervor moștenit și inconștient de imagini derivate din experiențele universale ale strămoșilor noștri și împărtășite de întreaga rasă umană. Aceste arhetipuri puternice ne pot ghida, canalizându-ne energia libidinală. Ele includ concepte jungiene precum mama, bătrânul înțelept, eroul și războinicul. Cred că Jung s-ar referi la aceste persoane nu ca la „câini de turmă”, ci ca la „războinici” și „eroi”. [8]

Potrivit lui Gwynne Dyer, cercetările Forțelor Aeriene ale SUA (USAF) privind comportamentul agresiv de ucidere au stabilit că 1% dintre piloții lor de vânătoare din cel de-al Doilea Război Mondial au realizat aproape 40% din doborârile aer-aer, iar majoritatea piloților USAF din cel de-al Doilea Război Mondial nici măcar nu au încercat să doboare pe cineva. Acest 1% dintre piloții de vânătoare din cel de-al Doilea Război Mondial, cei 2% ai lui Swank și Marchand, ratele scăzute de ucidere din perioada napoleoniană și din Războiul Civil menționate de Griffith, precum și ratele scăzute de tragere din cel de-al Doilea Război Mondial semnalate de Marshall pot fi toate explicate, cel puțin parțial, dacă doar un procent mic dintre acești combatanți erau de fapt dispuși să ucidă în mod activ inamicul în aceste situații de luptă. Fie că sunt numiți sociopați, câini de turmă, războinici sau eroi, ei există, reprezintă o minoritate distinctă, iar în vremuri de pericol o națiune are nevoie disperată de ei.

Note

SECȚIUNEA IV: O ANATOMIE A UCIDERII

A ajuta un veteran într-o astfel de situație înseamnă a-l încuraja să-și împărtășească experiența, a-l confrunta cu cuvântul „crimă” și a discuta despre perspectiva Bibliei sau a Torei asupra uciderii.

Încurajarea lui să împărtășească această experiență cu soția sa. În acest caz, i-am sugerat să facă acest lucru rugând-o pe soția sa să citească cartea lui William Manchester, Goodbye, Darkness, și apoi să folosească un incident remarcabil de similar din acea carte ca punct de plecare pentru a discuta despre experiența sa. (Nevoia veteranului de a împărtăși soției sale și valoarea unei cărți care să servească drept punct de plecare sunt teme recurente în acest tip de consiliere. Primele schițe ale acestei cărți au servit exact acestui scop în mai multe ocazii.)

Încurajarea lui să-și analizeze folosirea cuvântului „crimă”. Nu a fost o crimă, a fost autoapărare, iar dacă s-ar întâmpla mâine pe stradă, nu s-ar formula acuzații. Răspunsul lui, așa cum se întâmplă adesea când veteranul reprimă și nu discută niciodată aceste situații, a fost: „Nu m-am gândit niciodată la asta în felul acesta.” (Aceasta este o temă comună și repetată în astfel de sesiuni de consiliere.)

Discutarea a ceea ce spune Biblia sau Tora despre ucidere. L-am încurajat să studieze mai în profunzime subiectul sau să-l discute cu un cleric al confesiunii sale. Aceasta este o altă temă frecventă și importantă. În America există o convingere generală că nu este „bine” să fii soldat. O mare parte din această prejudecată antimilitaristă se bazează pe porunca „Să nu ucizi”, dar în cadrul creștinismului există mari dezacorduri cu privire la această chestiune, iar lucrurile nu sunt deloc atât de simple. În scopul terapiei în rândul soldaților, am constatat că este foarte util să se prezinte și cealaltă perspectivă a dezbaterii teologice despre ucidere.

