TOTALITATEA CONEXIUNILOR SEMNIFICATIVE.
(CHARAKTEROLOGIE)
Nota traducătorului: Textul tradus aici este destul de greoi la o primă lectură.
Karl Jaspers, una dintre figurile cele mai proeminente ale Psihopatologiei Clinice, este un iubitor de Filosofie a timpurilor sale. Aparent, Jaspers ”plutește” pe deasupra cadrului conceptual pe care îl refuză în dimensiunea sa rigidă și acordată astăzi. Azi, dacă definim precis ceva, devenim și absolut siguri că AM ÎNȚELES ceva. Azi, conceptele Psihologiei și cele ale Psihopatologiei aleargă după ”standardizare”. Jaspers nu face asta dintr-un motiv foarte simplu: este un clinician, un practician de notorietate, care a privit realitatea sufletească normală și anormală prin lentila Libertății umane. La fel va face și Michel Foucault (cel mult hulit…), Erving Goffman și Pierre Janet, ale căror scrieri sunt obligatorii.
De aceea, textul acesta și cel care va urma, s-ar putea să vă creeze impresia pierderii unor repere. Fiecare cititor, va judeca după cum crede de cuviință.
”În psihopatologie este întotdeauna de primă importanță să ne folosim fără echivoc de concepte bine definite. Cu toate acestea, nici un concept nu trebuie să poarte atât de multe semnificații și nu este utilizat atât de polisemic cum este conceptul de personalitate sau caracter. "
Ce este cu adevărat personalitatea.
Vedem personalitatea în modul particular în care se exprimă un individ, în felul în care se mișcă, cum trăiește și reacționează la situații, cum iubește, cum îi crește gelozia, cum își conduce viața în general, ce nevoi are, care sunt dorințele și scopurile sale, care sunt idealurile sale și cum și le formează, ce valori îl ghidează și ce face, ce creează și cum acționează. Pe scurt, personalitatea este termenul pe care îl dăm totalității individuale diferite și caracteristice a conexiunilor semnificative din viața psihică.
În cadrul acesteia, trebuie să facem acum o serie de distincții:
1. Personalitatea nu include tot ceea ce este semnificativ. De exemplu, modul în care o percepție senzorială bruscă atrage atenția, este o chestiune de înțelegere generală și fără relevanță pentru personalitate, la fel și puterea de fascinație a oricărui lucru nou, etc. De asemenea, nu includem în personalitate nici acele conexiuni psihice pe care le privim izolat și care nu poartă mai departe nici o semnificație în contextul total, ci sunt tratate ca fragmente separate, deși putem foarte bine să le privim din interior, de dragul lor. Spunem doar că toate aceste evenimente au ceva impersonal, chiar dacă le înțelegem semnificația. În cazul în care viața psihică constă exclusiv din astfel de fragmente, ca în psihozele complet dezvoltate, nu vorbim deloc de personalitate (deși putem totuși să observăm ceva esențial individual în fundalul evenimentelor acute, care se manifestă în perplexitatea și în judecățile neașteptat de clare).
Psihicul, în măsura în care îl luăm, în general, ca o conștiință și experiență, nu este personalitatea individuală, ci pur și simplu universalitatea oricărei existențe psihice. Personalitatea sau caracterul iau naștere mai întâi din unitatea complexă de conținut a oricărui individ.
2. O totalitate de conexiuni semnificative nu înseamnă întotdeauna personalitate. De exemplu, un idiot poate fugi de un obiect terifiant. Noi înțelegem acest lucru și ne formăm o anumită imagine de ansamblu a conexiunilor semnificative din viața sa psihică, totuși cu greu îl concepem ca pe o personalitate. Pentru ca un individ să fie o personalitate, el trebuie să aibă un anumit sentiment de sine însuși, un anumit sentiment al sinelui, ca individ. Nu ne referim prin aceasta la conștiința de sine abstractă care însoțește în mod identic toate evenimentele psihice, ci la un sentiment al sinelui care este conștient de sinele său particular în toată identitatea sa istorică. Aceasta este conștiința personalității, spre deosebire de simplul simț al identității. Nu există personalitate fără conștiința de sine. Caracterologia se termină la nivelurile inferioare ale vieții psihice, unde se termină și personalitatea conștientă de sine. Caracterologia animală, fie că este vorba de tipuri sau de indivizi (ca la cimpanzei), este de un ordin fundamental diferit. Este o înțelegere analogică a diferitelor tipuri și moduri de comportament de care creaturile însele sunt destul de inconștiente.
