Încă de la începuturile sale, activitatea clinică ce implica psihoza a adus în discuție diferitele domenii de cunoaștere care abordau subiectul tratamentului și, desigur, originile istorice ale unor domenii precum psihiatria, psihopatologia și psihanaliza.
În “Istoria nebuniei în epoca clasică”, Michel Foucault ne prezintă situația de la mijlocul secolului al XVII-lea, unde nebunia era strâns legată de închisoare, un loc destinat șomerilor, infractorilor, săracilor și nebunilor. Mai mult de atât, ne aduce în atenție anul 1656, când a avut loc înființarea Spitalului General din Paris, un loc care nu era nici pe departe o unitate medicală, dar care avea o structură semi juridică și administrativă și care avea suveranitate absolută asupra locuitorilor săi și jurisdicție fără apel. Astfel Foucault ne poartă printr-o călătorie în care ne arată că închisoarea și practica medicală progresivă asupra indivizilor declarați “nebuni” au constituit bazele psihiatriei pe care o cunoaștem astăzi.
Însă definiția diferitelor categorii nosologice de psihoză a fost subiectul multor dezbateri, în urma acestora rezultând faptul că, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, expresia ''Babel terminologic'' era folosită pentru a caracteriza starea de nosografie psihiatrică.
Eugen Bleuler a fost cel care a pus bazele conceptelor de nosologic și nosografic ale condiției clinice, cunoscută astăzi sub denumirea de schizofrenie. El a fost influențat de psihanaliza freudiană prin intermediul lui Carl Jung, cel mai important asistent al său și pionierul care a construit o punte de legătură între psihiatrie și psihanaliză. Intenția lui Bleuler era să definească motivele psihopatologice ale schizofreniei, dincolo de simplele constelații simptomatologice ce fuseseră deja stabilite de Emil Kraepelin. Bleuler a reușit să demonstreze faptul că fenomenul psihopatologic de bază al schizofreniei era constituit dintr-o ruptură în continuitatea mai multor funcții psihice diferite.
Termenul de ''schizofrenie '', pe care Bleuler l-a folosit încă din 1906, a fost un indiciu al acestei despărțiri de gândirea lui Kraepelin. Bleuler a considerat că schizofrenia nu este o singură boală ci un grup determinat de condiții care au un nucleu psihopatologic comun. Ca urmare a viziunii sale mult mai ample despre schizofrenie, Bleuler a depășit concepția descriptivă a lui Kraepelin de demență praecox. El a postulat că fenomenul central în schizofrenie a fost înlăturarea ego-ului din cauza unei perturbări a legăturilor asociative care, în condiții normale, ar asigura funcționarea neunificată a personalității. Această împărțire a ego-ului determină astfel o descompunere a unității sale, împreună cu încercările concomitente de recuperare a pierderii. Astfel de încercări se manifestă prin simptomele direct observabile și anume, alterații în fluxul gândirii, ambivalența emoțională, iluzii și halucinații. Prin urmare, pentru Bleuler, din punct de vedere psihopatologic fenomenele primare ale schizofrenului nu erau nici delirurile și nici halucinațiile, ci dezintegrarea funcționării unificate și consecvente a diferitelor dimensiuni psihice.
Bleuler a folosit termenul „autism” pentru a descrie acest fenomen, un termen discutat și în teza lui Jung; în această privință, acești pacienți tind să aloce un interes mult mai mare fanteziilor lor proprii decât lumii exterioare. Creațiile imaginare ale unor astfel de indivizi ocupă în totalitate interesul lor și pentru ei au statutul de realitate evidentă de sine. Acest lucru îi face să tindă să se închidă în noua lor realitate interioară, făcând relativ impenetrabil contactul cu ceilalți. De fapt, Bleuler a văzut ambivalența caracteristică a acestor subiecți ca expresie a pauzelor în integritatea ego-ului și o evaluare excesivă a fantasmelor mentale. De asemenea, alterarea efectelor, considerată un simptom esențial pentru diagnosticul schizofreniei, evidențiază închiderea acestor subiecți, izolarea lor și incongruența funcționării lor mentale. În același timp, simptomele secundare constau în deliruri, halucinații, stări catatonice etc., dar acestea nu se regăsesc în toate cazurile sau cel puțin, nu în toate etapele.
Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale (DSM) se bazează pe listele destul de limitative ale simptomelor, liste ce au tendința de a impune anumite etichete sau de a închide indivizii în sertare. Ceea ce pare a fi copleșitor este modul complet nou de a analiza diagnosticul psihiatric în care nu există o relație de unu la unu între gene și simptome, ci mai degrabă o situație în care genele afectează dezvoltarea circuitelor creierului, producând astfel simptome. Autorii DSM-V încearcă astfel să realizeze această formă de manual pentru a înțelege afecțiunile psihiatrice și să se supună abordărilor adoptate deja în celelalte ediții ale DSM-urilor. Aceștia doresc a adopta o abordare dimensională, în care pacienții sunt evaluați în baza simptomelor care se potrivesc cu diagnosticul lor principal, cât și pentru severitatea simptomelor lor.
Observând lucrurile într-o astfel de lumină, poate că ar trebui să regândim modul de analizare și diagnosticare, apelând la modul în care Eugen Bleuler propunea abordarea de natură psihopatologică.
Potrivit lui Freud, schizofrenia lui Bleuler este o entitate clinică care se remarcă în grupul de psihoze, arătând o predispoziție a fixării care apare într-o etapă foarte timpurie în dezvoltarea libidoului și anume autoerotismul. Freud a formulat ipoteza că există o regresie narcisică, care duce la o renunțare totală a oricărei iubiri orientate pe obiect, prin căutarea exclusivă a satisfacției autoerotice. Acesta a mai indicat că iluziile de grandoare sunt o consecință a renunțării la lumea exterioară și o expresie a întoarcerii libidoului la ego, amenințat de o intensă pierdere de energie. O alegere a obiectului se face în acest stadiu, dar obiectul este confundat cu ego-ul propriu al individului. Freud a considerat că amăgirile sunt încercări de vindecare, de reconstruire a lumii exterioare prin redirecționarea libidoului către obiect, chiar dacă această acțiune este în mod complet imaginară. Această concepție freudiană potrivit căreia amăgirile sunt încercări de vindecare se regăsește și în interpretarea lui Bleuler, așa cum am văzut mai sus în ceea ce privește simptomele secundare de schizofreniei.
Există o concepție generală conform căreia diagnosticul trebuie să depășească modelul stabilit de clasificare nosografică, iar în acest sens vom încerca să realizăm o analiză psihanalitică care include subiectul inconștientului, dorința și bucuria în procesul suferinței psihice.
Așa cum a notat cândva Lacan, Freud a fost cel care a pus bazele a ceea ce astăzi ar trebui să răspundă la întrebările legate de avansul științei medicale și psihologice și anume – psihanaliza ca practică.
C.C.