În Exodul, capitolul 20, găsim Cele Zece Porunci. Acum aproape patru sute de ani, Versiunea King James a tradus a șasea poruncă ca „Să nu ucizi”. Când traducătorii au scris asta, nimeni nu și-ar fi imaginat vreodată că „Cuvântul lui Dumnezeu” ar fi scos atât de mult din context încât această poruncă să fie interpretată în sensul că pedeapsa cu moartea sau uciderea pe câmpul de luptă sunt greșite. În acest secol, cu o singură excepție, toate traducerile moderne importante au tradus această poruncă ca „Să nu comiți omor”. În capitolul 21 din aceeași carte a Bibliei (pe aceeași pagină cu Cele Zece Porunci în majoritatea Bibliilor), pedeapsa cu moartea este poruncită atunci când se spune: „Cel ce lovește pe un om, încât acesta moare, va fi cu siguranță omorât” (Exodul 21:12). Cuvântul ebraic folosit în textul original al celei de-a șasea porunci se referă la uciderea în scopul obținerii unui câștig personal; nu are nicio legătură cu uciderea în temeiul autorității. Și aceasta nu este nici prima, nici ultima dată când pedeapsa cu moartea este poruncită de Dumnezeu. În Geneza 9:6, când a coborât din arcă, Noe a primit porunca lui Dumnezeu: „Oricine varsă sângele omului, de către om îi va fi vărsat sângele.”

Regele David a fost un „om după inima lui Dumnezeu” și a fost, de asemenea, un om de război. Biblia îl laudă pe David pentru că l-a ucis pe Goliat în luptă, iar ca rege este lăudat astfel:

„Sol a ucis mii, dar David a ucis zeci de mii.” Uciderea în război, sub autoritate, este prezentată ca fiind onorabilă și acceptabilă în întreaga Biblie. Abia când regale David a comis o crimă, ucigându-l pe Urie, a intrat în conflict cu Dumnezeu. Vechiul Testament este plin de astfel de conducători războinici drepți. David, Iosua și Ghedeon sunt doar câțiva dintre sutele de soldați menționați în Vechiul Testament care au găsit favoare în ochii lui Dumnezeu pentru eforturile lor pe câmpul de luptă. În Proverbe 6:17, Biblia spune că Dumnezeu „urăște... pe cei ce varsă sânge nevinovat (sublinierea adăugată)”. Dar în Biblie nu există decât onoare pentru soldatul care ucide într-o luptă dreaptă.

În Noul Testament, povestea este aceeași. Când tânărul bogat a venit la Isus, i s-a spus că trebuie să renunțe la tot ce avea pentru a-L urma pe Isus. Dar în Matei 8:10, când centurionul roman a venit la El, Isus a spus: „N-am găsit o credință atât de mare, nici măcar în Israel”. Iar în Faptele Apostolilor, capitolul 10, primul creștin neevreu a fost ales de Dumnezeu, și acesta a fost Corneliu... un centurion roman. Dumnezeu l-a trimis pe Petru să-l convertească, și se pare că a fost un mic șoc pentru Petru (și pentru toți ceilalți ucenici) faptul că un neevreu putea fi creștin, dar el nu a pus niciodată la îndoială faptul că un soldat ar trebui să aibă onoarea de a fi primul.

Cea mai mare parte a capitolului 10 din Cartea Faptelor Apostolilor este dedicată predicii lui Petru către centurionul Corneliu și îndrumărilor sale cu privire la modul de a fi creștin, dar niciodată, nici Petru, nici altcineva, nicăieri în Biblie, nu afirmă că ar fi incompatibil să fii soldat și creștin. Dimpotrivă, exact opusul este comunicat în repetate rânduri.

În Luca 22:36, cu doar câteva minute înainte de arestarea și răstignirea Sa ulterioară, Isus le-a poruncit ucenicilor Săi: „Cine nu are sabie, să-și vândă haina și să-și cumpere una.” Ei aveau trei săbii între ei, iar când soldații au venit să-L aresteze pe Isus, Petru și-a scos-o pe a sa. Dar Isus i-a poruncit să o pună deoparte, spunând: „Cine trăiește prin sabie, de sabie va muri”, ceea ce înseamnă că, dacă sabia este legea ta, ar trebui să mori prin sabie — sabia mânuită de agenții guvernului; iar în Romani 13:4, Pavel a scris că guvernul „nu poartă sabia în zadar”.

