Unii psihiatri susțin că predicția suicidului este o sarcină imposibilă în cazul unei persoane care se decide în scurt mai ales din cauza constatării că, nu toate comportamentele auto-distructive sunt vizibile, explicite sau intenționate. De fapt, majoritatea comportamentelor auto-distructive sunt cronice, incomplete, se întind în timp sau sunt chiar inconștiente.
Vorbim despre normalitate psihică atâta timp cât ne menținem în zona inteligibilului și cât putem comunica în această zonă. Atâta timp cât nu putem retrăi introspectiv anumite lucruri, părăsim domeniul inteligibil (ROMILA, Aurel. Psihiatrie. Ed. 2 revizuită, APLR, București, 2004). Drept urmare, predicția unor comportamente devine o sarcină imposibilă. Dacă se admite varianta suicidului în urma cercetării la fața locului, există trei variabile care trebuie confruntate cu acesta și cu tabloul lezional: letalitatea, factorii de risc și factorii salvatori.
Letalitatea se referă la probabilitatea sau certitudinea medicală a victimei că o acțiune a sa, metodă sau condiție putea să o ucidă. Altfel spus, va conduce la un rezultat fatal.
Drept factori de risc, menționăm:
1. Agentul/metoda = cu ce? Și cum?
2. Conștiință afectată = putem avea acte suicidale fără istorie sau cu tentative anterioare.
3. Leziuni/toxicitate = se pun față în față cu rezistența la durere. Nu trebuie să ne așteptăm ca cineva să urle de durere!
4. Reversibilitate = adică, dacă se răzgândeşte (ex: leziuni în zona gâtului cuprins de laț, leziuni create de unghiile victimei care încearcă să se elibereze din laț).
5. Tratament cerut = cât și dacă victima a gândit că ar putea fi salvată, că ar fi putut interveni cineva.
Factori salvatori:
1. Locația = ascunsă privirii celorlalți sau nu?
2. Persoane ”cheie” = prezente/absente sau pe cale să apară.
3. Probabilitatea descoperirii = înaltă, probabilă, improbabilă.
4. Accesibilitatea = permitea intervenția salvatorilor?
5. Întârzierea descoperirii = cel mai dificil de evaluat mai ales pentru că se află în relație direct proporțională cu rapiditatea acțiunii autolitice (agentului) și a instalării morții.
Sinuciderea nu poate fi nici explicată final și nici justificată cu precizie. Moartea celui care se decide să meargă spre ea, nu poate fi nici oprită și nici desființată din acest punct de vedere, ea fiind opusă” elanului vital”. În istoricul candidatului la suicid, nu avem (uneori) aproape nimic care să sublinieze plăcerea vieții, libertatea și voința de a ființa, de a avea și de a face ceva măcar satisfăcător, toate fiind angajate spre blocare sau anulate de perspectiva exitusului.
Discursul narativ al victimei prin biografia sa, neexprimat însă, dar reflectat prin” memoria fricii”, înglobează în sine frica de viață (produsă de urât, tristețe, disperare, izolare) și frica de moarte produsă de pierderea tuturor valorilor care construiesc viața și îi conferă sens. Singurătatea face victima să se simtă vulnerabilă trimițând corespondentul sufletesc al senzației de durere morală. Durerea fizică provocată de modalitatea de a se sinucide se forțează în angoasa și izolarea socială în care a trăit. Acestea conduc victima la slăbirea progresivă și chiar la pierderea sensului vieții, a valorii de sine și în final la pierderea rațiunii de a mai trăi.
Prin gestul ei, victima poate invoca atât o cauză personală, recurgând la acest gest pentru sine, dar și o” cauză colectivă”, prin” desprinderea” sa de ceilalți, ca un avertisment adresat acestora. Ea îi poate antrena pe cei din jur, angajându-i în drama ei, ca persoane co-participative emoțional-afectiv.
”Crois-moi, il n'y a pas de grande douleur, pas de grands repentirs, de grands souvenirs. Tout s'oublie même les grandes amours. C'est ce qu'il y a de triste et d'exaltant à la fois dans la vie. Il y a seulement une certaine façon de voir les choses et elle surgit de temps en temps. C'est pour ça qu'il est bon quand même d'avoir eu un grand amour, une passion malheureuse dans sa vie. Ça fait du moins un alibi pour les désespoirs sans raison dont nous sommes accablés.” (ALBERT CAMUS)
D.D.
Comments