3. Nu orice variație individuală trebuie atribuită personalității și nici acele variații individuale ale aparatului psihofizic care formează substratul personalității. Capacitatea de performanță, puterea de memorare, capacitatea de efort, capacitatea de învățare etc., fiecare astfel de caracteristică de bază a mecanismelor psihofizice, talentele și inteligența, pe scurt, toate instrumentele de lucru ale personalității care condiționează dezvoltarea acesteia, dar care nu sunt personalitatea însăși, trebuie să fie separate, dacă vrem să diferențiem în cadrul personalității aspectele care nu au un sens inteligibil și conexiunile semnificative propriu-zise. Legătura strânsă dintre inteligență și personalitate, chiar dacă este de natură reciprocă, nu trebuie să ne determine să le considerăm pe amândouă ca fiind una singură. Inteligența este un instrument de lucru, iar noi testăm, măsurăm și evaluăm puterea sa, în funcție de performanțele sale. Personalitatea este o conexiune în sine, conștientă de ea însăși. Prima este un material pasiv, cea de-a doua este activitatea personală care modelează acest material în funcție de interesele, scopurile și stările de spirit personale. Prima este o condiție prealabilă care face posibilă personalitatea în primul rând și îi permite să se dezvolte. Cea de-a doua, este o forță care pune în funcțiune instrumentele și care, dacă nu ar fi folosite astfel, nu ar face decât să se deterioreze. Conceptul de demență sau de deficiență mentală, așa cum este în general în vigoare, se referă la distrugerea inteligenței și a personalității.
Rezumând, putem spune: personalitatea se constituie din evenimente și manifestări psihice în măsura în care acestea trimit dincolo de ele însele la un context unic, pe deplin inteligibil, care este trăit ca atare de un individ care are o conștiință clară a propriei sale persoane.
Cum se naște personalitatea.
Până acum, în observațiile noastre, personalitatea sau caracterul a fost concepută ca ceva care este așa cum este. Ea există încă de la naștere și, în esență, nu se schimbă, ci doar se dezvăluie, devine conștientă de ea însă nu se produce pe sine. Acesta este însă doar un aspect, care poate induce în eroare. Personalitatea este la fel de mult o dezvoltare cu consecințele sale și atinge realitatea în lume prin orice fel de situație și prin oportunitățile și obiectivele care decurg din aceasta. Personalitatea are o bază istorică și este o autocreație a omului în timp. Ea nu este doar expresia a ceva care a fost întotdeauna așa cum este, manifestându-se în timp. În acest sens, personalitatea se manifestă doar în istoria vieții, în măsura în care aceasta cuprinde întregul curs al vieții individului, cu toate posibilitățile și deciziile sale.
Gândirea personalității este prin urmare, plină de ambiguități, ca și în cazul întregii psihologii a conexiunilor semnificative.
Personalitatea inteligibilă și opusul ei.
Pe măsură ce cunoștințele noastre despre semnificații cresc, suntem forțați să ne confruntăm cu ceea ce nu este inteligibil. La un moment dat, totalitatea conexiunilor semnificative este întemeiată pe ceea ce este de neînțeles. Din punct de vedere extern, non-inteligibilul este realitatea lumii care avansează asupra fiecărui individ și îi determină viața încă de la naștere prin ceea ce dă sau refuză, cere sau lasă să treacă. Din punct de vedere interior, acesta este, pe de o parte, formațiunea secundară biologic și, pe de altă parte, libertatea individului ca potențială "Existență-în-sine". Aceasta din urmă nu este un obiect de cunoaștere și nici nu poate fi investigată, iar noi, ca psihologi și psihopatologi, putem doar să aruncăm o privire asupra individului, în măsura în care acesta devine un obiect al investigației noastre. Elementul de neînțeles, care este purtătorul în actualitate a tot ceea ce este de înțeles, încercăm să-l înțelegem ca pe ceva biologic.