Astfel, există o bază pentru argumentul conform căruia (1) „Să nu ucizi” este o traducere greșită, scoasă în mod grosolan din context și (2) acest lucru a fost responsabil pentru provocarea unui mare prejudiciu emoțional veteranilor noștri. Poziția prezentată mai sus a fost și continuă să fie cea acceptată de o mare parte a creștinismului catolic și protestant de două milenii. Aceasta a constituit justificarea filosofică a sprijinului acordat de Biserică luptei pentru eliberarea sclavilor în Războiul Civil și luptei împotriva Germaniei și Japoniei în cel de-al Doilea Război Mondial. Astăzi, multe biserici susțin că cei care au murit pentru națiunea noastră ilustrează iubirea lui Isus și jertfa lui Isus pentru fiecare dintre noi, căci Isus a spus: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: să-și dea viața pentru prietenii săi.”

Un interviu cu un veteran, fost ofițer de poliție pensionat, m-a făcut să realizez că distanța morală este factorul dominant care permite violența și raționalizarea violenței în rândul forțelor de poliție. Când i-am descris procesele de distanțare, el a subliniat că stabilirea și menținerea a ceea ce eu numesc distanță morală sunt esențiale pentru sănătatea mentală a ofițerilor de poliție, iar într-o forță de poliție bună acesta este procesul principal care permite funcționarea ei. Dacă, pe de altă parte, ura rasială și etnică generată de distanța culturală începe să se instaleze, atunci apar probleme, iar un fel de putreziciune morală poate pătrunde în sufletul forței de poliție.

  Este interesant de observat cât de multe dintre aceste motive de „pedeapsă” s-au dovedit, în retrospectivă, a fi mai puțin decât legitime. Nu am aflat niciodată cu adevărat ce a provocat scufundarea navei Maine, iar aceasta ar fi putut foarte bine să fie un accident. Nava „Lusitania” transporta muniție de război, iar germanii ne-au avertizat în mod corespunzător. Iar incidentul din Golful Tonkin pare să fi fost aproape în întregime inventat de președintele Johnson. În majoritatea acestor cazuri, însă, politicienii au fost motivați să folosească aceste incidente ca pretext pentru a stârni imaginația populară, cu scopul de a se implica într-un război pe care ei (politicienii) îl considerau legitim din punct de vedere moral.

Marele om de stat britanic Benjamin Disraeli a observat că rolul unor astfel de chestiuni „pasionale” va fi întotdeauna un aspect cheie al intrării unei democrații în război. „Dacă”, a spus Disraeli, la momentul potrivit să te supui păcii... ceea ce îți va diminua autoritatea și, poate, îți va pune în pericol independența. Dacă, la momentul potrivit, vei instaura o democrație, trebuie, la momentul potrivit, să culegeți roadele unei democrații... Veți avea, la momentul potrivit, războaie începute din pasiune, și nu din rațiune; și veți constata, într-o democrație, că proprietatea voastră este mai puțin valoroasă și că libertatea voastră este mai puțin deplină.”

Teoria condiționării operante a lui B. F. Skinner și aplicarea ei la actul de a ucide vor fi analizate mai în detaliu în secțiunile următoare. Teoria sa reprezintă, în esență, acel aspect al psihologiei pe care majoritatea oamenilor îl asociază cu șobolanul de laborator condiționat să apese o bară pentru a primi hrană. Din cercetările lui Skinner a luat naștere un corp de gândire și teorie psihologică a cărui influență este probabil egalată doar de cea a lui Freud.

Lunetiștii moderni sunt susținuți de procese de grup, întrucât lucrează aproape întotdeauna în echipă cu un observator care asigură responsabilitatea reciprocă și transformă lunetistul într-o armă de echipă. În plus, lunetiștii sunt susținuți de (1) distanța fizică de la care trag, (2) distanța mecanică creată prin observarea inamicului prin lunetă și (3) un temperament predispus la această meserie, datorită selecției atente de către comandament și autoselecției prin dorința lor de a se oferi voluntari pentru această misiune.

Dar, desigur, rhodesienii au câștigat toate bătăliile și au pierdut războiul — la fel ca forțele americane în Vietnam. Aș susține că, în ambele cazuri, acest lucru se datorează faptului că „inamicul” era dispus să suporte aceste pierderi îngrozitoare, în timp ce americanii și rhodesienii nu erau. Aceasta reflectă parțial impactul distanței morale, dar este și o chestiune de voință politică și de eficacitatea democrațiilor față de formele totalitare de guvernare în timp de război, iar acesta este un factor care, în general, nu face obiectul prezentului studiu.

Ca majoritatea tulburărilor de personalitate, aceasta reprezintă un continuum care include numeroși indivizi care, deși nu îndeplinesc toate criteriile de diagnostic, se află la limita tulburării de personalitate antisocială. DSM-III-R ne arată că unii indivizi „care prezintă câteva trăsături ale tulburării [dar insuficiente pentru a fi diagnosticați cu aceasta] obțin succes politic și economic”, iar unii combatanți de succes s-ar putea încadra, de asemenea, în această categorie.

Terry Pratchett, în cartea sa Witches Abroad, a surprins (într-un sens metaforic pe care Jung l-ar fi adorat) esența puterii rolurilor arhetipale și a capacității lor de a prinde în capcană și de a deforma viețile:

Poveștile există independent de protagoniștii lor. Dacă știi asta, cunoașterea înseamnă putere. Poveștile, marile panglici fluturânde ale spațiu-timpului modelat, suflă și se desfășoară prin univers încă de la începutul timpurilor. Și au evoluat. Cele mai slabe au murit, iar cele mai puternice au supraviețuit și s-au îngrășat prin repovestire... povești care se răsucesc și suflă prin întuneric. Iar însăși existența lor suprapune un model vag, dar insistent, peste haosul care este istoria.

Poveștile sapă șanțuri suficient de adânci încât oamenii să le poată urma, la fel cum apa urmează anumite trasee pe versantul unui munte. Și de fiecare dată când noi actori pășesc pe calea poveștii, șanțul se adâncește.

Pratchett numește acest fenomen „teoria cauzalității narative” și are perfectă dreptate când observă că, în forma sa cea mai extremă, arhetipul, sau „povestea”, poate avea o influență disfuncțională asupra vieților. „Poveștilor nu le pasă cine ia parte la ele”, spune Pratchett. „Tot ce contează este ca povestea să fie spusă, ca povestea să se repete. Sau, dacă preferați să vă gândiți la asta astfel: poveștile sunt o formă de viață parazitară, care deformează viețile în serviciul exclusiv al poveștii înseși.”

Acest lucru este valabil mai ales dacă (1) societatea investește și încapă un individ într-un rol — de exemplu, rolul eroului care se scaldă în sânge și măruntaie în timp ce ucide „dragonul”, iar apoi (2) societatea întrerupe povestea și refuză să-și joace în continuare rolul în drama/povestea străveche a războinicului care se întoarce acasă. Ceea ce este exact ceea ce a făcut America cu veteranii săi care s-au întors din Vietnam. Dar aceasta este o poveste pentru un capitol ulterior.

·      Sintetizarea diverselor modele și variabile într-o singură paradigmă poate contribui la o înțelegere mai detaliată a reacției soldatului la circumstanțele uciderii pe câmpul de luptă. Ar putea fi chiar posibil să se elaboreze o ecuație care să reprezinte rezistența totală implicată într-o circumstanță specifică de ucidere.