1. Conexiunile semnificative, activitățile instinctuale, impulsurile emoționale, reacțiile, actele, scopurile și idealurile solicită întotdeauna construcția suplimentară a unei structuri secundare (germ. Anlage) care se manifestă în aceste evenimente psihice reale conștiente și în expresia lor. Noi numim această structură secundară și personalitate. Prin aceasta vrem să descriem dispoziția extraconștientă care stă la baza totalității conexiunilor semnificative. Acest lucru va indica faptul că, deși personalitatea este pe deplin inteligibilă în conexiunile sale manifeste, nu o putem înțelege în existența sa reală ca întreg și, ca atare, trebuie să fie explicată, de exemplu, prin legile eredității și să fie înțeleasă ca o entitate constituțională?
2. Acel factor care stă la baza personalității și pe care noi îl numim libertatea ei nu este un obiect, ci un factor limitativ în cercetarea personalității. Putem spune că un individ este o "personalitate" și că altul nu este. Astfel de afirmații sunt evaluări filosofice și nu constatări empirice. Ele sunt menite să transmită faptul că adevărul Existenței însăși pare a fi prezent în persoana respectivă. Din punct de vedere filosofic, putem fi capabili să aruncăm o anumită lumină asupra a ceea ce sunt posibilitățile atunci, dar nu putem obține nicio cunoaștere empirică a actualității lor. Pornind de la ideile Existenței însăși putem construi idealuri pe care, din punct de vedere filosofic, le respingem imediat ca fiind false. Prin expresia "personalitate" concepem poate un ideal de unitate maximă, ca o bogăție maximă de particularități în individ, iar individul se apropie tot timpul de această unitate ideală pe măsură ce se adaptează la circumstanțele reale ale vieții sale. Gândirea și acțiunea consecventă, coerența și fiabilitatea sunt atribute ale acestei personalități ideale. Personalitatea este apoi evaluată în termeni de gânditor consecvent, de individ cu o voință hotărâtă și consecventă sau cu un stil de viață artistic. Astfel, ajungem să vorbim de diferite tipuri de personalitate ideală, de exemplu, Înțeleptul, Sfântul sau Eroul. Dar, niciunul dintre aceste concepte de personalitate nu ne interesează aici.
Nu numai din punct de vedere filosofic, ci și în interesul cercetării, ar trebui să fim pe deplin conștienți de limitele impuse investigațiilor noastre atunci când ne confruntăm cu individul uman. Nu există interdicții în materie de cercetare, este adevărat și trebuie să încercăm să înțelegem tot ceea ce putem de fapt să înțelegem, să confirmăm, să examinăm și să investigăm. Dar, vom da greș în cercetările noastre și ne vom rătăci ori de câte ori vom crede că știm prea multe sau vom considera că putem cunoaște întregul sau elementele fundamentale.
Toate încercările noastre de a defini conceptul de personalitate sau de caracter au ceva în comun. Personalitatea este întotdeauna ceva nemanifest care indică spre altceva. În materie, psihologia conexiunilor semnificative rămâne la jumătatea drumului dintre toate modurile de neînțeles, dar acest lucru nu se manifestă în fapt decât prin operațiile sale. În consecință, personalitatea pe care o înțelegem arată în primul rând spre ceea ce este de neînțeles din care a luat naștere, adică constituția și toate tipurile de determinanți biologici, iar în al doilea rând arată spre ceea ce este de neînțeles pe care personalitatea în continuă schimbare îl manifestă și îl servește, adică Existența însăși, sursa transcendentală și scopul etern al omului. În personalitate nu vedem nici o Ființă finală ca atare, niciun scop în sine. Din punct de vedere empiric, ea poate fi uneori totalitatea a ceea ce este inteligibil, dar întotdeauna în așa fel încât în persoană rămâne ceva prin care ceea ce este extrem de improbabil din punct de vedere empiric rămâne întotdeauna posibil. În orice moment, libertatea poate lua naștere și poate da un alt sens tuturor lucrurilor. Personalitatea, așa cum este înțeleasă, nu este ceea ce este de fapt un individ, ci un fenomen empiric și neconcludent. Ceea ce este cu adevărat individul însuși este însăși Existența sa în fața Transcendenței și nici una dintre acestea nu este vreodată un subiect de cercetare științifică. Existența însăși nu poate fi înțeleasă ca personalitate, ci se dezvăluie în diferite personalități, care în sine nu pot fi niciodată definitive.
D.D.