Variabilele reprezentate în ecuația noastră includ:

·      Probabilitatea uciderii personale = probabilitatea totală de executare a unei ucideri personale specifice (Aceasta este o estimare a pârghiei psihologice totale disponibile pentru a permite executarea unei ucideri personale specifice într-o circumstanță specifică).

·      Cerințele autorității = (intensitatea cererii de ucidere) × (legitimitatea autorității care impune ascultarea) × (proximitatea autorității care impune ascultarea) × (respectul față de autoritatea care impune ascultarea).

·      Absolvirea de grup = (intensitatea sprijinului pentru ucidere) × (numărul membrilor grupului de ucidere imediat) × (identificarea cu grupul de ucidere) × (proximitatea grupului de ucidere).

·      Distanța totală față de victimă = (distanța fizică față de victimă) × (distanța culturală față de victimă) × (distanța socială față de victimă) × (distanța morală față de victimă) × (distanța mecanică față de victimă).

·      Atractivitatea victimei ca țintă = (relevanța victimei) × (relevanța strategiilor disponibile) × (câștigul ucigașului + pierderea victimei).

·      Predispoziția agresivă a ucigașului = (antrenamentul/condiționarea ucigașului) × (experiențele anterioare ale ucigașului) × (temperamentul individual al ucigașului).

O ecuație care ne-ar permite să corelăm toți acești factori și să determinăm rezistența față de o ucidere personală specifică ar arăta cam așa:

Probabilitatea unei crime personale = (cerințele autorității) × (absolvirea de către grup) × (distanța totală față de victimă) × (atractivitatea victimei ca țintă) × (predispoziția agresivă a ucigașului).

Să presupunem că valoarea de referință pentru toți acești factori este 1. O valoare de referință de 1 funcționează bine, deoarece în ecuația noastră multiplicativă acest număr ar fi neutru; orice factor sub 1 ar influența toți ceilalți factori în sens descendent, iar orice factor peste 1 ar interacționa pentru a influența toți ceilalți factori în sens ascendent. Deoarece aceste procese sunt toate multiplicative, un factor extrem de scăzut într-un singur domeniu (cum ar fi 0,01 în cazul predispoziției agresive) ar trebui compensat prin valori foarte ridicate ale celorlalți factori. Pe de altă parte, în condițiile în care toți ceilalți factori sunt egali, o evaluare extrem de ridicată a cerințelor de autoritate (așa cum se observă în studiile lui Milgram) sau o predispoziție agresivă ridicată (așa cum ar fi probabil în cazul în care ucigașul ar fi avut recent un prieten sau un membru al familiei ucis de „inamic”) ar duce la o probabilitate ridicată de a comite o crimă personală sau chiar la ucideri neîngrădite care ar duce la crime de război și alte atrocități.

La fel ca majoritatea analizelor factoriale, probabil că nici aceasta nu a identificat toți factorii care ar influența această situație, dar acest model este cu siguranță mult mai eficient decât orice altceva am avut până acum — întrucât, din câte știu eu, nu a existat niciodată unul anterior. Este nevoie de multă muncă pentru a cuantifica cu adevărat acești factori, dar aș emite ipoteza că pragul pentru o ucidere personală în timp de război ar fi mai scăzut decât cel din timp de pace. În cazul unei ucideri în timp de pace (crimă), pragul ar fi probabil semnificativ mai ridicat, dar factorii de bază s-ar putea aplica, în general, în continuare. Cu siguranță, acest model s-ar aplica uciderilor comise de bande și majorității actelor de violență aleatorie de pe stradă, dar cea mai comună formă de crimă este cea comisă de cunoștințe și membri ai familiei unul împotriva celuilalt, și cred că mecanismele psihologice ale acestui tip de ucidere sunt destul de diferite de cele pe care le studiem aici.

https://www.youtube.com/watch?v=jttV5V6ca7o